Rolul istoriei orale în reconstituirea regimurilor totalitare

 Istoria orală și regimurile totalitare

Pentru a evidenţia rolul istoriei orale în studierea regimurilor totalitare se impune o clarificare terminologică și în privinţa a ceea ce înseamnă totalitarismul. Astfel, acesta este caracterizat ca fiind un regim politic în care puterea aparţine unui grup de persoane sau unei persoane, însă spre deosebire de dictaturi, în regimurile totalitare opoziţia, reprezentată de dușmanul de clasă sau de rasă, nu este numai reprimată, ci  exterminată fizic.

Așadar, în condiţiile în care Statul deţine controlul total asupra societăţii, și sursele istorice în mod direct vor fi afectate de măsuri întreprinse de autorităţi. Pentru o mai bună înţelegere a modului în care această ingerinţă funcţionează și cum afectează scrisul istoric, vom porni de la un caz care ne este mai bine cunoscut, și anume cel românesc, însă caracteristicile acestuia pot fi generalizate pentru toate statele care au cunoscut regimuri totalitare. Astfel, în special după 1989, s-a putut vedea cât de mult a fost alterat discursul istoric în timpul regimului comunist, fapt ce atrăgea după sine, în regim de urgenţă, un demers amplu de recuperare a memoriei, de culegerea de mărturii de la un număr cât mai mare de persoane, de profesiuni sau cu apartenenţă socială diferită, opozanţi cu trecut politic sau oameni simpli, astfel încât să se asigure o alternativă la sursele istorice din perioada totalitarismului.[1] În aceste condiţii istoria orală a început să câștige din ce în ce mai mult teren, și, la fel ca și în alte state, să se impună ca o alternativă viabilă la scrisul istoric tradiţionalist.

Dar de ce sunt/pot fi considerate importante sursele orale? Pornind de la afirmaţiile de mai sus, considerăm că trei exemple ar putea fi edificatoare.

În istoriografia post-decembristă au existat controverse cu privire la situaţia populaţiei evreiești din Basarabia și Bucovina de Nord care în august 1940 a fost concentrată în lagăre și ghetouri, iar ulterior deportată în Transnistria. Aici o parte dintre cei deportaţi și-au pierdut viaţa datorită condiţiilor nefavorabile, a frigului, foamei, epidemiilor. Unii istorici neagă implicarea românilor în aceste acţiuni îndreptate împotriva evreilor, însă unii dintre care au supravieţuit și au acceptat să-și povestească experienţele tragice au opinii contrare, și relatează cu lux de amănunte despre această implicare.[2]

Referitor la perioada comunistă am putea avea în vedere partizanii implicaţi în mișcarea de rezistenţa anticomunistă. Pornind de la documentele de arhivă, aceștia erau catalogaţi drept ?bandiţi? sau ?tâlhari?, iar acţiunile lor erau încălcări flagrante ale legii și sunt prezentate adesea ca fiind îndreptate și împotriva populaţiei civile. Faptul că unii dintre acești partizani au reușit să supravieţuiască anului 1989 și să povestească despre activităţile și acţiunile desfășurate de ei în munţi schimbă în mod radical optica unui istoric care se ocupă de acest subiect, și care are acces exclusiv la documentele fostei Securităţi.

Un alt exemplu asupra căruia intenţionăm să insistăm și să îl prezentăm mai detaliat este colectivizarea agriculturii, proces ?istoric? complex, desfășurat pe o perioadă de 13 ani, în care eforturile statului comunist și rezistenţa populaţiei au reprezentat principalele elemente definitorii. Cu un efort, să ne imaginăm că peste 50 de ani, perioadă relativ scurtă pentru istorie, un cercetător își propune să realizeze o cercetare despre colectivizarea agriculturii în România. Dacă excludem mărturiile orale, singurele surse pe care le va avea la dispoziţie vor fi documentele vremii, presa, și lucrările  despre acest subiect. În documente se fac referiri la presiunile exercitate de autorităţi, la opoziţia populaţiei, însă în presă acest lucru transpare în mică măsură.[3] Mai mult decât atât, dacă citim unele articole de propagandă din presa vremii, aflăm lucruri în totală contradicţie cu realitatea. Un articol din oficiosul judeţean al PCR din Hunedoara, referitor la colectivizarea agriculturii din Aurel Vlaicu titra în 1959 ?Un însemnat număr de ţărani mijlocași, printre care pot fi amintiţi Murgu Vasile, Mariș Aurel și alţii s-au convins primii de avantajele muncii în comun. Ei au depus cereri de înscriere și după aceea au devenit agitatori înflăcăraţi, pentru înfiinţarea gospodăriei colective în satul lor. Așa se face că cele 200 de familii de ţărani muncitori din sat, cu o suprafaţă de peste 650 de ha, cu 200 de capete de animale din care 95 sunt vaci pentru lapte și numeroase mașini și unelte agricole s-au unit în marea gospodărie colectivă. Fără să-și piardă caracterul festiv, adunarea generală pentru constituirea G.C. a fost totodată și o adunare de lucru. Cu chibzuinţă și cu spiritul gospodăresc care-i caracterizează, colectiviștii au discutat și au rezolvat o serie de probleme ce se cereau a fi rezolvate?. ?Ședinţa festivă s-a terminat. Tineretul a început dansul. Cei bătrâni s-au retras la o parte, formând mai multe grupuri. Ciocnind o sticlă de bere discutau despre viitorul gospodăriei, despre sentimentele de bucurie ce le-a încercat tot satul în acea zi (s.n.). […] Într-un grup de oameni se afla și tov. Ion Vlaicu, fratele marelui aviator. Era și el nespus de bucuros. Cineva i se adresă: De-ar trăi fratele tău Aurel, măi Ioane, cât s-ar bucura și el acum alături de noi? Da, s-ar bucura, a răspuns Vlaicu. Știţi cât de mult ţinea el la satul său natal, cât de mult iubea oamenii și nu știa ce să facă? să-i vadă pe toţi fericiţi. Acum, ar putea să-și vadă împlinit și acest vis.?[4]

Realitatea era în fapt cu totul alta și majoritatea participanţilor nu aveau motive de bucurie, colectivizarea fiind făcută în urma unor presiuni deosebite, numeroși fiind cei arestaţi, anchetaţi, condamnaţi, trimiși în domiciliu obligatoriu, astfel încât, intimidată restul populaţiei să accepte colectivizarea.[5] În ceea ce-l privește pe Ioan Vlaicu, acesta fusese la rândul lui arestat, și e greu de crezut că a făcut afirmaţia care a apărut în ziar.[6] Dar pentru propaganda de partid, folosirea numelui fratelui celebrului aviator, în asociere cu procesul de colectivizarea reprezenta o modalitate de a convinge de beneficiile acesteia.

Încheind periplul imaginativ în viitor, am putea spune că folosind exclusiv sursele menţionate, istoricul nu ar face altceva decât să reia într-o anumită formă scrisul istoric din perioada comunistă. Pentru că, așa cum reiese din ultimul exemplu, dacă ne referim la colectivizarea agriculturii în România așa cum este ea reflectată în presă, reiese că milioane de familii au ?înţeles? că aceasta reprezintă ?un pas pe calea dezvoltării și bunăstării poporului român?[7], iar înscrierile în formele agricole asociative s-au făcut de bunăvoie, fapt ce nu reprezintă realitatea.

Considerăm că aceste exemple sunt sugestive, însă ele pot fi completate și de altele.