Bilanturi si deschideri
1. L.G.: Doamna S.G., în 1995, 1996 v-au aparut în România, la Editurile Univers si a Fundatiei Culturale Române doua volume de eseuri ("Cartea plecarii" si "America America") destinate aproape în exclusivitate publicului românesc. Scrieti, functionati, ca sa va citez în aprecierea pe care o faceti asupra unor nume de referinta ale exilului românesc "în cadre care nu exclud prin limba, tematica si ethos publicul românesc larg". Dimpotriva. Ati revenit de cîteva ori dupa 1990 în România, ati pus bazele sau întarit colaborari / schimburi interuniversitare, ati sprijinit organizatii umanitare, sustineti faptul ca reluarea contactului intelectualilor români exilati, dar nu numai, cu România e posibila, chiar daca nu va putea fi deplina. Va propun sa începem dialogul nostru prin referiri la situatii concrete: la cazurile cînd aceasta reîntoarcere a fost posibila si cu ce rezultate sau la cele cînd s-a soldat printr-un esec…
S.G.: Revenirile în România, dupa 1989, au fost întotdeauna, pe plan uman, regasiri de prieteni care-mi sînt dragi tensionate de teama de a le aparea modificata în rau, saracita, declasata sau înstrainata în aspiratii dar si de grija de a madescoperi privindu-i cu alti ochi decît în 1980, cînd plecasem. Pe planul înfaptuirilor, ele au pregatit publicari, m-au adus în contact cu oameni noi, au prilejuit dezbateri punctual reusite chiar daca, de multe ori, ele nu au înfiripat continuitati. Am cunoscut, în cîteva rînduri, bucuria de a rosti lucruri pentru care mi s-a parut ca audienta imaginara si audienta de fapt coincideau si faptul mi-a dat, pe o vreme, curaj. La Ateneu, citind, în cadrul Congresului Academiei Româno-Americane textul prolog ?Cartea plecarii?, în 1991, am simtit ca lucrurile se rotunjesc uneori si ca întîlnirile pot fi pline. A ramas una din clipele de lumina din ultimii douazeci de ani. Au fost si clipe grele ? cu descoperirea ca nu mai am un loc al meu într-un Bucuresti pe care continuam sa mi-l simt aproape ca fundal. Dintre ele voi aminti doua, nu pentru a întuneca nestrategic interviul nostru din primele lui clipe, ci pentru a ma arata pe masura deschiderii proaspete pe care o probeaza întrebarile Dumneavoastra. In vara lui 1990 am revenit în România cu, în bagaj, o carte care fusese pentru mine, în anii în care nu speram sa mai revad locurile noastre, leac de dor si mod de supravietuire neciuntita. M-am dus cu ea la directorul unei edituri cunoscute, care ma cunostea. El a luat-o si, dupa doua saptamîni, mi-a înapoiat-o spunîndu-mi ca, întrucît nu era sigur de succesul ei la vînzare, prefera sa nu se angajeze. Raspunsul în sine era un raspuns tipic comercial. Il primeam de la un intelectual care vorbea de destinele culturii românesti si care stia cît de fortat rarefiata îmi fusese contributia ?sub vremi? la progresul ei. Mi-am luat manuscrisul si am plecat opac, umilita în naivitatea unei nadejdi. Nu era un manuscris rau si nici inutil. Reprezenta o invitatie la intelegerea unui timp trait segregat în folosul careia credeam adînc. O alta clipa cu deosebire grea. In urma unei cereri, am primit, din arhivele securitatii, copia unei autobiografii scrise sub tortura de tatal meu, Anton Golopentia. Copia se întrerupea la jumatate, la pagina 15, scrisoarea însotitoare vorbea de un text de 30 de pagini. Textul acesta, primit la aproape 40 de ani de cînd fusese scris, împreuna cu copia unei scrisori adresata în anul 1950 copilului care eram atunci, m-au urmarit doi ani din viata. Am cerut atunci corespondentului meu, care ma ajutase atît de generos si eficient si curajos pîna atunci, sa-mi înlesneasca sa obtin partea lipsa. Lucrul nu a fost cu putinta. Nu pot pune în cuvinte cum curge viata în oameni în asemenea împrejurari.
2. Ce a însemnat pentru dumneavoastra întîlnirea cu America în anii ’80? Care ar fi istoria ‘socurilor culturale’ pe care le-a implicat adaptarea la noul context? Care sînt pretentiile, cerintele vietii culturale, sociale americane carora v-ati supus, care credeti ca v-au modificat orizontul, proiectiile de acasa?
