Sub semnul controversei: Începuturile Serviciului de Informaţii al Jandarmeriei, în anii 1930

           La sfârşitul primului deceniu interbelic, contextul extern şi intern al României era dominat de efectele marii crize economice mondiale, izbucnite în „vinerea neagră” din noiembrie 1929, prin crahul bursier de la New York. Efectele acesteia au resimţite de români începând din a doua jumătate a anului 1930, fiind mai reduse decât în statele industrializate, datorită faptului că economia românească avea un caracter preponderent agricol. Din punct de vedere politic, perioada a fost dominată de actul „restauraţiei” din 8 iunie 1930, reprezentat de revenirea prinţului Carol din exilul autoimpus şi proclamarea sa ca rege sub numele de Carol al II-lea, prin voinţa celor două camere ale Parlamentului. În perioada domniei acestuia (1930-1940), serviciile secrete au cunoscut o mare dezvoltare, funcţionând nu doar în beneficiul şi cu aprobarea instituţiilor statului, ci chiar şi în folosul exclusiv al unor persoane particulare (cazul Elenei Lupescu, amanta regelui şi conducătoarea camarilei regale) sau a unui partid politic (cazul Partidului Naţional Ţărănesc).

Preudonim „Mefisto”

           În acest context încordat şi datorită acţiunilor extremelor politice şi încercării noului rege de a-şi impune treptat propriul regim autoritar, necesitatea înfiinţării unui serviciu specializat în culegerea informaţilor din zona rurală apărea cu atât mai imperioasă cu cât, după Marea Unire din 1918, misiunile Jandarmeriei s-au multiplicat cantitativ şi calitativ. Starea de provizorat caracteristică organizării instituţiei în primii ani ai perioadei interbelice este scoasă în evidenţă şi de disputa teoretică dusă în jurul rolului, metodelor, mijloacelor şi eficienţei acestei instituţii în acţiunea de păstrare a ordinei şi siguranţei statului şi a cetăţenilor. Controversa a fost adusă la cunoştinţa publică prin coloanele „Revistei Jandarmeriei”, chiar de la apariţia primului număr al acesteia, la 15 decembrie 1922. Pe toată perioada deceniului respectiv s-au consemnat zeci de articole pe teme legate de serviciile secrete. Printre altele, în articolul „Legături oficiale şi neoficiale. Educaţie profesională”, semnat cu preudonimul „Mefisto”, se afirma că jandarmul nu poate să-şi îndeplinească cu succes misiunile încredinţate fără sprijinul informativ primit din partea persoanelor oficiale din localităţile rurale unde îşi executa serviciul: primarul, notarul, secretarul primăriei, medicul, preotul, învăţătorii, agenţii sanitari şi silvici, guarzii comunali etc. Controversa a fost animată de profesorii Şcolii Speciale de Jandarmi Oradea Mare, care erau şi editori ai revistei: col. Gh. Constantinescu şi maiorii V. Barbu, Al. Constantinescu şi N. Robănescu.
În luna septembrie 1924 au avut loc evenimentele sângeroase de la Nicolaevca şi Tatar Bunar, în care grupuri sovietice înarmate au trecut Nistrul cu intenţia provocării unei răscoale antiromâneşti în Basarabia. În aceaste confruntări sângeroase au fost ucişi şi reprezentanţi ai autorităţii de stat, printre care şi jandarmi. Aceste evenimente surprinzătoare au reprezentat exemplul dureros care a impus introducerea „Cursului de informaţii al Căpitanilor Aspiranţi la gradul de maior şi examenul pentru gradul de maior”. După părerea mr. Constantinescu, expusă într-un articol cu titlul omonim, scopul cursului era „pregătirea lor pentru serviciul ce trebuie să facă în timp de pace (…) iar în timp de război să facă acel serviciu pe care l-au practicat, sau cel puţin învăţat la acel curs în timp de pace”. În anul 1926, prin ordine ale Comandamentului Corpului, au fost înfiinţate cursuri de informaţii şi contra-informaţii care urmau să se ţină la reşedinţele Regimentelor şi a Şcolii de la Oradea. Comandantul acesteia, apreciind marea importanţă a cursului, a înfiinţat o catedră specială pe care a încredinţat-o ofiţerilor superiori. Bibliografia era reprezentată de lucrările mr. Barbu („Noţiuni asupra serviciului de informaţiuni”) şi Robănescu („Cursul de agenţi de informaţie şi contrainformaţie”, broşură din 1925 referitoare la culegerea informaţilor, descoperirea infractorilor şi prevenirea infracţiunilor), col. Miron Şerb („Instrucţiuni pentru cursurile de «INFORMAŢIUNI ŞI CONTRA INFORMAŢIUNI»”), precum şi o broşură semnată de un colectiv format din acelaşi ofiţer (ajuns general), lt.-col. M. Ion (prefectul Poliţiei Cluj) şi mr. Gh. Belloiu şi Al. Constantinescu („Poliţia de siguranţă – Serviciul de informaţii şi contrainformaţii”, tipărită în 1928 şi referitoare la culegerea informaţiilor, organizarea supravegherii, agenţii informatori, spionaj şi descrierea acţiunilor subversive, cu exemple).
           Conform cursului, serviciul de informaţii era reprezentat de activitatea de culegere şi verificare a informaţiilor, iar serviciul de contra-informaţii consta în luarea măsurilor de contrapropagandă pentru împiedicarea plănuirii sau executării acţiunilor subversive de orice categorie în legătură cu ordinea şi siguranţa statului, activitatea agenţilor jandarmi de a induce în eroare pe inamicii ordinii şi siguranţei (interne şi externe) a statului, precum şi descoperirea, urmărirea şi prinderea infractorilor. Programa analitică cuprindea şi noţiuni de bază privitoare la: Spionaj. Spioni. Modul cum se împart şi modul cum lucrează ei de îndată ce pătrund pe teritoriul României; Organizaţiile de spionaj ale ţărilor vecine; Propaganda subversivă; Bolşevism; Criptografie; Contra-informaţii; Secte şi propaganda religioasă; Cum trebuia organizat serviciul de informaţii la un post, secţiune şi legiune; Alegerea informatorilor şi contra-informatorilor. Programa pentru şefii de secţii era similară cu cea a ofiţerilor, cărora li se prezenta mai detaliat.

