Dramele celui de-al doilea război mondial au cuprins şi problema refugiaţilor, între care un loc însemnat a fost cea a polonezilor. Până la invazia sovietică, survenită la 17 septembrie 1939, speranţele polonezilor în obţinerea victoriei au scăzut treptat, fiind apoi anulate de acest atac surpriză. Lupta pe două fronturi era sortită eşecului, motiv pentru care autorităţile centrale au luat rapid iniţiativa trecerii graniţei cu România.
 
Victima... ospitalităţii!

Această acţiune disperată s-a bazat pe cererea anterioară privind acordarea ospitalităţii în caz de nevoie, idee pe care guvernul român a acceptat-o cu condiţia găzduirii în mod individual a preşedintelui şi membrilor guvernului polonez, ca persoane particulare şi nu în calitate oficială. Aceasta cu atât mai mult cu cât, la 11 septembrie, Marele Stat major român a mobilizat în zonă „Gruparea de Armate Est” a gl. C. Motaş, care avea misiunea să se opună unei eventuale încălcări a graniţei de către trupele naziste. 

Tratatul bilateral nu prevedea eventualitatea unui atac nazist sau acordarea unei asistenţe împotriva oricărui agresor, aşa cum insistase diplomaţia română, ajunsă ţinta protestelor vehemente ale părţilor  interesate de sprijinul logistic acordat de guvernul Armand Călinescu primei victime a pactului Ribbentrop-Molotov: intervenţia pentru asigurarea liberei treceri prin Strâmtori a vaselor cu material de război şi acceptarea tranzitului pe teritoriu, evacuarea tezaurului polonez şi acceptarea tranzitului refugiaţilor, găzduirea şi protejarea lor faţă de cererile naziste de predare a foştilor conducători. În primele săptămâni, consecinţa imediată a acestei implicări făţişe a fost asasinarea lui Călinescu la 21 septembrie de către trei legionari, acţiune care a bulversat scena politică şi opinia publică românească, conştientă că agresiunea se va extinde treptat spre restul statelor beneficiare ale păcii din 1918.  
Anterior acestui moment tragic, preşedintele Ignacy Mościcki şi membrii guvernului polonez au trecut graniţa in corpore în noaptea de duminică 17 spre luni 18 septembrie, refugiindu-se la Cernăuţi. Imediat după ce s-a văzut în siguranţă, savantul chimist, ajuns preşedinte în 1926, a început o intensă activitate politică lansând un mesaj către poporul său, în care spunea că transferă sediul înaltelor autorităţi de stat într-o reşedinţă unde există condiţii care asigură liberul exerciţiu al deplinei suveranităţi, constituindu-se ca guvern în exil. Tot atunci, guvernul refugiat a cerut aprobarea autorizaţiei de tranzit a teritoriului român, fără a se preciza destinaţia vizată. Guvernul român a reacţionat imediat, deoarece declaraţia oaspeţilor polonezi angaja răspunderea gazdelor, de unde se putea trage concluzia părăsirii „regulilor neutralităţii stabilite prin convenţiile internaţionale”. Acţiunile politice unilaterale ale înalţilor oaspeţi au obligat guvernul gazdă să ceară “membrilor Guvernului polon să dea declaraţii individuale că se duc într-o ţară neutră – lucru ce au refuzat să-l facă”. Aceasată atitudine a dus la neacordarea autorizaţiei de tranzit pentru a se evita extinderea implicării vădite de partea unuia dintre beligeranţi, motiv de dispute diplomatice păguboase cu agresorii nazişti.

În ciuda acestor neînţelegeri de moment, oficialităţile române au acordat toată atenţia ca regulile ospitalităţii să fie respectate la un standard cât mai ridicat, alăturându-se rapid simpatiei deschise a opiniei publice. Astfel, încă de la sosirea lor înaltelor oficialităţi polone li s-au pus la dispoziţie trenuri speciale cu vagoane ministeriale. Şeful statului şi membrii guvernului au fost găzduiţi în prima noapte la Cernăuţi, în Palatul Metropolitan. După aceea preşedintele a fost găzduit în Castelul regal Bicaz, pus la dispoziţie de regele Carol al II-lea. Membrii guvernului au fost găzduiţi în cel mai confortabil hotel din staţiunea balneară Slănic Moldova. Chiar şi mareşalul E. Rydz-Smigly, deşi internat ca militar fost comandant al armatei, era găzduit într-o locuinţă confortabilă. De toate aceste detalii s-a ocupat personal ministrul Crutzescu, directorul Protocolului Ministerului de Externe, ajutat de mai mulţi funcţionari, trimişi înaintea oaspeţilor poloni. 

