Erika Scharf: ?Sunt un salcâm din Iozefin?

(Din scurta notă biografică apărută pe coperta ultimei dv. cărţi am aflat că sunteţi născută la Timișoara.) Sunt o arhi-timișoreancă, dacă mi-e permis acest cuvânt mai bizar. Sunt de vreo șase generaţii timișoreancă din Iozefin, mai bine zis de pe două străzi din Iozefin. Am putut să reconstitui ceva din istoria familiei mele și am aflat că strămoșii din partea mamei au venit aici în 1838. Pe actuala stradă Iuliu Maniu, pe vremuri Fröbl, au făcut un han și o cârciumă. Ei se numeau Urban. În ce mă privește, sunt un adevărat produs al lumii austro-ungare. O bunică s-a născut la Zagreb, cealaltă la Praga, tata la Budapesta, iar mama la Timișoara. Din istoria acestor familii au ajuns până la mine o mulţime de întâmplări; unele par literatură pură, dar atât au circulat, încât toţi le cred adevărate.

(Aţi putea să relataţi măcar una?) Cum să nu. Străbunicul meu din partea mamei a avut un fiu și o fiică, născută în 1848, anul în care bravii flăcăi sărmani s-au pus pe fapte revoluţionare. La Timișoara, în cartierul nostru, înaintau pe strada Fröbl, venind dinspre podul de peste Bega și jefuiau tot ce le cădea în cale. Când s-au apropiat de han, evident că Urbanii, cu tot cu slugi și cu băieţelul, au fugit, fără să-și dea seama că  bebelușul rămăsese în casă. Era străbunica. Cei cu jaful au luat tot ce se putea lua, au desfundat butoaiele și au dat foc hanului. S-au auzit plânsetele bietului copil și în dezlănţuirea aia sălbatică, au aruncat copilul în fântână. Vedeţi cât a lipsit să nu stăm noi două aici de vorbă? În timp ce revoluţionarii rostogoleau o parte din butoaie spre Calea Șagului, Urbanii s-au întors disperaţi, să stingă focul. În prima găleată scoasă din fântână era străbunica mea, Caroline Urban.

(Chiar pare o poveste! Ce este acum în locul hanului? Mai există casa?) Sigur că da. E chiar vis-?-vis de casa cu două turnuri, Casa Czermak, iar acum acolo se vând cu mare succes vase emailate, mai ales pentru sârbi. Să vă mai povestesc o întâmplare ciudată. Au trecut de la episodul cu fântâna cam 18 ani. O fată frumoasă de cârciumar, Caroline, într-o senină dimineaţă de ianuarie s-a strecurat afară din casă. Știa că dacă reușeai să nu spui nici un cuvânt de la miezul nopţii până a doua zi în zori și mâncai un măr roșu în faţa casei, primul care o să ţi se adreseze, acela o să îţi fie soţ. Stătea acolo, în zăpadă, cam pe unde vine azi tramvaiul, la casa cu două turnuri, mușca din mărul ei roșu și se tot uita în cele patru zări. Când deodată, aude din spate o voce: ?O, domnișoară frumoasă, atât de devreme …?, evident în germană. Când se întoarce, îl vede pe ofiţerul care stătea la ei în han, un bărbat de vreo 40 de ani. Furioasă, a aruncat mărul cât colo, de cealaltă parte a străzii. Dar în anul următor era soţia acestui ofiţer, mutat deja cu serviciul la Zagreb. Au avut împreună un băiat și trei fetiţe. Cea mai mică, tot Caroline, era bunica mea. Ea s-a născut în 1878 la Zagreb. Dar străbunicul a făcut tuberculoză, apoi probabil un cancer de piept, care l-a doborât. Și băieţelul a murit mic, tot de plămâni. Dar cel mai groaznic lucru a fost că în chiar ultimele zile ale străbunicului, când agoniza, la Zagreb a fost cel mai mare cutremur cunoscut vreodată. N-a mai rămas în picioare decât o biserică. Mama și ordonanţa l-au așezat pe niște haine de pat între uși, iar ei, cu copiii în braţe au stat două zile și două nopţi afară din oraș, cu toţi locuitorii. Când s-au întors, nenorocitul mai trăia încă. După moartea lui, străbunica a primit o despăgubire destul de mare și s-a reîntors la Timișoara cu cele trei fetiţe. Avea 30 de ani. Familia străbunicului era din Austria montană… Avea un nume ciudat… Kaltenbrunner… Nu mă mândresc cu asta. Unul din familia lor, tot ofiţer, a fost spânzurat peste zeci de ani la Nürnberg. Străbunica a fost sfătuită de un cumnat să își investească toţi banii în han, dar afacerea a falimentat, iar biata de ea a trebuit să lucreze ca muncitoare într-una din fabrici. Își închidea fetiţele în casă, le lăsa mâncarea în sobă, ca să nu se răcească, iar fetiţa cea mare știa că atunci când arătătoarele de la ceas se suprapun, deci era ora 12, trebuia să mănânce. Din cele trei fetiţe a supravieţuit doar viitoarea mea bunică. S-a căsătorit cu un husar foarte stramm. De acest bunic sunt mult mai atașată decât de bunicul din partea tatălui, chiar dacă, după război, a fost un simplu maistor la CFR. El era fiul din flori a unui medic evreu, Breier, tot de pe strada Văcărescu, în casa căruia mama acestui viitor bunic al meu era menajeră. Domnul Breier, deși era căsătorit și avea copii, i-a făcut doi băieţi și o fată. Unul din băieţi era bunicul meu, pe celălalt, pe unchiul Jozsi, l-a trimis la Budapesta și a devenit farmacist, iar fata, mătușa mea, a plecat când s-a făcut mare în America.