Fondatorul controversat

           Legislaţia prin care s-a înfiinţat Serviciul a urmat modelul francez privind scopul (misiunile) Jandarmeriei, ca argument fiind citat lt.-col. Beringuier: „Acţiunea preventivă se manifestă sub forma unei supravegheri neîntrerupte, caracterizată prin desele patrulări, având ca obiect principal de a prepara succesul unei eventuale acţiuni represive”. Încă de la înfiinţarea ei, Jandarmeria a avut un caracter contra-informativ, care a fost completat prin art. 31 din Legea nr. 912 din 23 martie 1929: „Adunarea informaţiilor referitoare la ordinea şi siguranţa Statului şi raportarea lor organelor în drept”. Astfel, s-a înfiinţat sectorul de jandarmi, compus din 2-3 secţii, având un scop triplu: ofiţerii de la Legiuni erau dislocaţi în sate, se înfiinţa un nou organ de control, precum şi Serviciul de informaţii şi contrainformaţii, „capabil a înţelege-interpreta şi exploata o informaţie”. Anterior, în 1927, Marele Stat Major a elaborat noi instrucţiuni, cu caracter provizoriu, privind activitatea de informaţii. Apoi, în 1930, s-a votat Legea contraspionajului şi trădării în timp de pace, care completa Legea contraspionajului în timp de pace (din 1913) şi Regulamentul ei de aplicare.
           Această legislaţie publicată a fost completată cu ordinele secrete emise de IGJ şi unităţile din subordine: ordine circulare generale, ordine generale de informaţii (anuale), ordine de căutare, instrucţiuni etc. 
           Serviciul a fost fondat probabil în 1931, după numirea la comanda IGJ a gl. Constantin Dumitrescu, fost comandant al Cercului de Recrutare Constanţa şi şef de Stat Major al IGJ (o controversă este legată şi de numele de familie al acestuia: în dosarul de ofiţer apare Dimitrescu, însă semna şi era numit de alţii Dumitrescu, aşa cum apare şi pe propriul monument funerar de la Cimitirul Bellu). Numirea s-a datorat intervenţiei fiului său Constantin (Puiu), secretarul particular al regelui şi membru de bază al camarilei. Deocamdată, documentele la care am avut acces, bibliografia şi informaţiile de istorie orală nu ne permit avansarea unei date precise. Documentele consultate indică cu precizie numai data înfiinţării Sectoarelor de Poliţie Informativă de la reşedinţa Inspectoratelor Regionale (1935-1936).
           Începuturile funcţionării Serviciului de Informaţii au fost legate de activitatea gl. Dumitrescu, prin încercarea de scoatere a Jandarmeriei de sub autoritatea guvernului Iuliu Maniu şi transformarea ei într-o armă politică îndreptată împotriva acestuia. Astfel, cu ocazia Anului Nou 1933, generalul a dat un ordin de zi în care afirma că jandarmii şi-au făcut datoria, deşi au avut de întâmpinat mari dificultăţi materiale, pe care, cu toate străduinţele sale, nu le-a putut ameliora. Afirmaţia reprezenta o acuzaţie publică la adresa guvernului, în general, şi a Ministrului de Interne, Ion Mihalache, în special. Acesta a cerut regelui demiterea generalului, dar a fost refuzat, motiv pentru care şi-a prezentat demisia. Maniu s-a solidarizat cu colegul său de partid şi guvern, prezentând demisia întregului cabinet, care a fost acceptată. 
