Despre eroi, zboruri și cărţi: Nicolae Ivan (1905-1972)
Înainte de moartea-i prematură, ing. Nicolae Ivan, care făcuse studii de aeronautică în capitala Franţei unde îl cunoscuse și se împrietenise cu Traian Vuia, mi-a acordat un interviu despre anii petrecuţi în străinătate cu marele său prieten. Știam că revista "Fruncea" (1934-1945) editată de interlocutorul meu, dispărut, vai, la două zile după convorbirea noastră, publicase multe articole și amintiri despre cel pe care îl comemorăm în acest an, de aceea întrebările mele au încercat să descopere unele laturi umane ale personalităţii inventatorului.
? Ești unul din puţinii oameni care l-au cunoscut îndeaproape pe inventatorul Traian Vuia, a cărui comemorare, recomandată de UNESCO, o sărbătorim în acest an. Ce părere ai despre semnificaţia acestei comemorări?
? O comemorare recomandată de UNESCO, atunci când privește pe cineva recent dispărut dintre cei vii, consacră ridicarea acestuia în rândul oamenilor mari ai istoriei și umanităţii. Când se întâmplă să fi cunoscut îndeaproape în viaţă o asemenea personalitate, desigur că încerci sentimente foarte complexe. Pe lângă copilăroasa, dar foarte omeneasca mândrie că ai stat aproape de un mare om (parcă ai crește și tu – măcar în ochii tăi proprii), ai satisfacţia de a fi intuit – înaintea altora – dimensiunile celui sărbătorit.
? Spre deosebire de alţii, care poate n-au intuit valoarea lui Traian Vuia, îmi aduc aminte ca ai fost unul din aceia care se străduiau, încă de când era în viaţă, să-l impui atenţiei în presa locală.
? Desigur, am tot scris despre "părintele aviaţiei", încă din anii 30, dar fără mare ecou. Îmi aduc aminte de zâmbetele pe care le-am trezit în 1937 sau ’38 cu pretenţia ca Vuia să fie primit membru al Academiei…"Teribilism de bănăţenist" era calificat articolul publicat în "Fruncea", chiar de către bănăţeni.
? Totuși, bănăţenii au fost întotdeauna "făloși" cu valorile lor regionale...
? Numai în aparenţă! În realitate, bănăţenii suferă dintotdeauna de un incurabil "complex de inferioritate". "Tăt Banatu-i fruncea " a fost doar cântatul copilului pe întuneric. Dar să revin la sentimentele mele complexe din anul centenarului Traian Vuia. Bucuria și triumful unei cauze pentru care ai luptat, cu forţe prea slabe și prea devreme, se amestecă și cu teama că prin scrieri și cuvântări care-l comemorează pe genialul inventator, să nu se piardă OMUL Traian Vuia. Să nu apară în ochii urmașilor schematizat, ca mai toţi eroii omenirii.
? Eroi, în sensul carlylian...
? Portretele oamenilor mari se simplifică – pentru uzul tineretului – până la câteva trăsături esenţiale, considerate măreţ pilduitoare. Se suprimă, cu bună știinţă, latura lor de om ca toţi oamenii. Admit, atunci când aceasta prezintă aspecte banale, chiar urâte și meschine. Traian Vuia însă, este un om minunat, nu numai un mare inventator și om de știinţă.
? Ce fel de om era, de fapt, Traian Vuia?
? Întâi de toate avea un farmec personal căruia nu-i rezistau nici aceia care nu vroiau să se apropie de el. Amabilitatea lui politicoasă mă zăpăcea: n-am reușit niciodată, în casa lui, să intru pe ușă în urma lui! Vasta sa cultură enciclopedică o întreţinea interesându-se de tot. Poseda arta de a-și stimula interlocutorul, de orice nivel ar fi fost acesta, să vorbească despre ceea ce știa, ca să înveţe de la el. Spunea adesea că a învăţat românește la Paris de la românii care îl vizitau, doar își făcuse studiile în altă limbă.
? În afară de tehnică, ce-l interesa în mod deosebit?
? Politica. Citea zilnic, de la primul până la ultimul cuvânt ,ziarul "Le Temps" – predecesorul lui "Le Monde". Nedumerit, îl întrebam: "Cum aveţi răbdare să citiţi și cele mai neinteresante știri politice din continente îndepărtate?" "Nimic nu-i neinteresant", răspundea el, "o știre ce pare fără importanţă azi poate să lumineze evenimente peste ani de zile".
? Cu condiţia s-o ţii minte!
? Vuia avea o memorie excelentă. Într-o zi m-a surprins pomenindu-mi de un tânăr învăţător pe care l-a cunoscut întâmplător pe când era secretarul Corului Vidu. Îl chema Iosif Velceanu. "N-am mai auzit de el. Sigur că a ajuns ceva, fiindcă era un om de ispravă?. Când i-am vorbit despre profesorul Iosif Velceanu, animator neîntrecut al vieţii corale bănăţene, s-a bucurat mult. Îmi vorbea cu nostalgie despre vremea când el însuși era animator cultural.
? Ce înţelegi prin "animator cultural"?
