memoria.ro Bibliotecă digitală

Victime nevinovate ale anchetei Miliţiei în „Problema «C»”

„Atacul banditesc săvârşit în ziua de 28 iulie 1959 asupra maşinii Băncii de Stat la filiala Raionului Gheorghe Gheorghiu-Dej” a impus implicarea rapidă a instituţiilor care aveau responsabilităţi în domeniul infracţional de drept comun şi/sau politic. Iniţial, cel mai important rol a fost jucat de Departamentul Internelor prin Direcţia Generală a Miliţiei (D.G.M.), după 7 august întrându-şi în rol Departamentul Securităţii îndeosebi prin Direcţia a VIII-a Anchete Penale (cf. atribuţiilor stabilite prin reorganizarea Ministerului de Interne la 11 iulie 1956). Bun prilej pentru acţiunea represivă a acestor instituţi, acţiunea de identificare a fost încheiată abia la 18 septembrie, odată cu arestarea făptaşilor.
 
Etapele cercetării penale

Acţiunea Direcţiei Miliţiei Capitalei (D.M.C.) şi Serviciului de Cercetări Penale (S.C.P.), codificată „Problema” sau „Cazul «C»”, dezvăluie caracterul represiv al acestor instituţii, atât prin mărturiile nevinovaţilor implicaţi fără voia lor, cât şi prin propriile documente de bilanţ. Conform acestora, activitatea „lucrătorilor în uniforma gri-bleo” apare deseori în lumina lor reală, evidenţiaţi negativ pentru “lipsuri importante”, adevăr care contrastează evident cu hei-rup-ismul pompieristic al filmului propagandistic „Reconstituirea” (regia Virgil Calotescu, 1960). De asemenea, din aceste documente nu reies argumente în favoarea ideii că atacul a fost organizat de Securitate pentru compromiterea evreilor. De remarcat este şi faptul că epoca era plină de mari infracţiuni economice, unele delapidări ale altor „bande” depăşind chiar recordul grupului Ioanid, astfel că sumele de recuperat în Bucureşti se ridicau constant la sute de milioane de lei. În acest sens, Serviciul Economic al D.G.M. (S.E.D.G.M.) a avut în vizor şi corupţia din rândurile administraţiei de stat, cele mai interesante şi importante cazuri descoperite şi anchetate reprezentând infracţiuni în domeniile imobiliar „naţionalizat” (I.A.L.) şi „avutul obştesc din organizaţiile comerciale, întreprinderile şi instituţiile de stat”.
Marii infractori economici îşi asumau riscuri în mod conştient din moment ce ştiau că prin Decretul 318/1959 puteau fi condamnaţi la moarte pentru orice prejudiciu mai mare de 100. 000 de lei. În consecinţă, D.M.C. a stabilit ca toate dosarele peste jumătate din această sumă să fie cercetate de S.C.P., ceea ce explică implicarea acestuia în cazul Ioanid.
 
Pentru şeful din 1959 al S.C.P., lt.-col. de Miliţie Costică Solomon, cercetările penale în cazul Ioanid ar fi relevat atât „combativitatea şi dragostea lucrătorilor noştri în apărarea legalităţii populare”, cât şi „lipsuri destul de serioase care vor constitui pentru conducerea Serviciului obiective pentru a fi înlăturate din activitatea noastră”, afirmaţii care arată cam între ce limite s-a desfăşurat activitatea propriu-zisă.
Acţiunea S.C.P. a cuprins două etape, delimitate de formarea unui colectiv de cercetare (moment evocat în „Reconstituirea”), necesar pentru deblocarea activităţii: „toţi lucrătorii (…) au lucrat efectiv timp de 25 de zile (…) în cercetarea persoanelor aduse, astfel că numai parţial s-au făcut anumite acte de urmărire penală în cauze existente în lucru”, ceea ce a impus „formarea unui colectiv separat pentru cercetarea cazului «C»” (cf. „Informării privind starea moral-politică şi activitatea privind educaţia pe luna august 1959”). Îndeosebi anterior acestui necesar moment organizatoric s-a constatat incompetenţa, reaua voinţă şi voluntarismul miliţienilor, atitudini „neprincipiale” care au dus la nenumărate abuzuri cărora le-au căzut victime sute de nevinovaţi. Pe parcursul derulării operaţiunii, conducerilor D.M.C. şi S.C.P. le-au fost sesizate neregulile constatate, ceea ce a impus luarea unor măsuri pentru finalizarea cât mai rapidă a cazului. Pentru aceasta a fost întocmit un „Plan de măsuri privind cazul «C»”, care avea mai multe ipoteze de lucru. Rezultatele cercetării au fost sintetizate în documente de genul „Materiale şi verificări din anii 1954-1956 privind cazul «C»”, sau „Referat privind lipsurile importante constatate în desfăşurarea muncii dusă de organele miliţiei pentru elucidarea problemei «C»”. 
 