(Doctorul Breier i-a recunoscut pe copii?) Nu. Ei au rămas cu numele mamei, Claici. Străbunicul Ioan Claici a descins în Banat cu 12 feciori. Unul din ei va fi bunicul meu. Sunt plină de asemenea povești de familie. Cred că sunt copilul care a stat cu cele mai multe albume cu poze de carton în braţe. Când bunica se ducea pe la prietenele sale, ca să stau cuminte, mi se puneau în braţe albume. Și, o dată cu ele, și o mulţime de întâmplări.  Eu eram ferm convinsă, de pildă, că acea poveste de la Meyerling avusese loc cu doar câteva luni înainte de a o auzi eu spusă undeva prin Iozefin, atât de bine, de intens povesteau doamnele acelea.

(Mai există vreuna ieșită din comun?) Dacă stau și mă gândesc bine, toate sunt ieșite din comun, dar parcă povestea rudelor noastre din familia Kandler e într-adevăr extraordinară. Acest Rudolf Kandler a plecat, ca atâţia alţii din Banat, dar nu numai din Banat, după 1900, spre Pământul Făgăduinţei, America. A reușit să-și facă un rost, a ajuns chiar destul de bogat, așa că a trimis bilete și bani soţiei, să se îmbarce cu cei doi copii pe vapor și să vină la el. Vaporul se numea Titanic.

(Asta chiar că e extraordinar!) S-a întâmplat ce s-a întâmplat, doamna Kandler a fost salvată cu tot cu copii într-o barcă. Dar ea murit după debarcare din cauza plămânilor. Numai că tatăl nu a mai venit după cei doi copii, care, cu pancarte agăţate de gât, cu numele și adresa, au ajuns prin bunăvoinţa diferitelor societăţi de caritate înapoi la Timișoara. Băiatul a fost luat de un unchi și dus la Budapesta, unde a făcut o școală militară, iar fetiţa a intrat în grija maicilor de la Notre Dame, aici, în Iozefin. A făcut deci ceva școală. Apoi a plecat la Budapesta, la acel unchi. Dar nimeni nu poate ști ce s-a întâmplat acolo. Doar că ea s-a întors brusc la Timișoara și s-a călugărit. A slujit la Notre Dame până la moarte. E o verișoară a bunicii. Maria Kaetana Kandler. Așa scrie pe mormântul ei în cimitirul din Iozefin, unde e înmormântată alături de măicuţele de la Notre Dame. Cred că a murit tânără, sigur că tot din cauza unei boli de plămâni. I-a lăsat bunicii mele cartea de rugăciuni. Eu am descoperit-o destul de târziu. Era împachetată într-o hârtie groasă, galbenă. Ce era mai normal decât să o despachetez? Și ce am găsit în învelișul cărţii? O hârtie ruptă probabil dintr-un caiet, cu următoarele versuri în gotice. Vi le traduc: ?Astăzi, doar astăzi sunt atât de frumoasă. Mâine, doar mâine toate vor trece. Doar acest ceas e al meu. Apoi voi muri singură?. Cam așa ceva. Cineva o să găsească această carte la mine acasă, într-una din camere. Asta e romanţa noastră, a femeilor din  familia noastră.