America anilor ’80 era o America a somajului in domeniile in care imi puteam pune candidatura. Posturile de lingvistica, de pragmatica a literaturii sau de poetica se numarau pe degete. Semiotica generala se limita, in putinele centre existente, cu exceptia, celui condus de Thomas A. Sebeok, la confruntarea marxism/psihanaliza în care nu ma simteam implicata si nu aveam mare lucru de spus. Nu întelegeam sa fiu povara celor care ma cunoscusera ca intelectual independent odinioara si mi-am tacut cautarile. Interviurile pe care le-am obtinut impuneau deplasari la fata locului pe care nu aveam cum le plati. Cele la care am ajuns totusi m-au surprins prin duritatea abordarii: ?De ce ati venit în SUA?? a fost întrebarea cheie. Am supravietuit predînd italiana la Universitatea Cornell în semestrul de primavara 1981 si un seminar de ?Semiotica si literatura comparata? la cursurile internationale de semiotica de la Universitatea Nashville, Tennessee. Cum seminarul era predat unor profesori universitari de franceza din SUA, Franta si Canada, acestia mi-au dat de stire ca exista un post la catedra de Studii franceze de la Universitatea Brown si s-au oferit sa-mi scrie recomandari. Am obtinut postul în urma unui interviu la telefon. Ma reprofilasem, în sensul ca, din acel moment, studiile de semiotica, sau poetica literara pe care le-am scris au virat, dinspre o problematica generala spre una descriptiv franceza. In afara de socul provocat de somaj si de paradigmele momentului, m-a impresionat desavîrsita si nemascata indiferenta în raport cu cultura si coltul de lume din care veneam.
Cu rare exceptii care mi-au încalzit sufletul dar se numara pe degetele unei singure mîini, noii colegi si studenti nu mi-au pus întrebarea magica: ?Ce se gîndeste, ce se petrece în tara din care vii?? Cred ca acesta a fost socul esential. Veneam dintr-o cultura în care cunoscusem solidaritatea, chiar daca o platisem adesea cu pretul marginalizarilor oficiale. Ajunsesem într-o cultura în care ce facusem/gîndisem timp de aproape 20 de ani nu conta. In 1989 aveam sa cunosc continuarea, neasteptata, a acestei stari. De atunci, chiar si în România, tot ce se petrecuse între 1950? în viata mea, nu numai intelectuala, s-a estompat, aparent fara întoarcere posibila în mintile multora dintre noii mei interlocutori.
3. Cum s-ar integra în aceasta evolutie / modificare de repere trecerea de la studii de fonologie si gramatica la acelea de poetica, semiotica (a literaturii, folclorului), la filosofia limbajului, pragmatica teatrala (mai ales pentru aria franceza), teoria literaturii si studii culturale?
De studiile de fonologie si gramatica începusem sa ma despart înca din anii ’70, pe cînd ma aflam în România. Ma orientasem cu precadere spre studiile de pragmatica lingvistica si semiotica centrate pe actiunea vorbita, dialog, si vulnerabilitate lingvistica. Nu atît reperele s-au modificat brusc, cît domeniul în care mi-am amplasat, de atunci, precumpanitor, exemplele si analizele ? teatrul si romanul francez contemporan. Dificultatea majora a fost însa reprezentata de faptul ca filozofia analitica a limbajului era respinsa în cultura franceza în general (dispusa sa exalte contributia ? importanta ? a lui Benveniste, dar negînd sau ironizînd, de cîte ori se prezenta prilejul, contributia ?anglo-saxona? a lui J.L. Austin, Searle si altii) si în post-structuralism în special. Departamentele de limbi si literaturi straine din Statele Unite preluasera problemele de filozofie politica (îndeosebi marxista) pe care le abandonasera departamentele locale ?traditionale? de filozofie în care, neasteptat, filozofia analitica a limbajului înflorea. Optiunile mele teoretice aveau astfel, de la început, într-un departament de franceza, o aura de culpabilitate ?conservatoare? care nu s-a destramat decît în ultimii ani. Iar eu, venita din România, unde gestul fundamental al intelectualilor era detasarea de ideologic, ma descopeream fara apetenta pentru înregimentari, solicitata de o problematica general teoretica pe care nici colegii, nici studentii nu o considerau suficient de ?ispititoare? (hot ar fi, aici cuvîntul local potrivit).
4. Cum se explica optiunea dumneavoastra pentru cultura franceza ? mai ales cînd "functionati" în Statele Unite? De ce teatrul francez, studiile de pragmatica si de ce Marguerite Duras?
Optiunea pentru cultura franceza a fost ? cum am aratat deja ? dictata major de conjunctura. Era însa, pe de alta parte, o cultura pe care o cunosteam bine, prin lecturi adîncite tihnit în zilele bune petrecute la Biblioteca Academiei? infinit mai bine decît cunosteam cultura americana, pe care nu o studiasem anume, în afara scolilor ei de lingvistica si critica literara. Teatrul (francez) îmi oferea prilejul sa ma ocup de structuri complexe ale dialogului si monologului. Ma interesau, în plus, stocarea în memorie si asamblarea în scriitura a replicilor, conversatiilor si istoriilor conversationale dintre personaje, evolutia genetica a textului teatral prin ?umplerea? lui progresiva cu indicatii scenice de catre regizori etc. Pe scurt, în ?post-structuralismul? meu relativ singular, interesul pentru subiectul vorbitor, intersubiectivitate, negocieri actionale, pentru studii de pragmatica si praxeologie, pe care în România îl alimentasem prin cercetari de teren (îndeosebi în Maramures), se satisfacea acum cu un material dramatic bogat si înca insuficient studiat ? în comparatie cu romanul sau poezia ? de catre criticii si teoreticienii literari. In interesul pentru Duras a jucat initial un rol important faptul ca e vorba de o scriitoare care cultiva un roman de factura prioritar dialogica (la fel cu Beckett, Sarraute, Ernaux, Redonnet). Esentiala e însa, în acest caz, convingerea ca, alaturi de Proust si Beckett, Duras e unul din sciitorii cei mai de seama ai Frantei în scolul al XX-lea; ca, în plus fata de primii doi, vocea ei are o consistenta profetica îmbinata sui generis cu un minimalism sever; ca, însfîrsit, ca si Wittgenstein, Peirce, Beckett, Duras e un scriitor care distruge, sterge, converteste si neaga la nesfîrsit tot ce scrie, nu se înstapîneste pofticios pe soclul unei opere acumulate egal si continuu ci o spulbera, spectaculos, curajos si fara oprire, în directia fiecaruia, în pale de text, de teatru sau de film care, pentru mine, au avut nu odata un rol esential în traversarea împaciuita a zilelor grele.