Victimele lipsei de organizare

Începerea cercetărilor penale s-a făcut fără o strategie care să stabilească detaliile organizatorice concrete şi pentru „a se întări simţul de răspundere personală a lucrătorilor”. Astfel, în ziua săvârşirii atacului, victimele acestuia au fost arestate şi aduse la S.C.P. pentru interogatorii: şoferul Ioan Niţă şi colectorii Gheorghe Ciuplea şi Gheorghe Năstase de pe maşina băncii, respectiv şoferul „GETAX” Moise Rucai. Aceştia au relalat unele semnalmente vagi ale autorilor atacului, care au fost luate de bune de către lucrătorii Serviciului Judiciar (Direcţia Judiciară) a D.G.M., care „au adus o serie de persoane găsite prin oraş, care aveau singura vină că «erau suspecte şi purtau mustaţă»”. Mai mult, unii dintre lucrătorii operativi aduceau şi lăsau la S.C.P. persoane fără nici un raport, ceea ce producea încurcătură, deoarece nu se ştia pentru ce trebuiau cercetate, anchetatorul trebuind să se descurce singur.

Documentele mai exemplifică această situaţie prin câteva cazuri mai relevante. Astfel, grupul compus din ing. Ionel Subţirelu şi Gheorghe şi Tinca Marincea au fost arestaţi de S.E. pentru că ar fi lipsit de acasă în dimineaţa atacului. Au fost puşi în libertate abia după cinci zile, odată cu stabilirea alibiului lor. În legătură cu acest grup, lt. maj. Mihai Dogărescu preciza într-un „Referat” din 1 decembrie 1959: „Serviciul Economic D.M.C. fiind sesizat că inginerul SUBŢIRELU  ION, şeful grupului 3 din cadrul Cooperativei „Constructorul Cooperator”, în complicitate cu o normatoare şi un şef de chipă au trecut pe ştate persoane fictive”, a trecut la arestarea suspecţilor. Referatul avea în vedere încetarea procesului penal, ofiţerul propunând trimiterea dosarului la Procuratura Oraşului Bucureşti pentru redeschidere şi stabilirea vinovaţilor şi pagubelor, pentru ca apoi să se aplice prevederile Decretului 315 din 21 august 1959 sau să fie trimişi în justiţie. La rândul său, profesorul Traian Axente a fost reţinut în baza unui raport eronat al unui plutonier de Miliţie, care a susţinut că suspectul ar fi venit acasă după miezul nopţii de 15/16 iunie, „când s-a comis atacul împotriva şoferului POLI” (moment evocat şi în „Reconstituirea”). Reţinerea a durat 15 zile, timp în care s-a stabilit că nu era amestecat în atacul asupra maşinii băncii. Fostul ofiţer de Securitate Haralambie Florescu a fost reţinut pentru că „avea mustăţi” şi a fost găsit la 30 august în zona Gării Basarab. Duritatea anchetei şi „perseverenţa (…) Lt. Maj. COMAN GHEORGHE” au dus la recunoaşterea de către suspect a posesiei a patru pistoale şi a unei cantităţi de muniţie, deţinute ilegal la concubina sa. Pentru această infracţiune a fost condamnat la cinci ani închisoare, fiind eliberat în baza Decretului 315/1959. Şi studentul Gheorghe Mincu a fost reţinut pentru că avea mustaţă, fiind pus în libertate de S.C.P. abia după patru zile de anchetă.
Deşi cunoştea această stare de lucruri defectuoasă din prima perioadă a cercetărilor, conducerea S.C.P. n-a intervenit rapid pentru „sistare  (…) deoarece întreaga acţiune se părea că este condusă de Direcţia Judiciară D.G.M.”(!). În această situaţie confuză, când „conducerea acţiunii o avea tov. Colonel Şerban Samson”, anchetatorii n-aveau o sarcină concretă de dus la capăt, unii necunoscând nici măcar problemele care trebuiau lămurite. Astfel, nefiind pregătiţi pentru interogatorii, erau folosiţi în a audia pe loc persoanele reţinute sau acelaşi bănuit sau martor era audiat succesiv de miliţieni diferiţi. Consecinţa a fost repetarea inutilă a unor interogatorii confuze şi declaraţii incomplete şi neconcludente, exemplificate prin cazurile Gheorghe Ciuplea, Nicolae Dumitru, Ştefan Burada „şi alţii”.
 
