Barocul fascisto-comunist ca fenomen global

Unicitatea Holocaustului reprezintă una dintre cele mai interesante teme de dezbatere ale ultimelor decenii. Originea exactă a temei și a polemicilor legate de ea presupune studii ample și aplicate care, pentru moment, lipsesc. Dar substanţa filozofică a dezbaterii poate fi înţeleasă și fără detalii foarte precise legate de contextul ei istoric și intelectual. Comparaţia celor două sisteme pare să continue analiza fenomenologică practicată de Hannah Arendt. În celebrul ei studiu Sistemul totalitar, Arendt încerca să aproximeze esenţa comună a ideologiilor și politicilor care compun nazismul și comunismul stalinist (Arendt, Hannah. 1972. Le Syst?me totalitaire, traducere de Jean-Loup Bourget, Robert Davreu și Patrick Lévy, Seuil, Paris).

Reducţia fenomenologică, așa cum este ea practicată în zilele noastre, pare să se îndrepte spre o ipoteză opusă: deși amîndouă monstruoase și criminale, deși foarte asemănătoare în multe din practicile lor inumane, cele două sisteme totalitare ar diferi tocmai prin esenţă. Credinţa în existenţa și posibilitatea de a cunoaște structura fundamentală, profilul, setul de determinări mentale primare ale unui regim sau epoci istorice subîntinde atît punctul de vedere al celor ce susţin că fascismul și comunismul sînt faţetele aceluiași arhetip, cît și pe al celor ce consideră că este vorba despre fenomene derivate din surse incompatibile.

Reflecţia asupra esenţelor, asupra raportului lor cu existenţa, cu raţionalitatea, cu posibilitatea de cunoaștere în general, este întotdeauna legitimă din punct de vedere filozofic. Construirea nazismului și a Holocaustului pe care l-a generat drept expresie absolută și definitivă a răului, atît cît poate fi acesta experimentat în orizontul condiţiei umane, reprezintă un demers etic cu totul îndreptăţit. Faptul că, în marginea unei asemenea problematici, pot apărea diferite forme de limbă de lemn sau de demagogie politică nu îi afectează acesteia, în nici un fel, profunzimea și gravitatea. Pe de altă parte, nici efortul de a aproxima o esenţă comună a celor două sisteme nu poate fi considerat ca inacceptabil în sine, chiar dacă, în marginea sa, se dezvoltă o reţea de practici manipulative pentru care diagnosticul de ?trivializare, prin comparaţie, a Holocaustului? este cît se poate de precis (Shafir, Michael. 2002. Între negare și trivializare prin comparaţie. Negarea Holocaustului in ţările postcomuniste din Europa Centrală și de Est, Polirom, Iași).

Scopul prezentului demers, însă, este acela de a arăta că abordarea comparatistă a celor două categorii de fenomene poate lua și un alt curs. Comparaţia presupune, inevitabil, construirea și confruntarea unor modele. Dar misiunea ei nu se oprește aici. ?Tipurile ideale?, pentru a relua un celebru concept al lui Max Weber, nu folosesc doar pentru a distinge și a clasifica. Ele sînt, în egală măsură, utile pentru a ne face să percepem conglomeratele culturale sau ideologice cu care, de cele mai multe ori, ne confruntă realitatea. Asumarea tensiunii dintre modelele noastre teoretice și amalgamurile pe care le scoate la suprafaţă mișcarea istorică a societăţii reprezintă și ea o cale validă de cunoaștere.

Pornind de la acest principiu, putem formula teza principală a prezentului demers. Poziţia mea este că, indiferent de rezultatele dezbaterii filozofice (afirm din nou: perfect justificate) asupra naturilor profunde a nazismului și comunismului și a raportului dintre ele, realitatea istorică ne confruntă, de-a lungul secolului XX, cu un proces de difuziune globală a ideologiilor și atitudinilor totalitare în care temele și motivele de inspiraţie comunist-marxistă sau rasial-mistic-fascistă se amestecă și fuzionează pînă la indistincţie. Fascismul și comunismul nu au așteptat, cu alte cuvinte, verdictul filozofilor asupra esenţei lor ca să se întrepătrundă și să intre într-o profundă simbioză.

Analizînd ideologia și practicile comunismului naţionalist instaurat de Nicolae Ceaușescu, Vladimir Tismăneanu expune o continuă proliferare în discursul oficial a unor simboluri, teme și atitudini a căror origine se află în teologia politică a mișcării legionare. Aceasta în condiţiile unei supravieţuiri practic nealterate a unei viziuni leniniste asupra exercitării puterii politice și asupra strategiilor de dezvoltare. În consecinţă, Tismăneanu vorbește despre o ?sinteză barocă? între elementele extremei drepte interbelice și cultura politică și instituţională a stalinismului (Tismăneanu, Vladimir. 2001. ?Patologii politice la sfîrșit de secol? în Spectrele Europei Centrale, Polirom, Iași). Ipoteza de la care pornește prezentul demers este că aceste evoluţii din spaţiul românesc nu sînt o excepţie, ci ilustrează un fenomen mult mai larg de transmitere ?încrucișată? sau ?hibridizată?.

Ca proces global, ?barocul fascisto-comunist? devine evident atunci cînd ne plasăm într-o perspectivă comparatistă, în sensul de difuzionistă. Care, altfel spus, studiază modalităţile, canalele, reţelele prin care anumite teme sau idei ajung la o circulaţie din ce în ce mai largă. Ideologia radicală în care temele fasciste și comuniste se află într-un continuu proces de transgresare reciprocă, de osmoză, poate fi cel mai bine analizată dacă ne plasăm în perspectiva ţărilor considerate, în epoca războiului rece, a aparţine ?lumii a treia?.

Distincţia dintre aceste noţiuni este utilă și pentru a depăși dificultăţile ridicate de asimetria dintre destinul comunismului, devenit, după 1945, un sistem mondial, și cel al fascismului, care, în formele sale clasice, imediat identificabile, a dispărut o dată cu victoria Aliaţilor. Desigur, militanţii de stînga din lumea occidentală au încercat sistematic să acrediteze ideea unei internaţionale ?fasciste? care s-ar opune regimurilor de inspiraţie moscovită, dar o asemenea interpretare și-a pierdut în timp credibilitatea. În aceste condiţii, pare neverosimil să punem influenţa globală a fascismului și comunismului postbelice într-o perspectivă a convergenţei care le-ar conferi un statut de relativă egalitate. Dacă, însă, distingem cu grijă între ?colonizarea ideologică? și ?difuziunea ideologică?, atunci putem să comparăm cele două blocuri (sau nebuloase) ideologice nu sub aspectul instituţionalizării lor înăuntrul unui sistem mondial al puterii, ci din perspectiva atractivităţii pe care o exercită asupra unor minţi relativ libere să aleagă. Analiza difuzinii ideilor și atitudinilor radicale în cultura și politica ţărilor lumii a treia în perioada de după cel de-al doilea război mondial este relevantă pentru că, implicînd opţiuni personale și colective în mai mare măsură libere decît cele prevalente în Europa de Est, ne vorbește într-un mod foarte relevant despre procesul de globalizare al ?barocului fascisto-comunist?.