           Creşterea influenţei fiului generalului a dus la replica Elenei Lupescu, a altor membri ai camarilei, precum şi a unor oameni politici influenţi. Astfel, pentru participarea sa la constituirea guvernului Gh. Tătărescu, instalat la 10 ianuarie 1934, N. Titulescu a pus unele condiţii, printre care şi asigurarea controlului guvernului asupra Siguranţei, Poliţiei şi Jandarmeriei, precum şi îndepărtarea lui Puiu Dumitrescu de la Palat. Acesta a fost silit să părăsească ţara, fiind exclus definitiv din rândurile camarilei.
           Într-un asemenea context ostil familiei sale, gl. Dumitrescu a fost înlocuit de la comanda Jandarmeriei la 15 februarie 1934, succesor fiind numit gl. Barbu Pârâianu. În iunie 1934 a fost sesizat Parchetul Militar al Corpului II Armată, care a început instrumentarea procesului împotriva sa şi a colaboratorilor apropiaţi, acuzaţi de fraude în gestiune. Primul proces, desfăşurat în martie-aprilie 1935, s-a încheiat după 25 de zile de dezbateri, când s-a anunţat rejudecarea datorită modificărilor intervenite în completul de judecată. În timpul acestui proces s-au făcut publice pentru prima dată detalii privind activitatea Serviciului. Astfel, unul dintre martorii acuzării a afirmat că frizerul Marin Ionescu culegea informaţii din Comandamentul IGJ pentru uzul personal al gl. Dumitrescu. Un alt martor susţinea că frizerul „umbla între Inspectorat şi Depozit [Depozitul General de Materiale – n.n.] pentru a spiona ofiţerii”. Aceste acuzaţii au fost respinse atât de cel incriminat, cât şi de inculpatul Dumitrescu. Prin rechizitoriul său, generalul Gellu Petrescu, comisar regal special, îl acuza pe gl. Dumitrescu că „îşi conduce Serviciul pe baza informatorilor, pe un sistem centralizat şi prin teroarea ofiţerilor”. Cu ocazia interogatoriului care i s-a luat, principalul inculpat a declarat că „la căpitanul Măruţă [casierul Depozitului General – n.n.] Parchetul Militar a găsit un dosar cu note informative, pornit de la generalul Pârâianu. Acest căpitan lucra cu Pârâianu contra mea. Eram suspectat şi casa îmi era înconjurată de agenţi de siguranţă, de sergenţi instructori, care îmi spionau toate mişcările şi convorbirile”. Pentru a-şi argumenta afirmaţiile, a citat o serie de note informative din dosarul căpitanului, privitoare la gestiunea şi activitatea sa. Cu ocazia audierii sale, căpitanul a declarat că adunase informaţiile din dosare după începutul anchetei, intenţionând a le folosi pentru uzul său personal. Printre martorii apărării, s-a aflat şi politicianul C-tin Argetoianu. La întrebarea avocatului: „Avea Inspectoratul informatori acoperiţi?”, răspunsul a fost sec: „Avea, după cum are şi Siguranţa!”.
           Conform rechizitoriului citit de gl. Petrescu în timpul dezbaterilor prilejuite de reluarea procesului, una din acuzaţii se referea la faptul că atelierele IGJ au confecţionat o sută de costume civile pentru lucrătorii de la ferma Dorobanţu, judeţul Constanţa. Această moşie (300 ha) reprezenta zestrea soţiei sale, fiica col. Negru, inginerul hotarnic care stabilise cadastrul Dobrogei după 1877. Avocatul apărării, Sebastian Teodorescu, a respins această acuzaţie susţinând că hainele respective au fost destinate Serviciului Secret al Jandarmeriei, înfiinţat de clientul său.