?Traian Vuia fusese în tinereţe tipul "secretarului" din viaţa culturală de altădata: voluntar pentru toate corvezile. Și nu numai în tinereţe. Când, în preajma încheierii tratatelor de pace, după primul război mondial, la Paris s-a organizat un comitet pentru apărarea intereselor românești, Traian Vuia a devenit iarăși secretar voluntar ("Nu eram stipendiat ca ceilalţi" – spunea el, fără a atribui cuvântului sensul peiorativ de azi, ci pe acela de "ajutat material"). El ţinea atunci legătura cu presa franceză, având relaţii personale, publica articole proprii, le plasa pe cele scrise de alţii și, la nevoie, tot el lua si… mătura, să facă localul comitetului curat.
? Ce amintiri ai despre studiile lui?
? Elev fiind, Traian Vuia era un adevărat "minitehnic". Se documenta în publicaţii de popularizare pe care și le putea procura la Lugoj – reviste germane și maghiare – și construia aparate, mecanisme, pe care școala nu le avea în laboratorul de fizică și nu avea bani să le cumpere. Cu mândrie îmi vorbea despre aparatul lui fotografic, făcut cu mâna lui, ca elev.
? Totuși i-au trebuit ceva bani pentru piese și scule. De unde îi avea?
? Din meditaţii. Se știe că i-a meditat și pe băieţii lui Coriolan Brediceanu, care îl iubea ca pe propriii lui fii. Pe scule nu trebuia să dea bani, căci un armurier din Lugoj, căruia îi zicea afectuos "Puskas – bacsi", îl primea să meșterească la el în atelier orice voia, ba îi mai dădea și îndrumări de meserie. Ucenicia aceasta de mecanică fină, făcută într-un atelier de armurărie, explică îndemânarea de mai târziu a lui Vuia si priceperea de a construi singur mecanisme necunoscute până atunci. Mai târziu, când a avut mai multe mijloace, ca avocat la Vârșeţ, și-a montat o bicicletă cu care făcea turism în împrejurimi. Urmărind performanţa inedită, ca orice sportiv, a făcut într-o zi o ascensiune pe bicicletă până la Cula Vârșeţului. Urcarea dealului a reușit într-un timp record, dar la întoarcere mașina s-a accidentat și a trebuit să o coboare pe umăr. Și vehiculul cântărea 35 de kg! A ajuns acasă în toiul nopţii, rănit și frânt de oboseală. Sportiv a rămas Vuia și la Paris. Când l-am cunoscut eu, folosea pentru deplasările sale o motocicletă. Și era cinquagenar…
? Mașină nu avea?
? Când a ajuns Traian Vuia la Paris, la începutul secolului, automobilul era încă o raritate foarte scumpă. Pe bulevarde lumea bună se plimba în trăsuri cu cai sau călare. Circulaţia era atât de deasă, încât lucrătorii salubrităţii, chiar măturând fără oprire, nu reușeau să ţină curat pavajul din calupuri de lemn. Gunoiul miilor de cai, pulverizat de circulaţie, forma un fel de covor care amortiza zgomotul potcoavelor, iar rotile, chiar si cele mai uzate, produceau un dulce fâsâit…
– Îmi închipui mirosul!
– Pe atunci, bulevardele Parisului miroseau a cal – a grajd de cai. Pe vremea mea, mirosul specific al orașului devenise acela de benzină incomplet arsă, care îmi provoca dureri de cap chinuitoare. Îmi amintesc însă de el cu aceeași nostalgie cu care îmi vorbeau vechii parizieni de cel de grajd, simbol olfactiv al vremii ce se numea "la belle époque". Ei, în această herghelie comprimată între două șiruri de case înalte înaintau ezitând și zgomotos primele automobile ale secolului. Câștigând bani ca proiectant Jaquard într-o fabrică de textile, Traian Vuia și-a cumpărat și el un automobil. Un Serpoket… cu aburi, de care a fost atât de mulţumit, încât, după ce renunţase la invenţiile aeronautice, s-a gândit să construiască un cazan cu aburi de un randament atât de mare, încât să poată fi aplicat și la automobile și chiar la avioane. Iată unde văd geneza ideii "generatorului de aburi Vuia".
? Spune-mi câteva cuvinte despre caracterul lui Vuia.
? Traian Vuia a fost un caracter integru, mai ales în sensul epocii anterioare celor două războaie. Era de o intransigenţă care ar fi binevenită și astăzi, deși parcă acum admirăm oamenii cu simţul realităţii, practici…Vuia credea în cinstea oamenilor și a plătit-o scump, câteodată. N-am vorbit cu el înainte de a muri, dar nu cred că ar fi revenit asupra sfatului pe care mi l-a dat atunci când, proaspăt promovat inginer, dar firește, nerepartizat în post, l-am întrebat cum să-mi găsesc un angajament în industria franceză: "Simplu: acceptă orice post ţi se oferă! Dacă ai stofă, vei reuși oriunde". Cred că n-ar fi rău să se afișeze sfatul acesta și în școlile noastre.
mai 1972
Interviu realizat de Nicolae Țirioi și publicat în numărul 1 / 2003 al revistei ?Orizont?