5. Dar optiunea pentru culegerea si "popularizarea" (prin publicarea si analize de specialitate în reviste din SUA si România) a folclorului românesc? Ca o continuare a unei vocatii, ca un omagiu adus eforturilor si memoriei parintilor dumneavoastra ? Anton Golopentia si Stefania Cristescu-Golopentia? Scolii lui Gusti?
In Romînia anilor ’60 si ’70, interesul meu pentru cultura rurala ? si îndeosebi pentru institutiile verbale si interactiunea vorbita rituala ? a functionat ca pavaza si refugiu. Stefania Cristescu, mama mea, dupa un numar de ani petrecuti la studii în Franta (unde i-a avut ca profesori pe Marcel Mauss si Jean Marx) facuse studii de teren în echipele Gusti adîncind, îndeosebi, problema cercetarii comparate a agentilor magici feminini din cîteva regiuni ale tarii. Majoritatea materialului cules pe teren în ceea ce ea obisnuia sa numeasca ?Teizeci de sate? ramasese nepublicat. La rîndul meu, îmi începusem activitatea schimbînd o repartitie la tara cu un post de documentarist la Institutul de Folclor, pe atunci condus de un alt fost ?monografist? în echipele Gusti, luminosul Mihai Pop. Terenul a reprezentat în anii ’60 si ’70 un prilej de bucurie continua. Paraseam Bucurestiul ori de cîte ori izbuteam. Satele îmi îmbiau fete ale vietii neurîtite înca, aduceau în anii grei de atunci o singuratate senina pe care întîlnirile de vorba cu ?informatorii? o îmbogateau discret. Am acumulat astfel un material pe care ma întreb înca daca si cum voi putea sa-l public. In America, publicarea unor mici parti din acest material a fost, pe de o parte, leac de dor, pe de alta parte, felul meu de a reactiona împotriva dispretului cultural care se practica, la adresa folclorului, în departamentele de limbi si literaturi moderne. In parte, acest dispret e însa acum neutralizat, atunci cînd e vorba de lumea post-coloniala, de asa-numitele ?Cultural Studies?. Ceea ce ma intereseaza subteran, cînd propun cititorului american sa se adînceasca, bunaoara într-o baza de date pe descîntec românesc pe care am constituit-o la Brown, nu este însa centrat pe subversiune si ideologie ca în cazul acestora. Descîntecele noastre de dragoste îmi permit sa adîncesc o tema care ma preocupa ? aceea a creativitatii feminine,? în cadrul praxeologic mai larg al emergentei neîntrerupte a inovatiilor actionale. M-am amuzat, de asemenea, sa confrunt descîntatoarele noastre de demult si de mai curînd cu asa numitii ?computer wizzards? (vrajitori la ecran) de aci. Primele erau de cele mai multe ori bine intrate în batrînete, traite adesea exclusiv în satul natal, ultimii sînt de obicei tineri ? adolescenti chiar, apartinînd asa numitilor neirds (?narod superior? e traducerea pentru care optez) care traiesc în spatiul si timpul extraterestru al ordinatoarelor. Dar operatiile pe care le savîrsesc, reduse la osatura lor de reguli si comenzi semiotice (contextualizate sau libere de context) sînt aceleasi în descîntece si algoritme si mi-a placut sa le alatur.
6. Care sînt aspectele societatii, culturii americane pe care le simtiti iremediabil straine?
As începe cu aspectele la care subscriu adînc. Cultura americana e o cultura a faptei, a simplificarii si optimizarii contextelor actionale ? de la viata în cotidian si pîna la sferele ei productive sau la cea pe care o cunosc îndeosebi, a învatamîntului universitar. In întîlnirea simpla, neprofesionala, cu vecini sau necunoscuti admir comportarea spontana, naturala, deschisa. La cei printre care lucrez, ma impresioneaza capacitatea de efort prelungit, bine si atent dispus în timp si planuri de viitor. Aspecte care-mi ramîn straine nu lipsesc. Vin dintr-o cultura care, prin dimensiuni si istorie, nu predispune la atitudini de narcisism cultural pe care le surprind, nu odata, cînd se vorbeste la televizor sau se scrie în ziare despre ?cel mai mare, însemnat, cunoscut, frumos X din lume? (unde X e, fireste, american). Pastrînd înca farmecul copilariei, narcisismul ? la Vlad Delamarina e infinit mai acceptabil, pe de alta parte, decît o anume condescendenta culturala care reprezinta, înca, în majoritatea cazurilor, modul caracteristic în care cultura americana întîlneste culturi de tipul celei românesti. In sfîrsit, agresivitatea, violenta întîlnirii profesionale, scindarea, frecventa, a specialistilor, nu atît în functie de teorii cît în functie de ideologii traite primar, îmi apar substantial mai primejdioase aici în comparatie cu Europa, în masura în care si autonomia culturala e în Statele Unite, constant expusa infiltrarilor din alte sfere, cum ar fi, pentru viata academica, sfera modelatoare a business-ului în ultimii ani.