La scara ţării

           Începută astfel la sediul IGJ, activitatea Serviciului de Informaţii s-a extins încet la scara întregii ţări. Anterior, în 1929, în subordinea Statului Major funcţiona Secţia II Informaţii condusă de mr. Al. Marinescu. La 30 octombrie 1929 s-a reorganizat Statul Major, înfiinţându-se Biroului I Poliţie Judiciară şi Informaţii, în cadrul Secţiei I Poliţie. Altă reorganizare a avut loc în februarie 1937, prima după înfiinţarea structurilor teritoriale (Sectoarele de Poliţie Informativă). Astfel, de la 1 ianuarie 1937, urmau să funcţioneze: Secţia a II-a Siguranţa Statului cu Biroul I Informaţii – Frontiera Sud-Vest (Transilvania, Banat, Oltenia, Muntenia) şi Biroul II Informaţii – Frontiera de Sud-Est (Bucovina, Moldova, Basarabia, Dobrogea); Sectoarele Informative şi Legiunea Motorizată. De asemenea, atribuţii de comandă în domeniul informativ aveau şi Biroul II Operativ din Secţia I Tehnică, în timp ce întreaga activitate informativă era coordonată de şeful Serviciului Jandarmerie şi ajutorul acestuia.
           Până la înfiinţarea structurilor specializate, Sectoarele de Poliţie Informativă, activitatea contrainformativă era mai puţin eficientă. Completarea propriilor informaţii se făcea cu cele primite de la autorităţile colaterale: prefecturi, primării, Parchet, Poliţie, garnizoane, grăniceri, cercurile de recrutare etc. La acestea se adăugau şi cele furnizate de Serviciul de Informaţii al Legiunii de Jandarmi CFR şi Serviciul de Informaţii al CFR.
           Sectoarele de Poliţie Informativă au fost înfiinţate în cursul anilor 1935-1936, astfel:

 
„Fondul special”

