Spune-mi cu ce te îmbraci, ca sa-ti spun ce esti
Vechi la Paris, trufanda la Bucuresti
Ajuns în Moldova în 1806, generalul conte Alexandre de Langeron îsi amintea mai târziu: "Din toate partile veneau în capitale negustori de mode, couturieri, croitori, iar pravaliile din Viena si din Paris se descotoroseau de toate vechiturile care pareau foarte noi la Iasi si pe care se platea foarte scump".
Furnizorii erau în special negustorii sibieni sau brasoveni, ce mediau marfurile venite mai de departe, din Franta, Italia, Germania si, cu precadere, de la Viena. De la Leipzig se aduceau stofe fine, dantele, parfumuri si bijuterii; de la Viena – cizme, ciorapi, sticlarie si calesti; de la Paris, tot prin intermediul Vienei, soseau broderii, panglici, flori artificiale, ceasuri si parfumuri; din Rusia erau furnizate bla-nuri scumpe si pielarie. Constantinopolul era însa principalul exportator de saluri de casmir, stofe turcesti si levantine, fesuri, papuci si marochinarie, pietre scumpe, ciubuce de cires si mustiuce de chihlimbar.
Existau si în Tarile Române producatori de articole de îmbracaminte. Multi domnitori au initiat întemeierea unor antreprize locale. In 1766 Grigore Ghica III, în prima sa domnie în Moldova, înfiinteaza o manufactura de postav la Chiperesti (Magazin istoric, nr. 5/1988). El a aparut în divan îmbracat în haine din acel postav aspru, simplu si sobru, pentru a da o pilda prea luxosilor boieri ce se luau la întrecere în excentricitati si scumpete, încercând sa concureze însasi familia domneasca. Ghica Voda a recurs la aceasta metoda atât pentru a-si rusina sfetnicii, cât si pentru a impulsiona meseriasii autohtoni. In Tara Româneasca clucerul Radu Slatineanu construise, în aceeasi perioada, o fabrica de postav la Pociovaliste, ce se va bucura ani în sir de privilegii din partea unor domnitori.
Dezvoltarea productiei si comertului local aduc dupa ele bunastarea comerciantilor. Unii sunt ei însisi eleganti si preocupati de certificarea statutului lor prin port si scumpetea fiecarei piese componente. Constiinciosul negustor Alecu Vracasanu tine o evidenta stricta a cheltuielilor si lucrurilor ce le folosea pe la 1826.
Inventarul garderobei sale cuprindea haine traditionale orientale si articole dupa moda apuseana. El purta islic de 120 lei, fes de 9-10 lei, sapca de 18 lei sau palarie de 4,24 lei, anteriu de cutnie (material textil obtinut din amestecarea fibrelor de matase cu cele de bumbac), giubea blanita (20 lei blana, 7 lei cusutul, 6 lei vopsitul), fermenea de 38 lei (unde numai captusala costa 10 lei, iar cei 17 coti de gaitane 20 lei), scurteica îmblanita de 41 lei, dulama de postav de 300 lei, ceacsiri de sal de 11 lei, doua perechi de pantaloni de 18 si 55 lei, sase perechi de cizme de diferite calitati si una de pantofi.
Culori, ranguri si soapte din margele
Islicul era un acoperamânt de cap în forma globulara cu o baza cilindrica, facut din carton si acoperit cu pielicele de miel de Astrahan înca nenascut. Era obisnuit ca islicul unui boier divanit sa aiba o circumferinta de 1,80 m, astfel ca aparitia sa era magnifica si impunatoare. In vârf avea un ciucure de matase. Boierii de rangul II aveau islicul de mai mici dimensiuni si surmontat de un fel de perina din postav verde ori grena, în vreme ce boierii de rangul III nu-l aveau globular, ci tronconic.
Albul era culoarea pe care doar voda si familia sa o puteau purta. Nuantele descresteau în intensitate, coborând scara ierarhiei politice. Astfel, boierii veliti (sau divaniti, care formau divanul tarii si erau, deci, ministri) aveau dreptul sa poarte roz, vernil, bleu sau rosuri, galbenuri si albastruri puternice, în vreme ce aceia de rangul II si III aveau rezervate tonalitatile închise de brun, albastru, verde. Aceeasi diferentiere era facuta si prin podoaba barbii pe care numai velitii o puteau cultiva dupa pofta inimii, lasând-o sa le creasca foarte lunga, spalând-o si parfumând-o. Rangurile boieresti inferioare puteau sa-si lase doar mustati.