7. Unde va situati în batalia canonica, în desfasurare în Universitatile americane între stînga si dreapta intelectuala? (v. articolul despre cartea lui Stanley Fish din "America America").
Fiind vorba de o batalie pe care o cunosc prin reflexele ei franceze, voi vorbi despre ?stînga? si ?dreapta?, nu trebuie uitat însa ca în Statele Unite termenii nu au o acceptie tot atît de ?transparenta? ca în Europa. Inclin spre ?stînga? în sensul ca, spre deosebire de autori ca Bloom, cred în ?deschiderea? iar nu în ?închiderea? mintii americane în ultimii ani. Nu sînt "de stînga" atunci cînd e vorba sa ma numar printre adeptii ludic cinicului Stanley Fish dar admir, si voi scrie în curînd despre pozitiile atente ale unui autor ca Levine, cînd opune autorii (cursurile, disciplinele) obligatorii ale ?canoanelor? autorilor optionali, cursurilor si disciplinelor la alegere care formeaza neîntrerupt esenta învatamîntului american de la începutul acestui secol si pîna astazi. Societatea americana este, cum spuneam înainte, extrem de dinamica, centrata pe fapta si schimbare. Canonul ?clasic? (în sensul de greco–latin) a fost înlocuit ?revolutionar? de canonul modelator englez centrat cultic pe Shakespeare, si de canonul mai larg occidental. In momentul de fata asistam la o a treia mutatie canonica, tot atît de violenta ca si cele anterioare, în care cultura occidentala este treptat înlocuita cu ?culturile lumii?. Ca generalist, opus ierarhiilor si arogantelor culturale, ca român, format într-o cultura ?marginalizata? atunci cînd nu e pur si simplu negata, nu pot decît sa subscriu la acest proces.
Cultura chineza, japoneza, indiana, africana au ce oferi în procesul de educatie al studentelor si studentilor formati în America. Traim o epoca de globalizare a culturii, de mondializare în care provincialismele culturale pe care un Mircea Eliade le critica acerb si profund nepopular în America acum mai bine de douazeci de ani încep, însfîrsit, sa dispara. Traim, de asemenea, o epoca în care feminismul, postmodernismul, decolonizarea au produs liberari succesive salutare defetisizari sexuale, rasiale, estetice. Asa cum în anul o mie, biserica a reusit sa domoleasca, sa reduca si sa canalizeze agresivitatea ?cavalerilor?, redefinindu-i, traim o epoca în care masculinul e limitat si redefinit salutar de emergenta culturala a femininului, pretentiile culturii ?înalte? sînt interogate lucid de culturile ?mijlocii? sau ?joase?, iar ierarhiile de specii culturale se topesc în fata ochilor nostri. Daca în teorie subscriu si la proces în general, si la caile pe care le împrumuta, în practica ma lovesc înca de un fel de ierarhie pasionala a ?compensarilor?. Pentru mine, domeniul studiilor franceze trebuie larg deschis, bunaoara Francofoniei, dar nu numai celei postcoloniale africane sau din Caraibe, cum se întîmpla în prezent în majoritatea departamentelor de Studii franceze din America, ci si celei euro-canadiene sau americane. Autorii belgieni, elvetieni, cei din Québec sau din Noua Anglie si, rari, cei din Louisiana care scriu în franceza sînt tot atît de însemnati, ca si autorii francofoni din Algeria, Maroc sau Haiti. In acelasi timp, nu trebuie uitat ca autorii francofoni opereaza în cadrul si de pe pozitiile unor culturi total diferite, prin aspiratii, orizont, trecut si prezent de cultura franceza. Confruntarea iar nu asimilarea autorilor francezi cu cei francofoni este, din acest punct de vedere, unul din domeniile fertile ale semioticii cultural-literare a viitorului. Pe un alt plan, culturile mijlocii (printre care situez cultura româna, cultura belgiana, elvetiana etc.) sînt înca ignorate în favoarea culturilor de tot noi si de tot nedreptatite, într-o ierarhie a durerilor poate, dar departe de dialogul intercultural înseninat pe care-l doresc, în care omisiunile sa fie treptat izgonite din simpla dorinta de a adopta o atitudine ecologic culturala responsabila, si adulta.
8. Cît de folositoare este pentru sistemul de învatamînt american (dar si cît de specifica acestuia e) "critica ideologiilor", deconstructia? Dar celui românesc?
Cred ca momentul ?deconstructiei? si al ?subversiunilor?a trecut si ma numar printre cei care vad în Derrida, primul Foucault, Bourdieu, Lacan continuatori, la scara deseori mai degraba stilistica decît filozofica (sau, în ultimul caz, psihanalitica) ai lui Heidegger, Nietzsche, Marx, respectiv Freud. Ma intereseaza, în schimb, acut, filozofia prezentului, asa cum o practica de ani de zile Descombes, Ferry, Renaut, Lipovetsky, analiza, iscata din antropologie, a individualismului la Dumont, examinarea calma, nefanatizata si ?nesubversiva? a miscarilor liberatoare si ?personalizatoare? de catre un sociolog ca Touraine, filozofia viitorului asa cum o constituie, vizionar, în jurul ideii de diferenta, Irigaray. Pentru învatamîntul superior american, ca si pentru cel românesc, cartile autorilor mentionati sînt cele care îmi apar fertile, ?constructive?, grave, de natura sa deschida minti si sa mentina onestitatea intelectuala azi mai indispensabila ca oricînd.