         Finanţarea Serviciului se făcea din fondul informativ. Pentru justificarea sumelor cheltuite, încă din anul 1931, cu ocazia întocmirii lucrărilor pentru bugetul anului următor, s-au elaborat modele pentru borderourile de sumele vehiculate. La 2 iulie 1935, lt.-col. Meculescu cerea ca Serviciul Intendenţei sau Casieria IGJ să-i trimită 19. 500 de lei necesari pentru plata agenţilor acoperiţi rezidenţi pentru misiunile executate în iunie şi iulie, misiilor de inspecţie pe mai şi iunie (aprobate de Inspectorul General a se da anticipat), furniturilor de cancelarie şi avansurilor pentru deplasările agenţilor. Mai târziu, în şedinţa şefilor Serviciilor de Poliţie şi Comandament, desfăşurată la sediul IGJ la 35 iunie 1935, s-a discutat şi problema plăţii agenţilor, afirmându-se că: „exista înainte un fond special, dar acum suma e prevăzută în buget şi ca atare ea se justifică conform legii contabilităţii publice”. Tot atunci s-a propus ca, pentru evitarea stânjenirii activităţii, „în cazuri speciale să se dea chiar din buzunar”.  
          Din punct de vedere contabil, în schema anteproiectului de buget a cheltuielilor IGJ pe exerciţiul 1935-1936, sumele destinate fondului informativ erau consemnate la „capitolul II (Cheltuieli de materiale)” şi „XV (Întâmplătoare: cercetări, informaţii şi contrainformaţii în vederea asigurării siguranţei teritoriului şi ordinii publice)”.
          Relaţii speciale a stabilit IGJ cu Direcţia Generală CFR în privinţa transportului personalului şi a materialelor, cât şi pentru colaborarea informativă din gări. Printr-un schimb de note între Serviciul Jandarmeriei şi Serviciul Construcţiilor şi Domeniilor Militare s-a stabilit că personalul Sectoarelor Informative (opt persoane) va fi cazat într-un local care să cuprindă două camere pentru cancelarii (cabinetul comandantului şi cancelaria secretarului), o cameră pentru dormitor, alta pentru bucătărie şi un garaj. Pentru cei opt agenţi de la sediul IGJ s-a alocat camera de sub biroul şefului Serviciului Jandarmeriei, ocupată de nişte cufere, a căror evacuare s-a făcut cu mare întârziere. Probleme deosebite a ridicat procurarea de haine civile pentru agenţii rezidenţi, îndeosebi a hainelor de iarnă. Pentru mărirea eficienţei culegerii de informaţii, în anul 1935 lt.-col. Meculescu cerea Depozitului General dotarea cu motociclete. Cererea a fost onorată repede, distribuirea încheindu-se la 2 noiembrie. În ansamblul lor, finanţarea şi logistica au depins exclusiv de disponibilităţile bugetare.

Secrete, dar vândute…

Activitatea informativă şi contrainformativă a fost organizată pe baza unor ordine şi instrucţiuni scrise şi verbale. Primele „Instrucţiuni asupra Sectoarelor Informative” au intrat în vigoare la 2 noiembrie 1935. Documentele consultate cuprind şi o hartă a României, întocmită probabil cu acea ocazie, pe care au fost înscrişi ofiţerii informatori şi agenţii fiecărui Sector. Cel mai important şi amplu text scris a fost „Broşura 5 J”, intitulată „Instrucţiuni provizorii asupra organizării şi practica serviciului de informaţii pe teritoriul rural”. Pierderea acesteia se sancţiona disciplinar, intrând şi sub incidenţa legii penale (pentru trădare), ca în cazul celor care plecau din Jandarmerie fără să predea broşurile şi alte lucrări cu caracter secret. Despre calitatea celor care aveau acces la aceste documente cu caracter secret putem trage anumite concluzii din cazurile deosebite păstrate în arhive: la 5 august 1938, Legiunea Tecuci raporta că soţia jandarmului plutonier şef de post în comuna Godineşti vându-se unui comerciant broşurile 5, 8 (Curente subversive) şi 9 J secrete, altele nesecrete şi “Revista Jandarmeriei”, care n-au mai fost recuperate.
Acestea instrucţiuni au fost scrise la începutul anilor 1930 de către mai multe colective de autori, din care au făcut parte şi lt.-col. V. Zorzor, maiorii Modest Isopescu, Al. Băleanu, Birţ şi Moga, precum şi căpitanii Ispas şi Dinulescu. Unii au fost recompensaţi financiar pentru munca depusă, primind bani conform dreptului de autor, alţii nu. Între aceştia şi mr. Isopescu, care, într-un „Memoriu” din toamna anului 1934, afirma că gl. Dumitrescu dăduse o rezoluţie prin care stabilea că jumătate din suma realizată prin vânzarea broşurilor revenea autorilor, iar cealaltă jumătate urma să fie alocată pentru plata tiparului, restul rămas vărsându-se la fondul informaţii.
Altă broşură secretă, „nr. 515”, intitulată „Instrucţiuni privitoare la serviciul de informaţii cuprinzând curente sociale şi secte religioase dăunătoare Siguranţei Statului”, aflată în posesia tuturor formaţiunilor de jandarmi, a fost retrasă printr-un ordin circular secret din 27 februarie 1936 şi distrusă, deoarece cunoştinţele pe care le cuprindea erau mai bine tratate în broşurile 5 şi 8 J (tipărită în toamna anului 1933 într-un tiraj de 9500 de exemplare, având ca preţ de vânzare suma de 100 de lei).
Colaborarea informativă dintre Serviciul Jandarmeriei şi Marele Stat Major s-a concretizat prin livrarea de informaţii Secţiei a II-a şi elaborarea „Broşurilor nr. 022, Informaţii generale asupra Bulgariei”, respectiv „Informaţii generale asupra Ungariei”, care cuprindeau schiţe şi anexe. Circulând între Inspectoratele Regionale pentru convocările lunare ale ofiţerilor, se discutau şi prevederile lor, pe lângă alte probleme informative. În vederea îmbunătăţirii, în 1935 IGJ a emis o ordonanţă prin care cerea Sectoarelor Informative să-i înainteze studii şi propuneri în acest sens, pentru a fi dezbătute la conferinţa ofiţerilor din ziua de 1 noiembrie.