 

 

„Metode neprincipiale”

Sub eufemismul „metode de cercetare neprincipiale” se ascunde tortura şi teroarea folosite de anchetatori, „care au dat naştere la recunoaşteri exagerate, ireale, canalizându-se acţiunile noastre de multe ori în direcţii lipsite de finalitate”. Astfel, paznicul N. Dumitru, „sub imperiul acestor metode folosite de Cpt. PLEŞCA CONSTANTIN”, a „recunoscut” lt. maj. Gheorghe Tălâmbă „unele fapte neadevărate”, ceea ce a dus la implicarea nevinovată a paznicului Constantin Gogan. Imediat, acesta „a fost reţinut şi cercetat imediat cu pripeală”, stabilindu-se că fusese legionar „şi parese autorul furtului de bani din casa de fier de la Percepţia XI comis în anul 1949, care era situată în aceeaşi clădire cu actuala Filială a Raionului Gheorghe Gheorghiu Dej”. În privinţa anchetei ulterioare, ofiţerul Solomon aprecia ca o mare greşeală mutarea suspectului din incinta S.C.P. la S.J. Duritatea anchetei acestui serviciu a amplificat drama şi prin reţinerea soţiei suspectului, Alexandrina. Ulterior, după ce a fost predată S.C.P., a afirmat tot ofiţerului Tălâmbă „că soţul ei i-ar fi confirmat că într-un scurt timp vor avea bani suficienţi”, ceea ce a dus la supoziţia falsă de apartenenţă a paznicului la banda Ioanid. Consecinţa imediată a fost arestarea altor nevinovaţi, bănuiţi că ar fi fost în relaţii strânse de prietenie cu suspectul şi că ar fi avut legătură cu atacatorii: Gheorghe Marcel (zis Sandu), Ştefan Burada, Ştefan Guriuc, Constantin Naca şi cele două fiice minore ale lui Gogan. Neputând fi incriminaţi, aceştia au fost eliberaţi abia după 10-20 de zile de anchetă.

Psihoza prinderii rapide a atacatorilor a cuprins şi structurile provinciale ale Miliţiei. Astfel, alt caz din această categorie a fost cel al „infractorului” Petru Balla, arestat de Direcţia de Miliţie a Regiunii Cluj (D.M.R. Cluj)  şi adus la D.M.C. pentru „continuarea cercetărilor”. În urma afirmaţiilor ireale ale acestuia, făcute „în urma unor întrebări sugestive şi a metodelor de cercetare neprinciplale (…) de la D.M.R. Cluj”, a fost reţinut operatorul cinematografic Andrei Placsintar şi cercetate două femei până când s-a stabilit că informaţiile erau false.
 