9. Existati / functionati nu numai în trei culturi (franceza, româna, americana ? ordinea mentionarii e aleatorie) dar si în domenii diverse. "Cartea plecarii" demonstreaza o vocatie de scriitor, "America America" una de analist, chiar si politic, un interes pentru analiza diverselor niveluri ale discursurilor, multe din articole si conferinte o alta ? de recuperare si restituire a memoriei, strabatuta de accente chiar militante. Puteti face o ierarhie a lor? O proiectie pe termen lung ? legata si de proiecte editoriale etc.?
Scrisul fara calificari anume, neacademic e cel care ma atrage din ce în ce mai puternic în ultimii ani. Am în lucru o carte intitulata ?Vamile grave?, centrata polifonic asupra ideii de bilant (existential, cultural, literar) si scrisa într-o maniera care o continua si amplifica pe cea din Cartea plecarii. In fapt, cartea e aproape gata, lipseste, pentru ca ea sa porneasca spre România clipa de încredere buna, în care sa mi se para ca cineva o asteapta si doreste, iluzia binefacatoare a utilitatii pe care e greu s-o ai cînd traiesti atît de departe de cei la care gîndesti cînd scrii. Am în cap o carte despre ?Insula Pastelui? si poate si alte insule. Si una despre calatori si calatorii pe care o intitulez ?Pe cale în lumea cea mare? si din care mai bine de jumatate e deja dactilografiata. Pe de alta parte sportul lecturii, scrînciobul lecturilor e bine înstapînit în existenta mea si-mi place uneori sa-mi închipui ca sînt un fel de explorator cultural care triaza si citeste româneste cîte ceva din ce se scrie pe aici, revelînd celor de acasa raporturile mai putin aparente dintre carti, afilieri si problematica româneasca. Asa ca am acumulat, din nou, un numar de eseuri de analiza culturala si politica a prezentului care mi-e dat. Se vor numi Puls american sau Transatlantice, daca gîndul de acum se mentine. Accentele militante sînt felul, voalat, de a-mi spune întristari, retezari, dar si încrederi, deschideri care se refac, înseninari care survin încrezator si neasteptat. La nivelul scrisului academic, as vrea sa regrupez în franceza/engleza si sa traduc în româna un volum de pragmatica teatrala (studiile care-l compun au fost scrise în franceza) si unul despre romanul francez din a doua jumatate a secolului al XX-lea (studiile, la fel, sînt, în majoritatea lor deja scrise, se cer doar recitite destins spre închegare buna).
Am sub tipar un volum Desire Machines. A Romanian Love Charms Database. Caut editor pentru un volum intitulat Lucid Revival: The French Theater of the Eighties. Si-mi place sa cred ca voi scrie într-un tîrziu cîteva din cartile pe care mi le datorez, dar de care sînt înca departe, despre stare, schimbare, actiune si norma, asa cum sînt ele reflectate în limba româna, în creatia literara sau picturala occidentala, în filozofie.
10. Cum va raportati la ceilalti profesori români stabiliti în SUA? Care sînt curbele relatiilor cu ei? A dus întîlnirea pe pamînt american la o solidarizare?
Am avut, mai ales la început, rastimpuri încrezatoare, în care publicam, de doua ori pe luna, eseuri pe teme românesti în paginile americane ale revistei Lupta (aproximativ între 1983?), am organizat la Brown un Congres al Academiei Româno-Americane reunind 150 de participanti din peste zece tari, sau am pornit, în cadrul Asociatiei de Limbi Moderne (Modern Language Association) un numar de întîlniri pe teme românesti. Gata sa intru în eforturi comune, m-am descoperit, în mai multe rînduri, prinsa, pe neasteptate, într-o magma de asteptari si înregimentari presupuse care nu mi se potriveau sau însingurata în initiative în care contasem amical pe unul sau pe altul. Nu am avut norocul/bucuria unor relatii cald prietenesti cu colegii români stabiliti în SUA. Momente de solidarizare au existat, nu însa rastimpuri de efort intelectual devotat solidar.
