Sighet, preambul al Holocaustului, punct central al Gulagului

La sfârșitul anilor `30, la Sighet, reședinţa judeţului Maramureș, exista o puternică și foarte numeroasă comunitate evreiască[1], de orientare ortodoxă, având o structură educaţională, culturală și religioasă foarte riguros organizată.[2]

În urma celui de al doilea arbitraj de la Viena, din 30 august 1940, Ungaria a primit nordul Transilvaniei cu o suprafaţă de 43.591 km²  și o populaţie de aproximativ 2,5 milioane de locuitori. Iniţial, evreii din zonele cedate Ungariei, printre care și cei din Sighet, au sperat, pe fondul măsurilor antisemite instituite de guvernele românești la sfârșitul anilor `30, că se vor întoarce la ,,perioada de aur? a existenţei lor, de dinainte de 1918. Însă iluziile lor au fost rapid spulberate, întrucât după finalizarea operaţiunilor de anexare, la 13 septembrie 1940, a fost pusă în aplicare legislaţia și politica antievreiască ce funcţiona deja în restul Ungariei.[3]

Imediat după ocuparea Ungariei, la 19 martie 1944, Adolf Eichmann, responsabil cu aplicarea ,,Soluţiei Finale? din Ungaria, a trecut la implementarea sa rapidă, având sprijinul total al guvernului maghiar, care pus la dispoziţia naziștilor principalele instituţii ale statului: jandarmeria, poliţia și administraţia.  

Documentul iniţial privind adunarea, ghetoizarea și deportarea evreilor a fost adoptat, în secret, la 7 aprilie 1944, sub semnătura subsecretarului de stat la ministerul de Interne, Baki Laszló. În aceeași zi, acesta a menţionat în cadrul unei ședinţe desfășurate la sediul ministerului că deportarea evreilor din sectorul VIII al jandarmeriei, cuprinzând teritoriile din Ucraina Subcarpatică și Ungaria de Nord-Est, este iminentă, centrul operaţiunilor fiind stabilit la Munkács. Ulterior, prin mai multe directive secrete au fost stabilite detaliile specifice acestor operaţiuni, între care un rol important a revenit întocmirii listelor cuprinzând familiile evreiești din teritoriu.

             La 12 aprilie 1944, în cadrul unei conferinţe desfășurate la Munkács, s-au discutat detaliile referitoare la ghetoizarea evreilor din Ucraina Subcarpatică și Ungaria de Nord-Est, cu participarea unor persoane aflate la conducerea jandarmeriei, poliţiei și administraţiei judeţene sau locale.  După revenirea acasă, aceștia au hotărât în comun, atât locaţia, cât și diverse amănunte referitoare la înfiinţarea și organizarea ghetourilor.         

              Operaţiunea de ghetoizare din Ucraina Subcarpatică și Ungaria de Nord-Est a fost declanșată, fără nici o bază legală, la 16 aprilie 1944, în timp ce decretul guvernamental privind înfiinţarea ghetourilor a fost elaborat abia la 26 aprilie și a intrat în vigoare două zile mai târziu. Decretul era camuflat sub titlul ,,Cu privire la reglementarea unor chestiuni referitoare la apartamentele și locuinţele evreiești? și a fost adoptat într-un moment în care operaţiunea de ghetoizare în Ucraina Subcarpatică și Nord-Estul Ungariei a fost deja finalizată.                    

         Acţiunea de strângere a evreilor din Ucraina Subcarpatică a început duminică, 16 aprilie 1944, în prima zi a Paștelui Evreiesc. În zori, evreii au fost treziţi de jandarmi, au primit cinci minute să-și strângă bunurile gospodărești și mâncarea, după care au fost duși în sinagogile din localitate, unde li s-au confiscat bijuteriile, banii și alte bunuri de valoare. Deși locuinţele lor au fost ștampilate, în curând au început furturile și jafurile caselor evreiești părăsite.

         Deși, din punct de vedere geografic, Maramureșul  aparţinea Ardealului de Nord, în timpul acţiunilor de ghetoizare a evreilor, zona a fost inclusă în cadrul Ucrainei Subcarpatice. În dimineaţa zilei de 15 aprilie 1944, la Sighet, subprefectul Illiny László a convocat o întrunire cu înalţii oficiali ai judeţului  pentru a discuta detaliile procesului de ghetoizare, inclusiv stabilirea amplasamentelor pentru viitoarele ghetouri. În după-amiaza aceleași zile, comandantul poliţiei, Toth Lajos, a convocat o întrevedere cu șefi locali ai jandarmeriei și poliţiei, stabilindu-se componenţa celor 20 de comisii responsabile cu adunarea evreilor. Din fiecare comisie făceau parte un reprezentant al jandarmeriei, al poliţiei și al administraţiei civile.

