Viata abstracta a emigrantilor

            GDV: In secolul XX am fost martori la trei exoduri românesti îndreptate spre Statele Unite ale Americii: cel economic al anilor 30, cel ideologic al anilor 70 si unul în curs de desfasurare, al carui substrat ramîne sa-l deslusim în timp. Ma întreb si va întreb daca emigratia poate fi vazuta  ca avînd sens unic, de la rau la bine, de la saracie la bunastare, de la opresiune la libertate, sau, pe un plan întrucîtva diferit, de la concentrat spre mai putiun concentrat, ca sa nu spun diluat.

            SG: In anii 30, emigratia româneasca spre Statele Unite are un caracter partial. Ea se efectueaza, de cele mai multe ori, de catre tineri ardeleni, care pleaca sa strînga banii necesari încropirii unei gospodarii, cu siguranta revenirii ?acasa? dupa un numar, nu lung, de ani. Nu poate fi deci vorba, în cazul ei, fara rezerve si calificari, despre un sens unic. Cît despre trecerea de la rau la bine, de la saracie la bunastare, de la opresiune la libertate, în cazul anilor 30 as vorbi mai degraba despre parasirea, pe un rastimp, a raului (si a binelui) cunoscut de acasa spre a da piept cu binele (si cu raul) altor comunitati umane. Taranii care vin atunci sa lucreze în uzinele de automobile sau în fabricile de preparate de carne (cum a aratat-o, în frumoasa ei carte, Christina Galitzi) si se transforma peste noapte în muncitori americani o duc greu în mod deliberat, spre a agonisi rapid mia de dolari care sa le permita revenirea victorioasa în satele de obîrsie. Dorm cîte opt sau zece în încaperi sordide, manînca în cantine saracacioase, traiesc la marginea vietii si a lumii noi, într-un fel de purgatoriu din care se vor sustrage treptat doar cei care efectueaza saltul total, stabilindu-se în America. Emigrarea ? mai cu seama intelectuala ? a anilor 70 a fost în schimb plecarea definitiva, cu sens unic, de care vorbeati. Despartirea de prieteni si de o felie de viata s-a facut atunci cu constiinta rupturii irevocabile. De remarcat este însa faptul ca sensul unic a fost indus de regimul totalitar din tara, iar nu planuit sau dorit de cei care o paraseau. Intoarceri ?prospere? ca cele din anii 30, chiar daca s-ar fi stiut, cum se stia între cele doua razboaie, ca banii adusi fusesera cîstigati cu sacrificiul a doi?trei ani de viata netraita, nu erau de conceput si nu puteau fi tolerate în România anilor 70 sau 80, din care am plecat, Dvoastra ca si mine. Asa cum s-a desfiintat sociologia ca disciplina de cercetare si de predare, pentru ca regimul de construire desfasurata a socialismului în România nu-i mai simtea ? în declaratiile oficiale ? nevoia (el se temea, în fapt, de concluziile ei necenzurate), s-a suprimat, în acei ani, pendularea teoretic posibila a emigrantilor si s-a creat, artificial, fenomenul emigratiei cu sens unic. Un fel de ?love it or leave it? comunist, taios si fara deschidere spre evolutii firesti, nedramatice, cu reveniri înseninate sau domoliri. Chiar si în acest caz însa, nu cred ca cei care plecau au gîndit marea lor urnire ca fiind, clar si global, de la rau la bine, de la saracie la bunastare si de la opresiune la libertate. Iar daca au facut-o, au învatat curînd sa nuanteze asemenea generalizari.

Se pleca de la apasarea politica si economica pe care nu am uitat-o. Dar se pleca dintre oameni dragi, din forme de activitate centrate pe cultura careia îi apartineam, asa încît raul si binele din urma ni s-au amestecat în amintire, odata ajunsi aici. Se ajungea într-o tara puternica, cu admirabile institutii democratice, dar violenta, în care reactiile initiale s-au cerut atent cîntarite si, mai cu seama, într-o tara extrem de departata, prin dimensiuni si istorie de ceea ce ne framîntase în România. Asa ca binele aflat în tara celei de a doua vieti nu era nici el neumbrit. Despre emigratia curenta nu putem înca vorbi informat. Dar ar fi de dorit ca ea sa fie partiala, de pendulare, ca în anii 30 si nu unidirectionata ca în anii 70.