11. Cît de departe este cultura româna de a reprezenta un partener de dialog cultural în discursul international?
Foarte. Cultura româna este, pe plan international, în tarile occidentale, practic invizibila. Imigrantul român descopera rapid ca, daca o mentine, aceasta functioneaza ca handicap, nu ca element de propulsare, cum se întîmpla, pîna nu demult, cu cultura franceza în America de exemplu. Revistele românesti, publicatiile pe teme românesti sînt citite nostalgic de fostii emigranti reciclati prin cetatenia americana, franceza, engleza, nu însa, cel putin aici, de oameni ai locului. Afirmatiile culturale românesti sînt individuale si voalate, indirecte, în fapt nu sînt afirmatii ci soapte oftate parentetic (în texte, în cariere, în rostiri). Don Quijotismul cultural, practicat de un numar tot mai restrîns de intelectuali români e înlocuit, spre linistirea ciclica a constiintelor, cu afirmatii stridente, prea pitoresti, prea umile, prea arogante, care însa, nici ele, nu supravietuiesc clipei si, fireste, nu au cum si ce rodi. Ramîn, pe ici pe colo, în umbra, cinstiti traducatorii, cîtiva profesori de limba româna, intelectuali ai trudei si devotamentului, care duc pe umerii lor, spre vremuri mai deschise noua, soarta culturii românesti. Unificarea Europei ridica de altfel probleme culturale majore în raport cu care, daca nu vor fi eludate, se pot ivi sanse de afirmare la scara europeana a culturii românesti. Am vorbit despre ele într-un articol recent publicat în revista Origini/Roots, în care sustineam ideea unei educatii europene care sa includa, în mod obligatoriu, alaturi de doua limbi de circulatie internationala la alegere, o limba de circulatie ?mijlocie? sau ?redusa? ? tot la alegere. Numai astfel s-ar asigura o Europa a tuturor culturilor, în care salariatii europeni veniti sa lucreze în tari de tipul României, al Bulgariei etc. nu ar vietui colonial, într-un cocon cultural englez, francez sau german, ci ar avea obligatia de a cunoaste limba si cultura locului lor de munca. Exemplul Belgiei, dintre tarile mici acum european active, care afirma cu succes o identitate pîna nu demult invizibila, trebuie sa ne dea de gîndit. Nu trebuie uitat apoi ca, vorbita ca limba nationala în România si Moldova si, minoritar, în proportii care ramîn de elucidat de catre lingvisti, sociolingvisti si demografi, în multe din tarile europene, limba româna si, prin ea, cultura româneasca, ocupa o pozitie solida pe teritoriul european. Aceasta pozitie, de fapt, se cere însa adusa la lumina.
12. Credeti în posibilitatea integrarii marginalitatii? E cultura româna marginala? Minora? (Experienta mea de pîna acum mi-a furnizat doua exemple stupefiante: la Muzeul Metropolitan din New York, Brancusi e desemnat drept sculptor francez si aici colegi-doctoranzi la filosofie-teologie care iau cursuri despre Eliade habar n-au ca a fost român. Acelasi lucru cu Ionesco sau Cioran. Cît despre numele românesti de filosofi sau poeti contemporani sau nu…)
Traim în vremea explodarii exclusivismelor. Pentru un numar crescînd de oameni, prioritatea culturii occidentale fata de culturile din alte puncte si cu alte istorii ale globului reprezinta un atavism cultural; la fel, si putînd functiona ca exemplu, prioritatea existentei sau creativitatii masculine fata de cea feminina se estompeaza, fiind limitata de acum în mod crescînd pe cale legala. Din acest punct de vedere, reformele obtinute si generalizate în cadrul Uniunii Europene pentru egalizarea salariilor sau pentru paritate în reprezentarea politica a femeilor si barbatilor au devenit un model pentru tari, pe acest plan înca înapoiate, cum ar fi Statele Unite. Ele ar putea fi luate ca punct de plecare în procesul, ineluctabil, de clarificare si aducere la paritate culturala în care sînt angajate presant tarile europene si, pe termen lung, toate tarile de pe glob.
Cultura româna nu este ?marginala?, nici o cultura nu este. Marginea si centrul, ca si frumusetea, sînt în ochii celor care privesc, limitate de clipa în care se priveste. Se impune însa, pentru a-i reda sansele depline pe care nu trebuie nicicînd sa le rapim unei persoane (fizice, juridice, culturale) o reexaminare a felului nostru de a ne situa în lumea semenilor, a artelor si a limbilor. Nu de mult, unei tinere care citea Canonul apusean al lui Bloom, i-am propus un dialog pornind de la ce scrisesem în volumul America America pe aceasta tema. Spuneam, în esenta, ca fetisismul, chiar cînd are ca obiect pe un Shakespeare sau pe un Dante, care ne sînt si ne vor ramîne apropiati fara hybris-ul exaltarilor, nu mai poate fi sustinut, ca se deschide perspectiva unei noi Renasteri (Eliade vorbise la un moment dat despre ea) în care culmi culturale nebanuite înca vor deveni vizibile si ca, pentru a ne-o apropia, e obligatorie iesirea din drumul batut al canonului arogant. Dialogul a fost prietenos eludat, pozitiile excesive din tarile prospere au înca, la noi chiar, prea multa priza. Cum putem afirma o cultura daca nu avem, interior, certitudini cu privire la punctele ei tari, la punctele ei dureros si nemeritat de slabe, la dreptul fiintelor culturale mari si mici de a înflori cum se pricep. Daca ignoram magma de dureri si umiliri din care s-a nascut, prin munca si încredere, taria Frantei, a Angliei, a Statelor Unite, si nu le vedem decît prin prisma unor tîrzii si partiale, ?autoritarisme? de pedagogi lezati la nivelul programei analitice care le-a intrat în sînge.
13. Ce rol ar reveni în acest caz intelectualilor de aici? Dar celor de acasa? Cum apreciati ceea ce s-a facut pîna acum (ca participanta la simpozioane, conferinte universitare dupa 1990)?