Organizare după organizare

        O caracteristică  importantă a funcţionării Sectoarelor Informative a fost reprezentată de permanenta reorganizare, realizată practic sau doar propusă din teritoriu sau cerută de IGJ. Astfel, la 14 mai 1935, şeful Serviciului Jandarmeriei, lt.-col. Anibal Panaitescu, a convocat pe toţi comandanţii Sectoarelor pentru a se discuta în detaliu modul de aplicare al „Ordonanţei numărul 273/1935, Strict secret, privind funcţionarea serviciului de şef de Sector de Poliţie Informativă” şi „Instrucţiunile” privind înfiinţarea acestor sectoare. Alte propuneri cuprinse în aceste instrucţiuni au fost făcute cu ocazia convocării şefilor Serviciilor de Poliţie şi Comandament, în 25 iunie 1935, ocazie în care acţiunea informativă pe teritoriul rural a fost cea mai importantă problemă dezbătută, având ca bază documentară buletinele informative ale lunilor aprilie şi mai.
        Conform documentelor consultate, cele mai importante propuneri organizatorice trimise din teritoriu au fost cele din partea lt.-col. Teodor Meculescu. Unele au fost discutate cu ocazia Conferinţei ofiţerilor din 1 noiembrie, regăsindu-se parţial în „Instrucţiunile nr. 2360”, emise de IGJ în ziua următoare. La 12 ianuarie 1936, printr-un raport acelaşi ofiţer cerea Serviciului Jandarmeriei să schimbe titulatura de „Sectoare Informative”, cel puţin în corespondenţa trimisă prin poştă, datorită pericolului interceptării acesteia de către funcţionarii minoritari plătiţi în acest scop de cei interesaţi. De asemenea, mai propunea adoptarea denumirii de „subinspectorat de jandarmi sau alta ce veţi crede Dumneavoastră, numai în forma şi pentru îndrumarea corespondenţei”. Acceptarea s-a făcut cu rezoluţia „S-a prevăzut în noile instrucţiuni”. Acestea au fost elaborate în lunile anterioare şi trimise spre aprobare IGJ la 13 ianuarie, cu un referat care se încheia astfel: „Supunem cele de mai sus aprobării Domniei Voastre, rugăm să binevoiţi a aprecia şi hotărî. Suntem de părere că Instrucţiunile, înainte de a lua forma definitivă să fie discutate într-o comisie la Inspectoratul General din care să facă parte şi 2-4 din actualii şefi de sectoare (locotenent-coloneii Cândea, Dospineanu, Tobescu, Meculescu) şi chiar un Inspector Regional”. Cererea a fost aprobată şi peste aproape o lună ofiţerii respectivi (mai puţin ultimul) au fost convocaţi pentru a se discuta propunerile lor, care au fost incluse în forma definitivă a „Instrucţiunilor pentru funcţionarea din punct de vedere poliţienesc şi de colaborare a Sectoarelor Informative”. Ulterior, în mai 1936, acestea au fost completate cu „Instrucţiunile pentru funcţionarea din punct de vedere administrativ a Sectoarelor Informative de Jandarmi”, prin care s-au stabilit detalii privind activitatea ofiţerilor, deplasările şi cazarea personalului, bugetul etc.

