Holocaust și Gulag: Abordări prezidenţiale și cercetări istorice
Atât Raportul Wiesel, cât și Raportul Tismăneanu sunt rezultatul muncii unor comisii instituite prin iniţiative prezidenţiale. Comisii de experţi și, în măsuri diferite, și de personalităţi socotite reprezentative, cele două echipe au beneficiat de privilegiile și de ponoasele pe care trebuia să le atragă după sine calitatea lor de comisii instituite de primul ales al ţării. Să fi fost niște simple echipe de lucru cu statut obișnuit ? alcătuite la nivelul unui institut sau chiar prin colaborare între mai multe instituţii interne ori/ și externe -, accesul la resursele arhivistice și la logistică le-ar fi fost, probabil, restricţionat. Pe de altă parte, ar fi beneficiat de climatul mai calm și mai productiv al anonimatului, care ar fi redus, nu încape îndoială, presiunile publice asupra membrilor și ar fi facilitat mai buna concentrare asupra muncii specifice.
Comisiile menţionate au fost instituite de președinţia României în două ipostaze diferite ale acesteia. Comisia Wiesel s-a reunit și și-a îndeplinit misiunea în vremea ultimului mandat Iliescu[1], pe când PSD-ul, o forţă politică ce se declară în principiu de stânga, conducea ţara[2]. Comisia Tismăneanu a luat fiinţă în timpul mandatului lui Traian Băsescu, personalitate cu un trecut de stânga[3] de care a luat treptat distanţă atât el, cât și partidul din cadrul căruia a provenit, PD-ul. Contextele politice în care ele au funcţionat sunt, deci, diferite. În timp ce prima a fost activă în ambianţa dominaţiei politice a PSD-ului, cea de a doua s-a configurat în contextul unei schimbări a puterii, preluate de-acum de Alianţa – de dreapta – ?Dreptate și Adevăr?.
Cu toate aceste deosebiri ? mai sunt și altele, tot așa cum se pot găsi și asemănări ? remarcabil rămâne că ambele comisii au oferit, în finalul activităţii lor, niște produse istoriografice care beneficiază și de investitura de documente oficial adoptate la cel mai înalt nivel al statului român. Acest fapt le deosebește de alte produse ale cercetării din domeniu, fie ele individuale ori de echipă[4], conferindu-le un statut asupra căruia merită meditat. El se aseamănă, la prima vedere, cu acela al istoriilor oficiale ale evului mediu, aprobate și autorizate de instanţa supremă (papalitatea, suveranul, prinţul comanditar al operei, orașul-stat, etc.). În cazuri de acest fel devenea mai puţin important dacă există argumente cognitive pentru o afirmaţie sau alta ? de exemplu, pentru o genealogie mitică regală -, esenţial fiind că factorul politic decreta versiunea ca deplin adevărată și credibilă, unica recunoscută în teritoriul asupra căruia respectivul factor își exercita jurisdicţia. Ca și în vremurile de demult, se poate crede, prin urmare, că Raportul Wiesel și Raportul Tismăneanu au dobândit legitimitate și credibilitate suplimentară, poate chiar nechestionabilă, datorită asocierii puterii politice la realizarea lor. După cum au dovedit-o intervenţiile critice în cazul Raportului Tismăneanu, verva scrutătoare a atenţilor cititori nu a fost însă inhibată de această circumstanţă, chiar și atunci când criticile au fost formulate de oameni informaţi și de bună credinţă, și nu de voci instrumentate de forţele politice interesate în compromiterea contribuţiei.
Un plus de legitimitate și de autoritate provine din aceea că rodul muncii istoricilor a fost nu numai consecinţa unei iniţiative prezidenţiale, ci și a iniţiativelor civice care au stat la baza acesteia. Altfel spus, decizând investirea unor comisii de experţi și de personalităţi reprezentative, de fiecare dată președintele României a dat curs unui curent civic ce s-a făcut simţit în presă, în diverse contexte instituţionale și care nu a mai putut fi neutralizat. Cu alte cuvinte, spun că voinţa celor doi președinţi a trebuit să fie stimulată de dezbaterea civică, ea nu a venit în mod spontan, dintr-o nevoie interioară a acestora.