Sinucidere în arest

          Unul dintre cele mai tragice momente a fost sinuciderea în celulă a învinuitului Gheorghe Diaconu, la domiciliul căruia se găsiseră trei pistoale şi muniţie. Cât de important a fost faptul pentru şeful arestului reiese şi din constatarea că n-a constatat la faţa locului cine s-a sinucis, raportând greşit numele lui Teodor Dinulescu. Situaţia a fost îndreptată de ofiţerul Solomon, care a făcut o verificare personală la trei ore de la primirea raportului cu vestea zguduitoare. Ulterior, a apreciat că responsabilitatea pentru „această lipsă gravă” cade asupra S.C.P. şi a Serviciului Pază şi Ordine din D.M.C., care „nu au sesizat pe şeful arestului ca să supravegheze îndeaproape acele persoane reţinute care prin comportarea lor şi starea psihologică pe care o aveau manifestau o despresiune sufletească care putea să-i determine fie la sinucideri, ori la evadări”.
 
Grabă, dar şi sadism

          Multe din acţiunile întreprinse de S.C.P. (audieri, interogatorii, confruntări etc.), n-au fost pregătite din punct de vedere tehnic şi tactic, ceea ce a avut repercursiuni negative asupra stabilirii adevărului. Cele mai importante confuzii şi contradicţii s-au constatat în stabilirea semnalmentelor atacatorilor, deoarece nu s-a ocupat o singură persoană de acest aspect foarte important şi nici nu s-a mers până la cele mai mici detalii. Astfel, iniţial nici măcar nu s-a încercat stabilirea locului în care se afla fiecare martor în timpul atacului, pentru a se putea aprecia credibilitatea datelor furnizate de aceştia. Această clarificare s-a încercat de către S.C.P. abia în faza a doua a cercetărilor, rezultatul fiind negativ. De asemenea, „unii lucrătorii au sugerat învinuiţilor prin felul lor de a pune întrebările ce anume să răspundă, şi cum le era frică de măsuri mai tari, au recunoscut fapte imaginare despre care nu aveau nici o cunoştinţă. În acest sens exemplificăm pe Lt. Maj. TĂLÂMBĂ GHEORGHE, la care au făcut recunoaşteri ireale DUMITRUL NICOLAE şi GOGAN ALEXANDRINA”.
Ulterior s-a stabilit că nu toţi lucrătorii S.J. antrenaţi în această acţiune cunoşteau cu exactitate modul şi condiţiile producerii atacului. Din acest motiv au dat crezare unor informaţii false, îndreptându-şi greşit atenţia asupra unor persoane nevinovate. Un astfel de caz a fost cel al soţilor C.F.R.-işti Petra şi Roman Nicolescu, în care lucrătorii „s-au mulţumit cu simpla recunoaştere a acestora, obţinută prin metode nepermise, după care fără nici o verificare prealabilă, au trecut la reţinerea a încă 4 persoane, cu care numiţii veniseră incidental în contact”. Predarea lor ulterioară la S.C.P. a scos la iveală faptul că aceştia reproduceau confuz unele date cunoscute din zvonuri. Astfel, soţia afirma că luase un GETAX „Pobeda” din faţa Teatrului de Operetă, dând un itinerar fals şi demonstrând pe hârtie că nici măcar nu ştia unde se afla locul atacului. După ce învinuiţii şi-au retras primele declaraţii, „lucrătorii respectivi au căutat în mai multe ocazii să influenţeze în continuare spre a reveni asupra retractărilor, provocând prin aceasta confuzie.

 

 

Perversiuni, speculă, trăncăneli

Materialul informativ furnizat de formaţiunile specializate în acest sens a fost preponderent neverificat, obligând astfel lucrătorii de la cercetări penale să verifice direct cele sesizate. Datorită grabei, formaţiunile operative „au trecut la acţiuni pripite, conducându-se pe baza unor fragmente nesigure de identificare, aşteptând ca persoanele reţinute să fie identificate de şoferii şi casierii aflaţi în arestul D.M.C. Aceasta a provocat bine înţeles reţinerea unui mare număr de persoane, risipirea forţelor şi timpului în detrimentul muncii în general şi prelungirea timpului necesar de a stabili adevărul”.