         Ghetourile din Sighet a fost amplasate în două zone periferice ale orașului, locuite de evrei mai săraci. Primul ghetou a cuprins zona dintre străzile Timár, Kigyó și Ipar, iar al doilea a fost organizat la marginea vestică a orașului. În cele două ghetouri au fost adunaţi circa 12.000 de evrei, din care aproximativ 10.000 proveneau din oraș, restul fiind aduși din satele apropiate.

         Ghetoul era deosebit de aglomerat, în fiecare cameră, inclusiv în pivniţă și poduri, locuiau între 15-25 de persone. Geamurile caselor de la marginea ghetourilor erau vopsite în alb pentru a împiedica comunicarea cu populaţia neevreriască, iar pentru o mai bună izolare, ghetoul a fost împrejmuit cu sârmă ghimpată. Comandantul ghetoului a fost numit Toth Lajos, adjunctul său fiind Konyuk József, comandantul unităţii locale de pompieri. Administrarea ghetoului a fost coordonată de primarul Gyulafalvi Rednik Sándor și de consilierul său pe probleme evreiești, Hullman Ferenc. Acesta a respins toate propunerile venite din partea Consiliului Evreiesc, care puteau asigura o anumită îmbunătăţire vieţii din ghetou.

Ghetourile de pe teritoriul Ungariei au avut o existenţă scurtă, majoritatea funcţionând doar pentru câteva săptămâni. La începutul lunii mai 1944, László Endre, subsecretar de stat la ministerul de Interne, a redactat un memorandum adresat subordonaţilor săi în care erau trasate liniile directoare ale operaţiunilor privind deportarea evreilor. Detaliile din acest memorandum au fost discutate între 8-9 mai 1944, la Munkács, în cadrul unei consfătuiri la care au participat oficiali de rang înalt din administraţie, poliţie și jandarmerie. Cu această ocazie au fost elaborate atât procedurile de îmbarcare în trenuri a evreilor din Ucraina Subcarpatică, Nord-Estul Ungariei și Transilvania de Nord, cât și planificarea finală a transporturilor din centrele unde existau ghetouri. Potrivit hotărârilor luate, operaţiunea urma să se desfășoare între 15 mai și 11 iunie 1944.

         Deportările din ghetourile din Sighet au început pe 15 mai 1944, evreii fiind transferaţi la Auschwitz în patru transporturi, ele fiind înregistrate în gara din Kosice după cum urmează:  la 16 mai, cu un număr de 3007 deportaţi, la 18 mai, cu 3248, la 20 mai, cu 3104 și la 22 mai, cu 3490 de persoane, totalizând 12.749 persoane. De altfel, la sfârșitul lunii mai 1944, din întreg Maramureșul au fost deportaţi în lagărele de exterminare naziste aproximativ 38.000 de persoane. 

În intervalul 15 mai – 8 iulie 1944, din cei  aproximativ 435.000 de evrei deportaţi la Auschwitz din Ungaria, incluzând Ucraina  Subcarpatică și Transilvania de Nord, au fost uciși în jur de 400.000.

* * *

Instaurarea guvernului Groza, la 6 martie 1945, a permis comuniștilor români, atent supravegheaţi și sprijiniţi de armata și consilierii sovietici, să parcurgă toate etapele necesare subordonării instituţiilor statului, iar în cele din urmă a întregii societăţi în ansamblul ei. După lichidarea adversarilor politici reali, comuniștii au declanșat, în cursul anului 1950, ofensiva împotriva fostei elite politice interbelice, văzută mai degrabă ca un potenţial adversar, decât o formă de opoziţie, în adevăratul sens al cuvântului.

La începutul lunii mai 1950, au fost încarceraţi la Sighet, peste 80 de foști demnitari din perioada interbelică, cărora li s-au adăugat, la sfârșitul lunii, lotul episcopilor și preoţilor greco-catolici, arestaţi pentru refuzul de a trece la religia ortodoxă. Pe parcursul anului 1950, a fost adus la Sighet al doilea lot de foști demnitari, la începutul lunii iulie, iar, la 26 octombrie, a fost transferat al doilea grup de episcopi și preoţi greco-catolici. În cursul anilor 1951-1952 au fost transferaţi la Sighet, de la diverse penitenciare din ţară, atât foști miniștrii din guvernele interbelice, cât și episcopi sau preoţi catolici condamnaţi în cadrul unor procese cu un evident caracter politic.

Majoritatea deţinuţilor au fost arestaţi și închiși la Sighet în baza unor decizii ale Ministerului de Interne sau ale Securităţii, întrucât odată catalogaţi, pe criterii politice sau ideologice, drept ?dușmani ai regimului? sau ?dușmani ai poporului?, temeiul juridic al arestării și detenţiei foștilor demnitari era asigurat. O schimbare în statutul juridic al întemniţaţilor de la Sighet a intervenit în urma aplicării prevederilor Decretului nr. 6 din 14 ianuarie 1950, în baza căruia au fost înfiinţate coloniile de muncă. În baza acestui decret, prin mai multe decizii ale Ministerului de Interne, atât foștii demnitari, cât și ierarhii și preoţii catolici au fost internaţi administrativ în unitatea de muncă ?evidenţă specială Dunărea?, pentru o perioadă cuprinsă între 24 și 60 luni.