            Ideea trecerii de la concentrat spre mai putin concentrat ma ispiteste. Cred, într-adevar, ca în România ne concentram pe viata într-o tara careia îi puteam ?simti pulsul? si întelege orientarea în mod spontan, fara eforturi ad hoc. Ajunsi aici, diversitatea optiunilor existentiale si profesionale, a timpului si a spatiului, a culturilor din SUA ne-au largit orizontul de vreri si cautari dar ne-au lasat, prin chiar acest fapt, fara busola simpla de acasa, într-o tara în care nordul, ca si sudul, au variante multiple, într-o lume pe care de acum o cunoastem dar careia î raspundem la gradul al doilea, mai de departe, mai ezitînd. Emigratia a schimbat temperatura la care traim, adaugînd înaintarii în ani patrunderea înteleptita într-o viata mai putin concreta, într-o comunitate de care ne simtim legati pe planuri deseori mai abstracte decît cele cu care fusesem deprinsi.

            GDV: Emigrarea a însemnat pentru multi prilej de a-si reface biografia. Cine n-a fost ?academician? a fost ?de os domnesc?, cine n-a stat în Cotroceni a stat pe Calea Victoriei. N-am cunoscut nici un lacatus, nici o tesatoare, nimeni n-a lucrat la I.T.B., iar în Balta Alba n-a mai locuit nimeni în afara de mine. Cum va explicati aceasta ?schimbare la fata? si în ce masura o considerati caracteristica emigratiei românesti?

            SG: Cred ca toate emigratiile, nu doar cea româneasca, descopera rapid rolul vindecator al autobiografiilor ?îmbunatatite?. Ne povestim de altfel întotdeauna usor mai frumosi si mai drepti decît sîntem si asta ne ajuta sa ne înseninam si, poate, sa progresam. ?Schimbarile la fata? de felul celor de care vorbiti îmi apar relativ inocente si reprezinta, cred, o tentatie narativa universala, care se manifesta, în mod mai mult sau mai putin subtil, în viata fiecaruia dintre noi. Grave îmi par în schimb ?schimbarile la fata? care au prefacut în ?victime ale regimului? oameni pe care unii dintre noi i-au cunoscut în ipostaze contrare. Asemenea mutatii cred ca sînt caracteristice tuturor emigratiilor din tarile Europei de est sau din Rusia si ele îmi apar de natura a spori confuzia care, alaturi de diluare si de abstrageri întristate, reprezinta o primejdie a existentei noastre românesti departe de România.

            GDV: Credeti ca limitarile impuse de exprimarea într-o limba straina si într-o cultura diferita au afectat personalitatea emigrantului?

            SG: I-am întîlnit, la Paris, la sfîrsitul anilor 60, pe Mircea Eliade, Eugen Ionescu si Emil Cioran. Cu primul vorbeam în româna, cu Eugen Ionescu de cele mai multe ori în franceza, cu Cioran conversatiile debutau în franceza si virau spre româna dupa o scurta perioada de încalzire. Mi s-a povestit si am citit însa despre vocea sugrumata si vorba gîtuita a lui Ionesco atunci cînd a fost invitat la Cerisy spre a i se discuta, în mod amical si admirativ, teatrul. Sosita în Statele Unite, l-am ascultat pe Eliade tinînd o conferinta în engleza. Vorbea timid si sters, fara impetuozitatea pe care o cerea continutul celor spuse si pe care si-a mentinut-o, în scris, pîna la urma. Cioran, pe de alta parte, decisese de timpuriu ca pronunta franceza neinspirat si ca nu are nadejdi de progres. Si totusi, îmi povestea ca, în primii ani petrecuti în Franta dupa razboi, fusese invitat din oficiu la mese fastuoase ale protipendadei intelectuale pariziene pentru a anima conversatiile atunci cînd lîncezeau. Pîna cînd, într-o zi de scîrbire universala ramasa de pomina, se extrasese violent din context, decizînd sa cucereasca, prin scheme sintactice de felul celor pe care le-am facut cu totii, elevi fiind, scrisul desavîrsit în limba ale carei sonoritati i se refuzau.