Un prim nevinovat, Alexandru Eftimie a fost reţinut de către cpt. Doboş din S.O.D.M.C., deoarece a afirmat faţă de concubina sa (informatoare a S.O.) că era autorul atacului. El cunoştea semnalmentele atacatorilor de la fratele său Marin, care era şi el informator al Secţiei 8 Miliţie. Nedovedindu-i-se vinovăţia, învinuitul a fost transferat la S.C.P. pentru continuarea cercetărilor de către lt. Sergiu Scânteie, care a finalizat cazul prin punerea aceluiaşi verdict. N-a fost însă eliberat, ofiţerul satabilind că suspectul „era pervertit sexual, practicând raporturi sexuale bucale cu învinuitul RĂDULESCU CONSTANTIN, fapt pentru care ambii învinuiţi au fost cercetaţi şi trimişi în judecată”.

Alt caz este cel al lui Nicolae Dumitrescu (zis Gigel), care a fost învinuit pe nedrept de atac, dar a fost trimis în judecată şi condamnat la cinci ani închisoare pentru speculă, infracţiune descoperită de cpt. Pleşca. 
Printre alte metode de lucru dăunătoare, lucrătorii de la formaţiunile informativ-operative au mai apelat la întrebări sugestive sau discuţii în prezenţa suspecţilor despre împrejurările în care s-a comis jaful. Alt neajuns constatat a fost lipsa iniţială şi încetineala cu care au fost obţinute date despre persoanele care mânuiau valorile băncii sau deţineau posturi de conducere. În consecinţă, „a fost necesară efectuarea unui mare număr de investigaţii după comiterea faptului, care a scos la iveală prezenţa unui număr de legionari şi elemente care din viciile lor erau coruptibili şi care nefiind încadrate informativ sau îndepărtate din serviciu, constituiau subiectul a numeroase ipoteze”. Remarcată a fost şi trădarea secretului de serviciu, „majoritatea lucrătorilor de Miliţie nu numai că nu au păstrat conspirativitatea între dânşii, dar fiind lipsiţi de vigilenţă au trăncănit în cercul familiilor lor, precum şi al cunoştinţelor”. Astfel s-a ajuns la situaţia ca reţeaua informativă să furnizeze o serie de date culese din zvonuri, conform cărora bucureştenii considerau că „este imposibil a fi prinşi tâlharii, deoarece doi dintre complici s-ar fi sinucis la miliţie, unul ştrangulându-se cu două batiste, iar altul tăindu-şi arterele”. Mai mult, datorită lipsei de informaţii şi pentru a-şi justifica activitatea, „formaţiunile exterioare” au întocmit şi înaintat „conducerii note cu conţinut pueril, care din însăşi conţinutul lor dovedeau că nu pot contribui cu nimic la clarificarea cazului”. Astfel, luând de bune afirmaţiile elevului Romulus Murg, S.O. i-a reţinut fără temei pe inginerul Cornel Todea şi pe concubina sa, Victoria Ionescu. Eliberarea lor a survenit abia după ce S.C.P. le-a verificat apărarea, constatăndu-se „că sesizarea era pur şi simplu fantezistă”.
Avalanşa „abnegaţiei şi devotamentului” miliţienilor nu s-a oprit aici. Dimpotrivă, a continuat vertiginos, consemnându-se inclusiv înaintarea la D.M.C. a unor persoane demente, fără a se ţine seama de starea lor psihică şi nefiind verificate afirmaţiile absurde pe care le-au făcut. Ca exemplu era nominalizată Maria Coadeş, înaintată de Secţia 16 fără a i se stabili nici măcar identitatea, deşi iniţial s-au găsit asupra ei „unele notiţe care puteau contribui la aceasta”. Ulterior, anchetatorii au stabilit că aceasta n-avea buletin de identitate „fiindcă în registrul de naşteri al comunei natale figura ca decedată”. În realitate, din cauza unui accident, nu mai era în deplinătatea facultăţilor mintale, fiind fugită de acasă.