„Sindromul Ceka”

           Încă de la înfiinţarea lor aceste structuri au provocat mari convulsiuni interne, în special la sediul IGJ. Unele dintre acestea au fost consemnate într-un memoriu de către mr. Al. Băleanu, fost profesor la Oradea şi redactor al revistei până în aprilie 1932, când a fost mutat la IGJ ca şef al Biroului Siguranţă de Stat din Serviciul Jandarmeriei. Anterior, la cumpăna anilor 1931/1932, a fost însărcinat să analizeze şi să redacteze observaţii asupra „Instucţiunilor 1 J”, ocazie cu care aprecia că „Supravegherea organizaţiilor politico-sociale transformă Jandarmeria într-o Ceka [primul nume al poliţiei politice sovietice – n.n.]”, punct de vedere însuşit de Şcoală. Prin mutarea sa la IGJ a ajuns să aibă ca atribuţii tocmai urmărirea şi supravegherea organizaţiilor politico-sociale, situaţie pe care contestatarii existenţei unui serviciu de informaţii o speculau în favoarea argumentaţiei lor, afirmând că maiorul era omul „după moment şi persoane”. Acesta respingea „insulta”, susţinând că nu s-a dezis, dar că la Oradea nu ştia că „teritoriul ţării este infectat de peste 25 organizaţii politice şi tot atâtea secte religioase”. În acest context, Jandarmeria nu urmărea manifestările politice legale, „dar trebuie să supravegheze de rătăciri şi de cei ce frizează legile. Prin aceasta însă nu se face acţiune de Ceka ci de poliţie pentru siguranţa de stat, îndeplinind prevederile articolului 1 din Legea Jandarmeriei”. De asemenea, mai susţinea că ofiţerii, chiar şi cei mai mari în grad decât el, îl interpelau cu apelativul de şef al Cekăi din Jandarmerie. Totodată, agenţii acoperiţi şi şefii de Sectoare Informative erau consideraţi spioni, agenţi ai Cekăi etc. Li se imputa spionarea ofiţerilor şi a formaţiunilor din subordinea IGJ, precum şi denaturarea caracterului ostăşesc al Jandarmeriei. Principalul contra-argument pe care-l aducea în discuţie mr. Băleanu se referea la prevederile art. 31 din Legea Jandarmeriei şi art. 3 din Legea Poliţiei Generale, care reprezentau baza juridică a funcţionării Serviciului de Informaţii al Jandarmeriei. De asemenea, nega acţiunea de spionare a ofiţerilor, afirmând că n-are cunoştinţă despre astfel de misiuni ale agenţilor, „lucru care nu ar putea să supere pe cei cinstiţi şi demni”, mai ales că au existat „cazuri nenorocite furnizate din rândul ofiţerilor (ceata Precup, cazul de spionaj locotenent Antonescu, cazul criminalului Ad. Petrescu, un caz de sentiment iredentist din partea unor ofiţeri de jandarmi, alt caz de legătură cu membrii marcanţi comunişti de către ofiţerii de jandarmi etc)”. Despre frizerul Marin afirma că a fost un „caz pur individual şi intim personal (…) caz patologic şi s-a condamnat prin el însuşi”, neputând pune în umbră rezultatele bune obţinute pe linie informativă. În final, se pronunţa împotriva desfiinţării aparatului informativ şi pentru înlăturarea şi stigmatizarea „poltronoriei şi poltronilor”.