Supravieţuitorii Sighetului povestesc de trei elemente principale care definesc viaţa din închisoare: foamea, frigul și izolarea, toate acestea având, de fapt, același scop, lichidarea sistematică a deţinuţilor. De altfel, întreg regimul din penitenciar a fost conceput pentru a-i dezumaniza, umili și batjocori pe deţinuţi. Aceste scopuri erau urmărite atât prin regimul zilnic (muncile la care erau supuși indiferent de vârstă sau de starea sănătăţii), cât și prin regimul alimentar sau cel sanitar. Înfriguraţi, înfometaţi, terorizaţi, nu atât fizic cât psihic, deţinuţii aveau de acceptat și violenţele de limbaj, trivialităţile unor oameni lipsiţi de orice instrucţie, dar deveniţi șefi ai unor foști miniștri, academicieni sau ofiţeri de rang superior. Supuși mereu verificărilor neașteptate ale gardienilor, găsiţi vinovaţi de încălcarea unor reguli scrise sau nescrise, deţinuţii erau închiși la ?neagra?, o celulă mică, fără ferestre, cu un lanţ în mijloc, care vara era ca un cuptor, iar iarna ca un frigider. Mâncarea era redusă la minim și nu se permitea nici un contact cu nimeni. Mai multe zile petrecute la ?neagra? însemnau îmbolnăvirea sigură a celui pedepsit. Memorialiștii universului concentraţionar au evocat perioadele lungi de izolare, iar pierderea obișnuinţei vorbirii și gravele dereglări ale sistemului nervos sunt doar două din cele mai des amintite urmări ale izolărilor.

În perioada 1950-1955, personalul închisorii din Sighet a cunoscut o permanentă schimbare, rare fiind cazurile în care unii din gardieni au rămas în funcţie de la mijlocul anului 1950 până în luna iulie 1955. Schema penitenciarului, cu mici modificări, prevedea următoarele funcţii: director, locţiitor politic, ofiţer informativ, ofiţer de serviciu, medic, sanitar, contabil și secretarul de grefă, gardienii și soldaţii în termen, aceștia din urmă asigurând paza exterioară a penitenciarului.

             Penitenciarul din Sighet a fost condus încă din perioada interbelică de un administrator-șef, Eusebiu Ilniţchi, înlocuit, începând de la 1 februarie 1949, cu Iosif Sicherman, care a rămas director al Penitenciarului Sighet Principal până în luna mai 1950, când a fost transferat împreună cu întregul personal din subordine la Penitenciarul Sighet Judeţean.

 În perioada mai 1950 – iunie 1955, directorul Penitenciarului Sighet Principal a fost Vasile Ciolpan. Din mărturiile celor care au trecut prin închisoarea din Sighet, confirmate prin documentele de arhivă, în perioada 1950-1955, în penitenciar au existat patru ofiţeri de securitate, aceștia fiind fapt cei care controlau totul în închisoare, atât pe deţinuţi, cât și pe gardieni. În ordine cronologică, în intervalul 1950-1951, primul ofiţer informativ al penitenciarului, locotenentul Petru Manea, poreclit de deţinuţi ?Mutul?, avea obiceiul să spună că suferă și el de aceleași boli de care se plângeau deţinuţii. A fost urmat, în cursul anului 1952, de un personaj ?mic de statură și rău?, locotenentul Vasile Bertea, numit de deţinuţi ?Tebeceul?, înlocuit, în iunie 1953, de sublocotenentul Gheorghe Tâmp, poreclit ?Gorila?. În luna noiembrie 1953, Grupa Operativă din penitenciar a fost preluată de locotenentul major Alexandru Satmari. Misiunea ofiţerilor de securitate era de a ţine sub observaţie activitatea din închisoare, având posibilitatea de a întocmi rapoarte despre toţi angajaţii, inclusiv despre director. În activitatea informativă, aceștia se bazau pe relatările și notele furnizate atât de angajaţii penitenciarului, cât și din partea unor deţinuţi.

* * *

Astăzi, există la Sighet, două instituţii cu valoare de simbol, având totodată un rol important în cunoașterea ororilor petrecute în timpul celor două totalitarisme ale secolului XX: nazismul și comunismul. Muzeul ,,Elie Wiesel? a fost amenajat în casa natală a cunoscutului scriitor, unde sunt prezentate aspecte privind cultura și civilizaţia evreilor maramureșeni, iar în spaţiul fostei închisori politice din anii `50, a fost edificat Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenţei, unde sunt ilustrate principalele momente din timpul celor aproape 50 de ani de comunism din România și Europa de Est.