Nu cred în roluri. Traim în perindari de clipe energice si de clipe descurajate. Pentru cele bune, în care ne refacem dorinta de a putea, mi se pare ca nu un rol de jucat ci o sarcina care trebuie rezolvata, o fapta marunta sau mare care ne e la îndemîna sînt partea cu adevarat utila din zestrea unor dezbateri românesti de acum si de întotdeauna. Vorbisem odata, visasem chiar sa detin o rubrica, intitulata ?Banca ideilor?, în care singura la început, rasfrîngînd apoi din ce în ce mai deplin mecanismul unei gîndiri împreuna a lucrurilor, sa încerc sa notez, nu sistematic, nu în ordinea prioritatilor, ci deavalma, doldora, procesual, cam cum au facut-o, pe alte planuri, dar cu o deznadejde si o pasiune similara, un Pascal, un Charles Sanders Peirce, un Wittgenstein toate ideile bune fara stapîn care mi se arata, toate ideile rele cu prea multi devotati de care ma ciocnesc. Lucrul nu s-a materializat, se va întîmpla poate odata în scris. dar o fac, oral si, rar, din ce în ce mai rar, epistolar, asteptînd, ca Parsifal, întrebarea care sa ma faca sa ies din mutism, îndemnul sau spusa care sa ma redea partii avîntate, mereu la pînda, mereu nadajduind, ca în fiecare dintre noi. Intrebarea care se pune e însa: exista sarcini specifice pentru intelectualii români care traiesc în strainatate? Cred ca da si mi se pare ca, chiar atunci cînd expertiza si interesele personale ne împing în alte directii, sîntem obligati sa ne oprim si sa le asumam. Ele sînt definite, adeseori, de altcineva decît noi însine, prin invitatii si solicitari. Am scris, în cadrul meseriei, o sinteza despre semiotica româneasca si m-am ambitionat ca prin calitate si dimensiuni articolul sa fie comparabil sau chiar mai dezvoltat decît cele scrise despre semiotica franceza, engleza, americana. Lucrul n-a fost greu. Cînd mi s-a cerut însa sa dau un numar de citate românesti pentru un dictionar electronic de citate memorabile din culturile lumii, sau sa scriu articole în cadrul unei enciclopedii a scriitoarelor europene, a trebuit sa ma reprofilez, redefinindu-mi orizontul si lecturile pe o vreme. In loc sa dau 50 de citate am sfîrsit prin a da si impune circa 300, în loc sa scriu despre 5 autoare, am scris despre circa 35 si faptul, total neînsemnat într-un curriculum vitae, este unul din cele de care m-am bucurat ca de o izbînda. Cum ma bucur, bunaoara, ca de Valentine day, am convins un numar de profesori de la Brown sa organizam un moment de ?Descîntec de dragoste românesc?. Dintre sarcinile pe care ni le putem, fiecare, defini, pe care adeseori întîrziem ani de-a rîndul sa le împlinim pentru ca nu avem prietenul care sa ne spuna: ma intereseaza ce ai putea da, cum ne-am putea întîlni în bucuriile trudei bune, cred ca intelectualii de aici ar trebui sa o asume întîi si întîi, pe aceea a unei cercetari atente si la toate nivelele a minoritatilor românesti din tarile lumii; pe aceea apoi, a unei comparari de destine culturale potential similare, în cautare de solutii care sa se dovedeasca partial adecvate sau cel putin un bun punct de plecare în reflectia asupra afirmarii culturii românesti (strategia adoptata de culturile africane, de evrei sau belgieni, de canadienii francezi din Québec, de miscarile feministe sau anti-rasiale în lupta cu indiferenta, bunaoara). Un studiu pe termen lung al implicatiilor prezente si vitoare ale Uniunii europene ar trebui, de asemenea, întreprins, acesta din urma, atît din exterior cît si în interiorul României. Sarcinile fluide si fundamentale pe care cultura româneasca le ridica, în mereu alte forme, intelectualilor de acasa sînt mai usor de presimtit la Bucuresti, Cluj, Timisoara, Tîrgu-Mures, Iasi sau Oradea decît la Providence. Una, însa, se impune. Contactul între noi si cei de acasa depinde mai mult de ei decît de noi. Nechemati, sau chemati în chip de musafiri iubiti (oricît de ca balsam functioneaza asemenea invitatii), ne risipim devotamentul cotidian, pierdem, în parte, sentimentul salutar al realului, al permanentei chemarii noastre intelectuale în parte românesti. Toate întîlnirile la care am asistat m-au lasat cu o foame de chemari concrete: la scris o anume carte, la raspuns unei anume întrebari, la lucrat în cadrul aceleiasi noi institutii, cartea, institutia si întrebarea care ar fi reprezentative pentru momentul actual în România.
Ele nu s-au continuat în zile si luni. Si acum avem doar posibilitatea corespondentei electronice, care sterge spatiul si ne-ar permite sa fim la îndemîna si acasa în multe din actiunile culturale la care aspiram vag. în chip de înca outsideri.