Jandarmii, „uneltele imperialiştilor români”…

           Cele mai active Sectoare Informative au fost cele din Basarabia şi Transilvania, datorită prezenţei unor importante minorităţi etnice şi vecinătăţii statelor revizioniste Ungaria şi U.R.S.S. Activitatea informativă n-a răspuns întotdeauna aşteptărilor, prilejuind numeroase critici. Astfel, într-o „Dare de seamă” din 1935, lt.-col. Meculescu aprecia că activitatea informativă a Legiunilor Tighina şi Cetatea Albă era nesatisfăcătoare, chiar dacă el dăduse îndrumările poliţieneşti necesare şefilor de secţie şi comandanţilor de sectoare (concentraţi pentru solde) pentru organizarea şi funcţionarea aparatului lor informativ independent de al posturilor din subordine: „Planul de activitate informativă s-a transformat într-un istoric informativ în care se inserează informaţiile şi ordinele fără a se trage o concluzie, fără a se lua hotărâri şi fără a se trece rezultatele obţinute în rubrica respectivă (…) Se constată în special absenţa totală de la o acţiune informativă a comandantului de sector şi a şefilor de secţii care nu au un studiu al organizării şi funcţionării aparatului informativ şi nici nu au o acţiune personală informativă. Nu ştiu decât atât cât îi informează şefii de post”.
                   Rezultatul acestor aprecieri negative s-a concretizat într-un „Referat-Memoriu” al Serviciului Jandarmeriei către Ministerul de Interne, prin care i se raporta înfiinţarea Sectoarelor Informative de la Bălţi (pentru partea de nord a Basarabiei) şi la Chişinău (pentru partea de sud) şi se cerea aprobarea pentru înfiinţarea a încă două la Soroca şi Cetatea Albă. Cererea n-a fost acceptată, anterior fiind respinsă şi propunerea, înaintată cu un referat din 17 octombrie 1934, prin care se cerea ca, după reluarea legăturilor diplomatice cu U.R.S.S., pe lângă aparatul informativ al formaţiunilor teritoriale ale Inspectoratul Regional de Jandarmi Chişinău, să se înfiinţeze o Legiune Mobilă de Informaţii. Aprecieri negative la adresa activităţii informative a Legiunilor au fost consemnate şi într-un alt raport din 9 septembrie 1935 al ofiţerului Meculescu, care se încheia cu următoarea cerere: „Vă rugăm să binevoiţi a lua măsurile ce veţi crede contra Legiunilor care nu execută ordinele şi nu se conformă broşurilor în vigoare, în speţă broşurii 5 J”.
           Altă zonă unde culegerea de informaţii a lăsat mult de dorit a fost Cadrilaterul, motiv pentru care autorităţile române n-au putut stopa atacurile teroriştilor bulgari constituiţi în “bande de comitagii”. Majoritatea acestora erau formate din minoritari bulgari fugiţi peste graniţă, îndeosebi cu ocazia primirii ordinelor de mobilizare sau recrutare, unii chiar dezertori cu armamentul din dotare. Atacurile erau bine documentate şi organizate de autorităţile bulgare, fiind finanţate direct de guvern, inclusiv prin intermediul reprezentanţei diplomatice proprii din Bucureşti.
          Cu toate aceste aprecieri negative, nici rezultatele pozitive n-au lipsit după cum dovedesc arhivele care păstrează rezultatele muncii informative: buletine informative, dări de seamă informative, buletine de evenimente, rapoarte telefonice, sinteze etc. Percepţia opiniei publice a fost însă preponderent negativă, mai ales în zonele rurale şi Basarabia, transformată treptat în loc de pedeapsă pentru bugetarii „problemă”, trimişi să guverneze importante minorităţi etnice (slavi şi evrei), sensibili la propaganda bolşevică. Aceasta este cauza care a dus rapid la mitizarea „imperialiştilor români, boierii asupritori cu ajutorul uneltelor docile, jandarmii”.