( Deci mama e fiica  doamnei Claici Caroline și a domnului Claici și mai cum? Vă mai aduceţi minte?) Cum să nu mi-l aduc aminte pe bunicul? Claici Ioan. Pe mama au botezat-o Laura. Ei nu îi plăcea deloc numele ăsta.

(Dar partea tatălui? De unde veneau cei din familia Scharf?) Bunicul a venit din Boemia. Se numea Carl Scharf. Aș fi putut să îi aduc fotografia, dar îmi îngheaţă mâinile de frig în casă, așa că nu am putut să caut prin lucruri. Era fiul unui ţesător, exact cum scrie Heine despre ţesătorii din locurile acelea. Mai avea cinci fraţi și era înnebunit după muzică. A cunoscut-o pe bunica, Augusta Marek. Numai după nume vă puteţi da seama ce miș-maș etnic este la noi în familie. Iar străbunicul evreu din partea mamei e ca o cireașă pe tort. Am aflat despre strămoșii mei evrei abia prin anii 50. Prin anii 40 nu era bine nici măcar să afli așa ceva. Tata știa vreo 16 limbi, dar nu i-a ajutat la mare lucru, pentru că nu a tradus niciodată nimic. S-a făcut inginer, deoarece bunicul a decis că după atâţia artiști, era cazul să își aleagă cineva din familie și o meserie mai practică. Or, el era cel mai nepractic dintre ei. Scria enorm, oriunde și oricând își găsea un mic răgaz. Dar părinţii mei s-au despărţit foarte repede. Eu am rămas bineînţeles cu mama, dar am moștenit ceva dinspre Scharfi: nebunia cu animalele. Deși locuiau la etajul doi, aveau câte un motan pe care îl chema invariabil Elias și un câine spitz, Tedy. Aveau un papagal și o puzderie de păsări căzute, pui fiind, din cuiburi. Toate aceste animale erau în camerele de la etajul doi. Acest Carl Scharf, ofiţer, a venit la Timișoara în 1918. Pe atunci se organizau la Pădurea Verde demonstraţii de călărie, care se încheiau cu o vânătoare de vulpi. Se făceau niște tunele și se dădea drumul câte unei vulpi, de fapt niște pui nenorociţi, pe care câinii trebuia să îi prindă. Ei, bine, un asemenea pui nenorocit a fost înfiat de familia Scharf și crescut liber la etajul doi, sărind de pe masă pe dulap și tot așa. Bunica  plimba foarte mândră această vulpe, cu un lanţ. Nu știu ce s-a mai ales de ea, pentru că atunci când am avut doi ani, părinţii au divorţat.

(Nu vă supăraţi că vă întreb. Câte pisici aveţi?) Trei. Un motan și două pisicuţe. Dar mai am patru căţei, doi papagali și un cintezoi.

(Cu ce s-a ocupat mama dv.?) Mama a lucrat mai întâi la Poștă, apoi a fost casieră. Se spune că era cea mai bună casieră din oraș. Știu asta, deoarece chiar când trecuse de 70 de ani, tot mai era chemată la diverse inventare sau să înlocuiască diferite persoane la Auto-Moto. Era o femeie ordonată, organizată, foarte practică, destul de disperată pentru că fiica ei avea note bune la literatură și religie, iar în rest…În timp ce tata, viitorul inginer, era o natură artistică. Scharfii erau morţi, cum v-am spus, după muzică. Toţi erau wagnerieni. Deloc întâmplător tata se numea Eric, iar mătușa Isolde. După ce a murit, nu am mai găsit printre lucrurile lui ?probabil că o vânduse, erau vremuri grele după război ? o fotografie trimisă personal bunicului de către Franz Liszt, semnată de acesta și cu un text prin care îi transmitea sărutări de mâini doamnei. Doamna era nagymama. Ea nu m-a iubit niciodată. Nici măcar nu a venit să mă vadă. Probabil considera o mezalianţă căsătoria fiului lor cu mama. De fapt, m-au crescut bunicii din partea mamei. Bunicul, acel chipeș husar, devenit maistor la Căile Ferate, a citit înainte de a merge eu la școală toate cărţile mele, ca de altfel tot ce intra tipărit în casă. Era un adevărat autodidact. El a făcut însă o imensă greșeală cu mine, fără să își dea seama desigur. Plăcerea lui cea mai mare era să se plimbe zilnic prin cimitir. Nu aș fi avut nimic împotrivă. Dar să cari după tine zilnic o fetiţă prin cimitirele orașului, mi se pare o aberaţie. E o poveste care mă urmărește până azi. Tot ce citesc, tot ce aud la radio (pentru că nu am televizor), tot ce visez are, nu știu cum, în fundal, cimitirul. Asta mi s-a imprimat.