În primele trei zile, înalţii oaspeţi poloni n-au fost supuşi nici unei măsuri de pază militară sau poliţienească, siguranţa lor personală fiind asigurată de agenţii Siguranţei. Oaspeţii puteau primi corespondenţă şi ziare, dispuneau de aparate de radio, puteau întrebuinţa propriile automobile, pentru care li se punea la dispoziţie benzina necesară, puteau vorbi la telefon în ţarăşi străinătate. Din motive de siguranţă li s-a cerut să nu depăşească graniţele judeţelor atunci când pleacă în excursii cu automobilele. Starea de spirit încordată provocată de eşecul militar şi refugiul precipitat a dus la o atitudine supărătoare faţă de ministrul Crutzescu din partea unor înalţi oaspeţi, precum mareşalul Rydz-Smigly şi colonelul J. Beck, ministrul de externe. Acesta a precizat că „nu primeşte să fie găzduit pe seama Guvenului român”, cerând „să plătească toate cheltuielile”, ceea ce s-a acceptat în principiu plecând de la ideea că „dacă ei ţin cu orice preţ să plătească toate cheltuielile necesitate de găzduirea lor, aceasta este o chestiune care îi priveşte”.
De teama unor eventuale complicaţii diplomatice şi pentru a ţine situaţia sub control, primul ministru Călinescu a decis să comunice nemulţumirile sale ambasadei Poloniei prin intermediul secretarului general al Ministerului Afacerilor Externe, Al. Cretzianu. La 20 septembrie, acesta l-a convocat pe contele Poninski, căruia i-a comunicat împrejurările în care s-a refugiat guvernul polon şi regimul de care beneficia. Contele a mulţumit din partea ambasadorului Racinski pentru atitudinea „perfectă” a guvernului român, rugând a fi iertate “unele manifestaţii, pe care le regretă din toată inima”. În acest context, ambasadorul ar fi plecat în întâmpinarea preşedintelui „pentru a se pune în acord cu el ca acesta să-şi exercite toată influenţa asupra membrilor Guvernului polon, aducându-i la simţul realităţilor şi împiedicându-i să persiste în atitudinea lor nefastă”. Cu aceeaşi ocazie, consilierul a dezvăluit că preşedintele ar fi încercat în martie 1938 să schimbe politica col. Beck în favoarea înţelegerii rapide cu Germania, dar bătrâneţea şi coalizarea diplomaţilor prezenţi în acel moment în sediul Ministerului de Externe au împiedicat atingerea acestui obiectiv. Altă dezvăluire a vizat acţiunile politice ale membrilor guvernului polon, între care instrucţiunile cifrate ale col. Beck către ambasadă, care ar fi refuzat să le primească.

Surprinzătoare a fost şi cererea repetată privind internarea primului ministru şi a ministrului de externe, ambii militari activi. În acest context, o importantă acţiune politică a fost demisia voluntară a preşedintelui şi guvernului începând cu 30 septembrie, ceea ce a lăsat mână liberă noii conduceri a Republicii, preşedintele W. Raczkiewicz şi primul ministru, gl. de divizie W. Sikorski. Mai târziu, chiar şi după aderarea României la Axă, problema refugiaţilor polonezi a continuat să fie obiect de dispută diplomatică între generalul Ion Antonescu şi nazişti, care cereau insistent să le fie predaţi foştii demnitari, oferind la schimb chiar pe fostul rege Carol al II-lea. Fiind vorba de o obligaţie de onoare, răspunsul negativ a fost justificat astfel: „Vă rog să nu pretindeţi generalului Antonescu să-şi dezonoreze epoletul!” Mai mult, imediat după trecerea graniţei de către refugiaţi, jandarmeria a identificat în rândurile acestora „anumite acţiuni ostile contra membrilor fostului guvern polonez, vizând în primul rând pe Preşedintele Mościcki, Ministrul de Externe Beck şi mareşalul Ridz Smigly”, precum şi „unele curente cu caracter politic incompatibile cu situaţia noastră de «Stat neutru»”. La rândul ei, poliţia a identificat trei refugiaţi (Henrik Kemblinschi, Stanislav Muszianchi şi Stanislav Ponizil) care au aparţinut „organizaţiei Intelligence Service pentru România” pânâ prin august 1940, fiind recrutaţi apoi de „Birourile 113 şi 114 ale Gestapo-ului german din Bucureşti”, cărora, „în schimbul unor importante subvenţii lunare”, trebuiau „să le procure material informativ”.