            Cred ca, indiferent de cît de bine vorbim engleza, cei care apartinem primei generatii de emigranti ne manifestam, prin intonatie, privire, gestualitate si un anume, inefabil, preget, mirarea, neatinsa de trecerea anilor, cu privire la problematica, destinatari si subiectivitatea proprie în forma ei de acum.

            GDV: Optiunea multor români de a trai ?în ghetou? se datoreste nevoii de apartenenta sau este un complex de superioritate rau înteles al celor ce refuza asimilarea pretextînd ca astfel îsi vor pastra identitatea?

            Traiesc într-un oras în care românii de care stiu se numara pe degetele unei singure mîini. Nu mi-ar displace un ghetou, echivalentul românesc a ceea ce s-a numit multa vreme în oraselele din jur ?little Canadas?, al comunitatilor de franco-canadieni sau, alaturi de ele, al comunitatilor irlandeze, italiene, portugheze, latino-americane. Cred ca regruparea celor care provin din aceeasi tara îi ajuta sa razbeasca, le mentine si reconfirma partea de identitate româneasca pe care nu o sterge, oricum, nici singuratatea, îi face vizibili în diferenta lor pentru populatia americana sau altfel minoritara din jur. Pe scurt, mi se pare ca ghetourile rezolva infinit mai multe probleme decît creeaza. Identitatea noastra în doi timpi, româneasca si americaneasca, e un dat asupra caruia nu avem mare influenta în profunzime, oricît de voluntarist ne-am propune-o. Cei ce refuza asimilarea aici se descopera diferiti atunci cînd se întorc în România. Diferenta principala e, cred, ca ei stiu de acum pe viu ca, oriuunde te-ai afla e bine si rau în masuri mai comparabile decît s-ar putea crede.

            GDV: Tocmai cei izolati par sa fi uitat româneste, desi nu stapînesc limba locului. Din perspectiva lingvistica, cum explicati acest feniomen?

            In localitatile cu doi-trei români, în care româna se vorbeste doar acasa si nu e întîlnita în forma publica a ziarelor, a cartii, a emisiunilor televizate sau radiofonice, a filmelor sau spectacolelor, e clar ca, de la un punct, folosirea ei se ofileste. Imi amintesc de un moment, eram relativ proaspat veniti în Providence, cînd un conational stabilit din anii 5o în Statele Unite s-a însufletit ? pentru noi de neînteles ? ascultînd, pe un disc pe care îl adusesem de acasa, ?Suflet candriu de papugiu?. Ceea ce îl misca peste masura nu era melodia, faptul ca o ascultase cîndva în ani mai tineri, ci cuvîntul candriu. ?Nu-l mai auzisem de peste douazeci de ani?, ne-a destainuit cu o zguduire de care ne miram pe atunci. De asemenea bucurii sau de truda dibuirii cîte unui cuvînt românesc devenit refractar prin neîntrebuintare, am avut la rîndul meu parte. In cei de tot izolati, româna moare încet dar sigur. Mai tresare cîteodata, la întîlnirea, pretioasa, cu ziare, cîntece sau produse românesti. Mai musteste de sub nedibacia unei fraze englezesti care trezeste surîsul în jur. Dar se duce, fara a fi înlocuita în suflet de limba locului, poate si pentru ca limbile se învata înspre cei si de la cei care ne iubesc mai presus de orice iar emigrantii sînt, întotdeauna, prea ?batrîni? pentru a mai trezi asemenea, parintesti, sentimente.