(Cum au arătat anii dv. de școală?) Am început grădiniţa la Notre Dame și pot spune că am avut două mari șanse în viaţă. Prima a fost aceasta. Acolo era blândeţe, bună purtare, calm. Eram destul de cuminte. Dar oricum, m-am simţit enorm de bine la călugăriţe. Am continuat să învăţ acolo și am mai făcut două clase de germană. În 1944 nu mi s-a permis să-mi continui studiile la liceu, deoarece făcusem doi ani la școala germană. Cu toate contestaţiile, nu mi s-a aprobat decât înscrierea la seral. Așa am făcut patru clase de liceu în doi ani, tot aici, în Timișoara. Tragic a fost că toţi eram enorm de ambiţioși. Pe atunci eu lucram la Tehnometal. La 7 dimineaţa trebuia să fiu pe strada Gloriei. La 16 se încheia serviciul și la șapte seara eram la școală, până la zece noaptea. Practic, învăţam în tramvai.

(Ce făceaţi la Tehnometal?) La început am fost funcţionară, dar apoi, pentru că nu am vrut să cânt și în cor, am fost trimisă la munca de jos. Am putut să aleg ce vreau. Am ales atelierul de întreţinere electrică. Lucram cot la cot cu 12 bărbaţi. Mi-am văzut de treaba mea și m-au lăsat în pace.

(Când v-aţi apropiat de lumea literară?) Aproape de când m-am născut. Din clipa când am început să citesc. Citeam pe rupte, cu lanterna sub plapomă. Și până nu am învăţat literele, o ascultam pe bunica, draga de ea, cum îmi citea până și când mâncam. Prima carte citită de mine a fost Rubezahl, în primul an de școală. O văd și acum. De atunci nu am încetat să citesc. Dar mă distrugeau niște dureri teribile de cap. A venit mai apoi la noi, ca un fel de medic de familie, Fromi Weinrauch, un bărbat extrem de prezentabil și de plăcut, care s-a chinuit să afle cauza acestor dureri de cap îngrozitoare. Poate datorită lor nu am putut urma o facultate. Am dat la Litere, în București, la germană. Prima am intrat, dar nu am rezistat. M-am întors acasă după un an și jumătate. Am mai încercat o dată, aici la Timișoara, în 1964, tot la Litere, tot la germană. Și am intrat tot cu 10. Dar deja lucram la Teatrul German, la secretariatul literar. Nu am reușit să fac faţă unor studii la zi. Eram acolo, la teatru din 1955, când am fost angajată ca dactilografă, deoarece știam trei limbi la perfecţie: germana, maghiara și româna. Am lucrat la Teatrul German de Stat până în 1970. Ajunsesem deja referent literar și bibliotecar. Atunci a apărut cea de-a doua șansă a vieţii mele: norocul de a-l fi cunoscut pe domnul Robert Reiter și de a-i fi fost alături atâta timp. Aveam 26 de ani când m-am angajat la teatru, iar domnia sa, cu 30 de ani mai mult. Era secretar literar.

(Ce aţi învăţat de la un om cu personalitatea și talentul lui Franz Liebhard?) Nu mi-a schimbat cu nimic caracterul, dar m-a îmbogăţit cultural și spiritual. Au fost niște ani plini. Sau mai bine spus, niște ani îndepliniţi. Până în ultima sa clipă, în 17 decembrie 1989.