Situaţia este inedită în România, unde raporturile dintre politic și istoriografie au fost în mod repetat condamnate făţiș de istoricii de după 1989, ca unele ce păreau rezervate unui etern destin ancilar, în care istoricul era chemat să argumenteze cu fapte din trecut poziţii chestionabile ale prezentului, nu o dată călcându-și pe conștiinţă, manipulând sau fiind manipulat (când nu ambele deodată). De astă dată, impulsul originar a venit, în cazul Comisiei Wiesel, dinspre diaspora evreiască plecată din România, susţinută în interiorul ţării de elita cărturărească democrată, după cum, în cazul Comisiei Tismăneanu, propunerea condamnării comunismului ca regim criminal a fost formulată de Sorin Ileșiu și cei care au semnat alături de el.
[1] Am preferat să evit formularea ?al doilea mandat Iliescu?, pentru că nu este clar încă dacă mandatul din 2000 trebuie considerat doar al doilea. Ales pentru întâia oară la 20 mai 1990, pentru doi ani, și re-ales din nou în 1992, pentru încă patru ani, președintele Iliescu a dat bătăi de cap matematicienilor electorali, ca și juriștilor, de altfel, puși, primii, să înţeleagă cum un singur mandat poate dura șase ani, și siliţi, cei din urmă, să justifice, cum de a fost posibil ca Ion Iliescu să revină la președenţie și a? treia oară.
[2] Principala forţă politică provenită din rândurile PCR, PSD-ul a continuat în linie dreaptă, cu același nucleu de conducere, din 1990 încoace, să încerce să apară un partid politic de stânga, fie că se numea FSN, fie că devenea PDSR. În fapt, sub efectul ruinător al eșecului comunismului, acest partid s-a declarat de stânga doar în virtutea evidenţei continuităţilor biografice ale grupului conducător, sperând într-un plus de legitimitate dobândită astfel în ochii lui M. Gorbaciov și ai URSS, până la căderea acesteia, complăcându-se într-o ambiguitate tactică între 1992 și 1996, și manifestând mai apăsat veleităţi populist-autoritariste din 1996 încoace, pentru a deveni un partid de ?baroni regionali? după 2000. Iniţiativele sale pe plan istoriografic ? precum interzicerea manualului de istorie iconoclast pentru clasa a XII-a publicat la Ed. Sigma în 1999 (prin ordinul ministrei PSD Ecaterina Andronescu, în 2000) ori promovarea tratatului de istorie a României elaborat sub coordonarea lui Dan Berindei și a lui Virgil Cândea și publicat sub egida Academiei începând cu anul 2002 ? vădesc replierea pe poziţiile unui naţionalism conservator, nevestind prin nimic deschiderea ulterioară spre abordarea chestiunii complicate a Holocaustului în România.
[3] Iniţial, atât Traian Băsescu, cât și colegii săi din PD au făcut parte din FSN, fiind în anturajul lui Ion Iliescu împreună cu liderul lor de atunci, Petre Roman. După mineriada din septembrie 1991, când guvernul Roman a fost destituit, fostul premier a părăsit FSN-ul împreună cu o parte dintre membrii acestuia, constituindu-și propriul partid. Ulterior, Roman a fost înlocuit de la conducerea partidului său de Traian Băsescu, optându-se pentru o linie politică care asocia această forţă popularilor europeni și părăsind stânga eșichierului.
[4] Cazul cel mai notoriu rămâne, probabil, cel al tratatului de istorie a României coordonat de acad. Dan Berindei și acad. Virgil Cândea și publicat ? în partea care a apărut deja, fiindcă până în acest moment el nu a fost finalizat ? sub egida Academiei Române, ca și sub înaltul patronaj al președintelui Ion Iliescu. În pofida atâtor investituri, el nu beneficiază de credibilitatea pe care se sconta, în virtutea dezvăluirilor cazurilor de plagiat tolerate de coordonatori în paginile anumitor volume (II și III).