Gulagul și Holocaustul în conștiinţa românească ? perspectiva unui editor de carte
În Nenorocirea secolului (Humanitas, 1999) Alain Besançon face constatarea că în memoria colectivă a popoarelor europene cele două totalitarisme ale secolului XX ocupă spaţii disproporţionat inegale, cunoscutul sovietolog francez vorbind astfel despre ?amnezia comunismului? în contrast net cu ?hipermnezia nazismului?. (?) Nu voi insista aici asupra explicaţiilor pe care Besançon le dă fenomenului, întrucât pe de o parte ele sunt cunoscute sau accesibile, iar pe de alta, nu acest fenomen face obiectul intervenţiei mele.
Voi constata, dimpotrivă, că în România, situaţia infirmă demonstraţia de altfel greu de combătut a lui Besançon.
După un scurt excurs care vizează peisajul editorial românesc am încercat să avansez câteva posibile explicaţii ale faptului că în România lucrurile se petrec invers: avem o hipermnezie a comunismului și o amnezie a nazimsului.
Prima cauză a disproporţiei trebuie cred căutată în miturile care ?legitimează democraţia? în fiecare dintre aceste două părţi ale Europei, care nu au devenit una prin simpla cădere a zidului Berlinului. Pentru ţările Europei de Est, din care România face parte, ?mitul legitimator al democraţiei? este revoluţia anticomunistă ? începută în 1956 în Ungaria, continuată, în 1968, în Cehoslovacia, în anii ?80, în Polonia și încheiată în 1989 în întregul spaţiu ex-sovietic. Holocaustul intrat în conștiinţa publică imediat după 23 august 1944, a fost perceput ca element al propagandei comuniste și respins după 1989, o dată cu acesta. Pentru popoarele Europei de Vest, mitul legitimator al democraţiei este victoria antifascistă, născută pe frontul antihitlerist și lupta de rezistenţă, consolidată prin procesul de la Nürnberg și perpetuată de-a lungul jumătăţii de secol care a urmat, în primul rând de stânga democratică dar și de aceea, cum s-a văzut după 1989, prosovietică (?).
O altă cauză ţine de convertirea vinei individuale în vină colectivă instrumentalizată politic. Cum s-a spus în nenumărate rânduri, problema Gulagului și a Holocaustul este una de istorie, dar întrucât această istorie este recentă, ea este și una psihologie, de etică, și chiar una de politică. Problemele subiacente ca responsabilitate și asumare colectivă, vină, presupuse de ea, devin factori inhibitorii pentru abordarea echilibrată și în deplină libertate de spirit a celor două teme. Mai grav este însă că responsabilitatea individuală evocată în termeni de vină colectivă și apoi tradusă în despăgubiri materiale apăsând pe societatea prezentă, antrenează o reacţie de refuz nu numai al acestei vinovăţii colective, cu nota ei de plată cu tot, ci chiar o opacitate și un dezinteres faţă de suferinţa Celuilalt, ca atare, și faţă de cunoașterea acestei suferinţe. Mulţi cercetători atrag atenţia că exploatarea Holocaustului pentru a învinui populaţii în prezent naște un tip paradoxal de antisemitism fără evrei. (?)
Probabil că explicaţia cea mai profundă a acestei inegalităţi de tratament ţine însă de resorturile psihologice ale stimei de sine, atât într-o parte cât și în alta a fostei cortine de fier.
Astfel este evident că în ţările foste comuniste, toată lumea (mai puţin eșaloanele de sus ale nomenclaturii, iar uneori, s-a văzut, chiar și acestea!) se poate raporta la Gulag în calitatea, flatantă pentru stima de sine, de victimă, uneori eroică, sau în aceea și mai flatantă, de opozant, de avocat al victimei și implicit de procuror al călăului. (?) Despre Holocaust toată lumea din același spaţiu (mai puţin evreii și ţiganii), poate vorbi, întrucât a fost aliat cu Germania nazistă, exclusiv de pe poziţia de instrument al Răului, sau, în cel mai bun caz, de martor pasiv, laș, înfricoșat al acestuia. De altminteri, simetria cu literatura depoziţionară despre Holocaust este din acest punct de vedere perfectă. În ciuda dificultăţii intrinseci a unei asemenea coborâri în infern cum este amintirea Holocaustului sau Gulagului, ipostaza de victimă este consolatoare și mai ușor de admis și de mărturisit decât cea opusă. Mărturisitori ai răului comis, de pe o poziţie sau alta, sunt extrem de rari.
În fine, o ultimă explicaţie ar putea fi aceea că înșiși evreii, identificându-se la începuturile comunismului, cu noul regim, ca alternativă a persecuţiei din care tocmai scăpaseră, refuză analiza liberă a comunismului ca un al doilea mare rău al secolului, statut binemeritat prin cele 60 de milioane de victime, iar acest refuz, bazat pe ideea de unicitate, generează la rându-i o reacţie de refuz și un soi de concurs pentru unicitate.
Aceste împrejurări, între altele, fără îndoială, explică după opinia mea, felul disproporţionat în care se oglindesc Gulagul și Holocaustul în conștiinţa românească și felul în care se oglindește conștiinţa românească în oferta și cererea de carte pe această temă. (?)
Cred însă că ultimii 16 ani, trecând prin meandrele refuzurilor, polemicilor, proceselor de intenţie și proceselor pur și simplu, în conștiinţa românească se înregistrează un progres în acceptarea și deschiderea faţă de suferinţa Celuilalt. Dacă nu ar fi să amintesc pe lângă Raportul final al comisiei Wiesel, faptul că Pianistul lui Roman Polanski a fost văzut în urmă cu un an, de o sală cu aproape 5000 de oameni la București, iar regizorul a declarat la spectacolul de gală că acesta este pentru el o priveliște inedită. Ori faptul președintele Băsescu a vizitat muzeul Holocaustului de la Washington, mărturisindu-se nu doar formal, copleșit, și enunţând oficial regretul pentru participarea statului român la rușinoasa și tragica persecuţie a evreilor în secolul XX. Sau faptul că producţia de carte de la Hassefer este subvenţionată de departamentul pentru minorităţi al guvernului României. Cum este întotdeauna mult mai ușor să te identifici cu o imagine pozitivă a colectivităţii din care faci parte și nu cu o imagine a ei negativă, este întotdeauna nevoie de efort intelectual și moral, de dezbatere deschisă și de evocare a faptelor în integralitatea lor, pentru ca lupta împotriva uitării să nu servească unei uitări mai mari, nici într-un sens nici în celălalt.