(Chiar în timpul Revoluţiei?) Da, atunci l-am și înmormântat, când a fost revolta femeilor de la Elba. O zi luminoasă, senină. Când ne-am întors și ne-am dat jos din tramvai, eu și Gyuszi Mandics, erau deja tancuri. Dar când noi am plecat spre cimitirul din Fabric, în staţia de la Casa Studenţilor a coborât prietena mea Edith Reiter (nu e decât o coincidenţă de nume cu domnul Reiter). Soldaţii au împrăștiat mulţimea care venea dinspre gară, au început să tragă, iar ea s-a speriat și s-a ascuns în curtea bisericii. Acolo au nimerit-o gloanţele. Și acum este acolo o troiţă ridicată pentru ea. Ce să mai spun? M-am întors absolut distrusă de la înmormântare. Mă simţeam singură. Nici nu puteam realiza ce se întâmplă în oraș. Nici nu-mi puteam imagina că Edith fusese împușcată.

(De ce aţi plecat de la Teatrul german?) Pentru că mă ceruse Nikolaus Berwanger ca redactor cultural la ?Neue Banater Zeitung?. Nu am stat mult. Doar un an și jumătate. Am fost dată afară sau m-am dat singură afară, deoarece mă reclamase cineva că în fiecare duminică merg la biserică la slujbă. Am fost chemată și obligată să semnez una din cele două hârtii puse în faţă: una prin care mă angajam să nu mai calc niciodată în biserică, iar cealaltă ? o demisie din motive de sănătate. Așa că, din motive de sănătate am plecat de la ziar în termen de 14 zile. Numai că după aceea nu m-am mai putut angaja niciunde, deși aveam o bună reputaţie de traducătoare. Noroc că Berwanger m-a lăsat să scriu în continuare cronica cinematografică la ziar, peste 1500 de articole, noroc că am tradus mult. Așa am putut supravieţui.

(Aţi tradus imens din literatura română, din literatura maghiară în limba germană. Lista volumelor traduse de dv. e impresionantă.) Cantitativ, da. Sunt peste 50 de volume.

(Recapitulez măcar o parte din nume și titluri: Sadoveanu, cu Baltagul, Creanga de aur, Marin Preda, Intrusul, G. Călinescu, Cartea nunţii, proze ale lui Negruzzi, Odobescu, Radu Tudoran, dar și ale lui Soltész József, Sütö András sau Méliusz József, Mandics György, poeme de Eminescu, Lucian Blaga, Marin Sorescu, Lucian Alexiu, dar și cele scrise în maghiară de Robert Reiter, piese de teatru de Eftimiu, Tudor Mușatescu, dar și de Arpad Goncz sau Anavi Ádám. Sigur că foarte multe din aceste oferte v-au fost solicitate. Dar dintre autorii români de care vă simţiţi mai atașată?) De Marin Sorescu, prin opera sa, din care aș fi vrut să traduc mai mult și să public ceea ce am tradus. Cel mai bine cred că mi-a reușit Cartea nunţii a lui Călinescu și un volum de versuri pentru copii, din maghiară, volumul lui Soltész József. Erau poezii cu 99 de strofe. Dacă vreţi vreodată să traduceţi poezii, cea mai bună metodă e să vă urcaţi într-un tramvai care merge în circuit. Nu coboram până nu aveam rimele.

(Dar dintre autorii de aici, din Banat, aţi tradus mult?) Cred că foarte mult. Cine scria și voia să fie tradus, la mine venea, fie că scria în română, fie în maghiară. Din păcate, acum stau, din cauza frigului, mai mult în pat și traduc din trei limbi în trei limbi pentru o revistă a Caritasului. Scriu de mână, eu, care toată viaţa am lucrat cu mașina de scris. Dacă nu mă mai plătește nimeni ca să traduc literatură, o să îi plătesc eu să mă lase să traduc.

(Pentru că v-aţi născut aici și pentru că locuiţi aici de atâţia ani, credeţi că Banatul e un loc binecuvântat pentru felul în care oamenii au învăţat să trăiască alături și împreună?) E locul meu. Dacă tot m-aţi ascultat cu atâtea confesiuni, mai primiţi-o și pe aceasta. Eu sunt un om anteic. Sunt, deci, un fel de Anteu, acel personaj mitologic care își dobândea forţa atingând pământul. Eu, dacă plec din Iozefin, sunt deja nefericită. În viaţa mea nu mi-am dorit să călătoresc. Am fost în 1980, pentru că a trebuit să merg, în Germania. Sunt ca un copac… Hai să spunem mai bine că sunt  un salcâm din Iozefin, de pe strada Văcărescu.