14. Care ar fi posibilitatile revistelor românesti de cultura în acest sens? Ale editurilor? Ale televiziunii nationale?
Revistele românesti de cultura îmi par excelente. Regret uneori ca ele nu extind anchetele de opinie culturala si la un numar de intelectuali români aflati departe. Dar regretul e pro domo si greutatile mari si banii putini. In ce priveste editurile, experienta mea, de om mai degraba distrat, e ca volumele celor care se afla departe sînt deseori volume orfane, asteptînd îndelung, uitate prin sertare cînd nu se pierd. Lucrul apasa. Nu din motive de orgoliu. Ci pentru ca o singuratate care angajeaza o parte mai mare decît obisnuit a existentei, singuratatea traitorilor în alte culturi decît cele în care s-au nascut si în care simt, e dublata de ignorare si uitare ?acasa? în chiar clipa în care, depasind datul situational, ei sau ele au izbutit sa puna cap la cap pe hîrtie cîte ceva din ce li se pare ca au de dat. Sînt departe de a cere tratamente preferentiale pentru cei handicapati de distanta. Dar cred ca, asa cum, în clipele generoase, trebuie sa dam glas celor care au murit neînfaptuindu-si opera, neducînd-o pîna la tipar sau pîna la deplina recunoastere si cîntarire a aportului lor, exista o obligatie de reprezentare a celor ?absenti? cu vorba dar prezenti prin scris. Putini o asuma în România încrîncenata de lipsuri si prinsa în efortul mutatiilor din anii nostri. Dar un numar de tineri ar putea-o face, cîstigînd iar nu pierzînd. Mentinînd viu si firesc contactul la distanta între toate celulele intelectualitatii românesti. In ce priveste televiziunea, imi vine mai greu sa ma pronunt. Dar emisiuni detaliate despre minoritarii români din Europa, America, America Latina, Australia mi-ar aparea utile. In care realitatea ? cu cîstigurile si pierderile existentiale si culturale pe care le aduce emigrarea ? ar fi de cîntarit onest, grav, deschis.
15. Ar fi cazul sa constituie canalele publice americane, în materie de emisiuni culturale un model pentru TVR?
Hotarît nu. Chiar daca sînt infinit mai bune decît canalele comerciale, canalele publice americane nu ?faptuiesc? cultural, o arata un numar de critici americani de ptrestigiu, nu e cazul sa revin. Poate ca ?Arte?, organizat prin cooperare franco-germana în Europa, ar putea fi un punct de plecare util. Fara a fi neaparat si exclusiv elitara, televiziunea ar trebui sa asume, într-o lume ideala de care ne vom apropia poate, o functie de descoperire culturala. ea ar trebui sa fie acolo unde viata pulseaza interesant, dureros, obstinat. Pe vasele si avioanele românesti care calatoresc în jurul globului. In tribunale, spitale, în salile de nastere, la dezbaterile parlamentare, la casele de batrîni, printre tiganii români din Paris care te împresoara la Châtelet, printre bihorenii care se aduna la meciuri de fotbal, tot la Paris, cum îmi povestea cineva nu de mult, printre românii din Danemarca. O jurnalista TV de talent, Meredith Vieira a facut, acum cîtiva ani, un reportaj despre foame în America, însotind, pe strazile Chicago-ului, un copil fara adapost si privind la viata, la oameni si la vitrine cu ochii lui. Daca as fi de meserie, as face un reportaj cu ce nu-si pot cumpara românii care traiesc din salarii în magazinele bucurestene sau de aiurea din tara. Unul cu ce-si doreste si nu are un intelectual pentru a fi fericit. Altul, un lant de reportaje în fapt, cu ce nu au pensionarii, cu felul în care imagineaza locale ameliorari si solutii. As vizita sistematic satele românesti în care, cum îmi povestea acum cîteva zile o studenta de la Brown care a ajuns în România, rasuna la difuzor muzica rap si în care ajung, din lipsa de fonduri de cercetare si din descurajare profesionala, un numar din ce în ce mai mic de antropologi, sociologi, sau lingvisti. Printre specialistii care mentin, sfios, contactul cu trecutul nostru cultural, pe cale de a fi abandonat de buna voie acum, din lipsa de timp si interes, de o generatie care descopera cu disperare avida cîte ar fi de avut, stiut în prezentul imediat.
16. Pîna unde poate fi invocata experienta americana ca norma pentru România?
Experienta americana ca atare nu are cum fi invocata ca norma pentru România. Mari reusite umane în viata si cultura americana pot însa trezi avînturi si învia nadejdi. Experienta mizeriei din anii ’30 carora le-a raspuns inteligent si eficient New Deal-ul, a violentei rasiale din anii ’60 care pare astazi de neconceput tocmai pentru ca oamenii s-au angajat tenaci si duri în lupta împotriva ei. Experienta legitimarii culturii si idealurilor feminine care, de negîndit în anii ’60, e acum în plina si crancena desfasurare aici. Ceea ce admir în cultura si educatia americana e refuzul de a accepta starile de fapt, bune sau rele, permanenta tensiune spre mai bine, mai mult, mai puternic. In America a fost, si pe unele planuri înca este, mai greu decît la noi. Dar oamenii s-au încordat împreuna, continuu, eficient si au razbit. Nu stiu apoi daca e vorba doar de o calitate, e clar însa ca în raport cu noi sau cu alte popoare latine, cu francezii de exemplu, viziunea autocritica e aici mult mai slab reprezentata. Cînd nu ajunge la suficienta imperiala, aceasta masura în a se nega poate ascunde sau chiar întari încrederea în sine, în capacitatea de a depasi adversitati. Reflectez, de aceea, asupra ei, ca exemplu posibil de optiune în formarea unei generatii tinere mai calm convinse de valoarea proprie, individuala si colectiva, în România.