Ceacsirii erau niste salvari din postav gros care se purtau în timpul iernii; erau de obicei rosii. Giubeaua era o haina ampla, lunga, îmblanita. Fermeneaua tot o haina, scurta pâna în talie, din postav, uneori îmblanita. Blana depindea de averea purtatorului: putea fi de jder, râs, dihor, dar si vulpe, iepure ori pisica pentru cei fara dare de mâna. Totdeauna însa ea era brodata pe piept si spate cu fir de matase ori cu fir metalic. O haina aproape identica, la fel de scurta si de împodobita cu ceaprazuri, dar cu mânecile despicate pe toata lungimea lor, era cepchenul, purtat atât de barbati cât si de femei. Acesta era însa rezervat ciubucciilor, cafegiilor, arbanasilor si arnautilor ce formau personalul administrativ si de paza al unei curti domnesti sau boieresti. Totusi, cepchenul era purtat si de doamnele din înalta societate, care îl aveau din catifea sau matase, cu nenumarate broderii delicate.
Peste camasa, un barbat îmbraca anteriul, ce era petrecut peste piept si pântec si încins cu un brâu din sal scump de casmir. Era lung pâna la pamânt si, pentru a nu stânjeni mersul, avea doua crapaturi în partea de jos, lateral, lungi de 25-30 cm. Peste el se îmbraca fermeneaua scurta în tonalitati mai stinse, iar peste ea venea giubeaua grea, din stofa de lâna merinos numita pambriu, îmblanita cu samur. Pe dedesubt erau purtati salvari sau ceacsiri.
In picioare boierii încaltau mesi care erau un fel de ciorapi din piele fina, fara toc, vârâti în papuci atunci când se circula prin casa ori în cizme sau pantofi grosieri când se iesea afara. Mesii erau, de fapt, încaltamintea de baza pentru interior, stându-se cu ei pe divan sau topaind la baluri, asa cum relateaza Ion Ghica: "Boierii cei tineri îsi lepadau giubelele si papucii, ramâneau numai în mesi, si alergau de luau fetele si cucoanele la joc, la poloneza, la parola, la vals si la ecossaise".
Numai domnitorul purta papucii captusiti cu postav rosu, celorlalti boieri fiindu-le interzisa aceasta culoare. La fel, doar marele dragoman al Portii si fiul sau – greci din Fanar ce aveau sa ajunga domni în Principate – aveau voie sa poarte papuci galbeni.
De la brâu era nelipsit hangerul cu mâner batut în pietre scumpe – mai mult ornamental decât functional – si din mâna siragul de matanii cu boabe din diamant, perle, corali, lapis-lazuli, agat sau lemn de trandafir. Despre matanii, printul Charles Joseph Lamoral de Ligne, aflându-se la Iasi în 1788 (si adaptându-se extrem de bine în societatea boierimii moldave ale carei costum si maniere le îmbratisase cu totul) spune ca erau folosite pentru mesaje prin felul de miscare al margelelor pretioase care constituiau un vocabular galant între îndragostitii ce nu-si puteau permite cochetariile saloanelor apusene, dar nici nu se puteau dispensa de ele.
Boierii de rangul II sau III aveau aproximativ acelasi vesmânt si în aceeasi stratificare, dar confectionat din alte texturi si, evident, cu alta cromatica. In loc de giubea aveau un halat neîmblanit, eventual vatuit, mai subtire sau mai gros, dupa sezon. Coconii purtau anteriu vargat, mai lung sau mai scurt, dupa vârsta, strâns într-un brâu în care înfigeau calimara de bronz folosita la învatatura. Pe deasupra îmbracau o fermenea de postav fin, bogat brodata, iar capul si-l acopereau cu un fel de turban – dar nu de felul celor turcesti – din sal persan numit tarabolos sau cealma. Salul se învârtea de mai multe ori în jurul crestetului pâna lua o forma cilindrica si plata, ca un cascaval.
Primii furiosi
Vestimentatia aceasta lunga si larga nu-i împiedica totusi pe boieri sa se distreze la balurile pe care începusera sa le organizeze dupa 1790 ghidându-se dupa moda apuseana adusa de ofiterii imperiali austrieci si rusi. Parerile sunt contradictorii în privinta elegantei la dans si a agilitatii participantilor: fostul consul britanic la Bucuresti, William Wilkinson, are numai cuvinte de repros la adresa stângaciei boierilor incomodati, spune el, de hainele lor greoaie. Dimpotriva pictorului Sir Robert Ker Porter barbatii i se pareau deosebit de gratiosi atunci când îsi lepadau giubelele si islicele, ramânând doar într-o vesta rosie peste anteriul colant, strâns cu splendidul sal de casmir.