            GDV: Relatia dintre românii din diaspora este în cel mai bun caz tensionata, de cele mai multe ori dificila si nu rareori initiata cu circumspectie de cei bolnavi de suspiciune,, declansînd o reactie de îndîrjire din partea celor care simt nevoia de a se apara si explica.

            SG: In anii 70 si 80, codul emigratiilor din Europa de est impunea abtineri si prudente. Neputînd fi siguri de discretia (sau de misiunea) concetateanului ? emigrat si el sau doar calator pe o vreme în tara în care se stabilisera ? multi emigranti români, polonezi, rusi sau unguri preferau sa eludeze întîlnirile cu el, evitînd astfel contextele care sa-i readuca în mrejele neîncrederii generalizate. E clar ca aceasta opacizare le-a daunat cel putin tot atît cît le-a daunat celor care, proaspat veniti din România, doreau sa înteleaga experienta ?americanilor lor? si sa vada Statele Unite cu ajutorul unor priviri înrudite mai putin depeizate.

            GDV: Aceeasi relatie dificila exista si între noi si cei de acasa. Resentiment, suspiciune intoleranta pentru noi cei care, dupa ce ca îi lasasem la rau si nu mîncasem salam de soia, ne întorceam acum la bine sa le dam sfaturi. Vedeti posibilitatea unor punti?

            Nu vad decît puntile. Cred ca, plecînd, asumam raspunderea unei vini. Aceea de a ne sustrage misiunilor locului. In masura în care plecarea ne-a fost la ananghie, pentru ca nu aveam încotro, pentru ca munca noastra nu era nici dorita nici luata în serios, povara vinei e mai usor de purtat. Dar stim acum ca, aici, truda de a stabili punti între cultura noastra dintîi si cultura americana e, în alt fel, tot ignorata. Asa ca, atunci cînd ma întorc în România, ma bucur de prilejul de a actiona solidar cu cei de aceeasi profesie, iar atunci cînd revin aici îmi amintesc de scurtul episod cu un plus de vitalitate si îndrazneala. Resentimentele, suspiciunile se întretes, de la emigrati spre cei de acasa nu mai putin decît dinspre cei ramasi în România spre cei de aici. Si unii si ceilalti se simt neîntelesi, neîntîmpinati.

           GDV: Emigrarea este poate cea mai completa Universitate. Fara manual, fara formule, fiecare îsi construieste drumul dupa cum se pricepe. Exista titusi un izvor de apa vie care sa ne dea puteri?

            Nu stiu. Sîntem si ramînem diferiti într-o tara a diferentei. Ne croim drum fiecare nu atît dupa priceperi cît dupa gradul de vitalitate lacoma cu care am fost înzestrati din nastere. Pentru un emigrant ?întreprinzator?, izvorul de apa vie îl reprezinta, probabil, succesele ? profesionale, sociale, materiale?, în ultimii ani si faptul ca se poate întoarce în tara ?victorios?, cum ar spune unii. Pentru altii, mai putin ambitiosi, izvorul de apa vie poate fi reprezentat, în functie de personalitate, de un leustean care creste, la Plymouth Plantations, tot atît de mîndru ca în România, de imigranti din alte tari care înteleg dintr-o silaba ceea ce n-am îndura sa spunem în paragrafe, de întîlnirea buna cu un om smplu si cald al locului, care rosteste în directia noastra, a imigratilor neamenintatori, gînduri pe care nu le-ar îmbraca întotdeauna în cuvinte în directia semenilor. Sînt apoi cei care au copii, iubiti, iubite, de alta natie sau tot români, si care renasc, în moduri mai firesti, la viata calda si plina. Insfîrsit cartea, vorba ? cea între noi bunaoara ? ne îmbie spre zone ale vietuirii solidare si sînt, la rîndu-le, izvor de tamaduiri secrete.