Nelipsitii dandy ai oricarei epoci îsi permiteau unele libertinaje în privinta vestimentatiei. Astfel, dupa rascoala lui Tudor Vladimirescu din 1821, printre tinerii de neam se lansase o moda voiniceasca, ostentativa, ce arbora un costum de melanj arnautesc si panduresc. Ei se îmbracau cu poturi, mintean sau cepchen, pe cap îsi puneau tarabolos, iar în brâul lat înfigeau pistoale si iatagane. Cumintele port al coconilor studiosi de altadata, care nu ieseau din vorbele parintilor, ramasese undeva în urma, ca lanturile rupte ale robiei. Aceasta fronda fata de criteriile rigide ce impuneau costumul, cât si ignorarea sorgintelor nobile printr-un comportament frust, agresiv, bataios se înscria pe linia romantica lansata de Lord Byron care, prin existenta lui aventuroasa, devenise idolul tineretului. Pe la 1820-1825 unii juni îmbracasera chiar "haine nemtesti", cu frac albastru cu nasturi de metal stralucitor, vesta si camasa alba cu guler mult înaltat pe obrazul ras. Exasperat de puternica si alarmanta intruziune a modei apusene în Valahia, Grigore Voda Ghica a dat o ordonanta la 27 iulie 1827 prin care toti cei ce o adoptasera erau somati sa renunte la ea în termen de trei zile, altfel expunându-se la "aspra pedeapsa". Aceasta decizie voia sa reîntareasca prestigiul tot mai scazut al demnitatilor ce semnificau ierarhia sociala, fapt ce s-ar fi repercutat si asupra luxului exorbitant al familiilor boieresti, constrânse astfel la sobrietate. O "democratizare" a vesmântului era de neconceput înca, atâta vreme cât starea unui boier se citea de departe prin culori, blanuri si marimea islicului ce impuneau dozarea plecaciunii si a respectului cuvenit.
Plictisitele din iatace
Delicatele jupânese si jupânitele sprincenate acordau si ele mare atentie vesmintelor. Isi pierdeau mult timp sulemenindu-se, încondeindu-si ochii si sprâncenele, colorându-si unghiile în rosu – fapt ce-l uimea pe generalul conte Alexandre de Langeron. Parul bogat si lung era lasat despletit si în el se prindeau fulii si stele de margaritare si nestemate. Uneori capul era acoperit cu mici fesuri de catifea oranj, visinie sau violeta, cusute cu fir prin care erau împletite perlute. Ciucurele greu, de fir auriu, atârna pe o parte. Alteori, pe crestet era prins un ornament în forma de taler, din carton acoperit cu matase ori catifea si brodat.
In interior, pentru comoditate, femeile purtau o bluza subtire de borangic numita ciupag, peste care îmbracau un cepchen de catifea. Salvarii erau de rigoare, cu sau fara fusta pusa pe deasupra. Rochiile erau largi si ample, fara talie si le permiteau sa stea turceste pe divan. Si în aceasta privinta parerile sunt împartite: contele de Langeron detesta aceste rochii care lasa posibilitatea pântecelui sa iasa, dizgratios, în afara, în vreme ce printul de Ligne le gaseste foarte placute pentru ochi caci, în lejeritatea si transparenta lor, evidentiaza formele armonioase ale trupurilor feminine de o rara frumusete în Valahia si Moldova.
Domnitele erau încaltate cu papuci de catifea cusuti cu fir si perle si înzorzonati cu pampoane de matase. Daca cine stie ce vizita urgenta le obliga sa paraseasca iatacul si sa treaca ulita, peste papucii acestia erau trasi altii, cu talpa de lemn, înalta, care le ferea de noroiul din ograda si dintre bârnele podului Mogosoaiei sau al altei artere pe care se afla casa. Acesti papuci de lemn, numiti nalân, semanând mult cu cei japonezi, erau sculptati cu sidef si aveau barete de catifea ornamentate cu broderii de fir. Bogate bijuterii le înconjurau gâtul, mâinile si bratele. Centuri cu paftale de diverse marimi si din cele mai variate materiale le împodobeau mijlocul. Din aur si argint, filigranate, gravate si batute, cu placi de sidef sculptate în relief plat cu motive zoomorfe sau fitomorfe, aceste paftale erau obiecte de valoare ce se transmiteau din generatie în generatie, la fel ca si cerceii, colierele, bratarile si inelele.
Neglijate de sotii si tatii lor – ce se îndeletniceau numai cu discutii politice ticluind intrigi care sa le aduca înaltarea în rang sau conspirând împotriva domnitorului si a Sublimei Porti, jupânesele si jupânitele duceau o viata plicticoasa, închise în iatacurile lor si, visatoare si melancolice, tânjeau dupa pasiuni puternice, mistuitoare. Se îndeletniceau cu brodatul, crosetatul, cu preparatul dulcetii si al conservelor de legume pentru iarna. Când se întâlneau mai multe, fumau si beau cafele la fel ca barbatii si se laudau cu ultimele achizitii în materie de îmbracaminte. Dintotdeauna, acest subiect a fost si va ramâne cel mai important în conversatia feminina. Existenta era mult mai simpla si mai tihnita atunci, astfel ca aveau nu numai un timp apreciabil în selectare, dar si sume substantiale pentru procurarea celor mai bune materiale care sa fie adaptate pozitiei si averii purtatoarei.
Mai mult decât astazi atunci vesmântul nu era doar un acoperamânt necesar al corpului, ci un element cu valoare eminamente estetica si de mesaj ce nu putea fi ignorat de nimeni si era înteles de toti, indiferent de cultura si de statut social.