Despre eficienţa colaborării S.C.P. – formaţiunile informativ-operative aflăm unele detalii şi dintr-un referat al S.C.P. din 7 noiembrie 1959 referitor la recuperarea pagubelor aduse avutului obştesc pe trimestrele I-III: „Lipsa de conlucrare între formaţiunile de cercetare penală şi cele informativ-operative a constituit o altă cauză datorită căreia prejudiciile cauzate statului (…) în proporţie de aproape 40% au rămas neacoperite”.
 
Nevinovatul ceasornicar

Nici sectoriştii Secţiei 18 n-au rămas mai prejos decât colegii lor, deoarece „au exagerat cu bună ştiinţă diverse fapte cunoscute de la persoanele de încredere”. Un astfel de caz a fost oferit de cpt. Petre Pantazi, care a denaturat relatările unei informatoare (numită „C.I.”) suficient de mult încât Serviciul Judiciar să treacă la arestarea ceasornicarului Gheorghe Petrescu (zis Sile). Deşi informatoarea afirmase doar că nevinovatul meseriaş trecuse cu motocicleta pe Şoseaua Ciurel în ziua atacului, într-o notă informativă „Cpt. PANTAZI a trecut în mod eronat că PETRESCU s-a plimbat toată ziua în jurul locului unde fuseseră abandonaţi banii, în cartierul Ciurel, supraveghind îndeaproape acţiunile organelor de Miliţie”. Bulgărele de zăpadă scăpat astfel pe panta anchetelor a fost complicat ulterior şi de către ofiţerii S.J., deoarece afirmaţia suspectului „că nu are ce să spună chiar dacă va fi omorât în bătaie” a fost răstălmăcită şi „raportată conducerii că PETRESCU ar fi afirmat în timpul interogatoriului că nu vrea să spună nimic, chiar de va fi omorât”.

În orice acţiuni de acest tip şi amploare apar inevitabil „victime colaterale”, antrenate fără voia lor şi fără vinovăţii legate de cazul respectiv, dar fiind responsabile pentru propria pălăvrăgeală care i-a adus în atenţia anchetatorilor. În acest sens, S.C.P. a rezolvat numeroase cazuri prin stabilirea nevinovăţiei şi punerea în libertate sau retimiterea în penitenciarele de unde fuseseră aduse.
Primul caz exemplificat a fost cel al frizerului Petre Ghiţescu, reţinut şi predat de S.E.D.M.C. deoarece afirmase „faţă de un colaborator că ar cunoaşte un client dispus să ofere o sumă importantă în schimbul unui buletin de Loto câştigător”. Fostul avocat Mircea Ştefănescu a ajuns în obiectivul aceluiaşi serviciu pentru deţinere ilegală de valută, fiind reţinut deoarece „afirmase tot faţă de un colaborator că deţine unele informaţii în legătură cu problema”. În urma cercetărilor penale, s-a stabilit că suspectul vizitase în ziua atacului pe colega sa de serviciu, Cecilia Negulescu, de la care a aflat că pe Şoseaua Panduri a fost găsită o maşină abandonată odată cu nişte saci cu bani.

Un prim grup reţinut de Securitate a fost cel format din Mircea Şimandan, Simion Cazacu, Ion Drăgulănescu şi Boris Prohniczky, învinuiţi „că în anul 1955 ar fi atacat o maşină a băncii, în care se afla un miliţian, încercând să-l omoare”. Pentru această faptă, ei au fost judecaţi şi condamnaţi atunci doar pentru deţinere de armament, neputându-li-se imputa altceva. Alt grup, format din Eugenia Mizdolea şi Ioan, Petre, Ileana şi Constanţa Teodor, a fost reţinut şi predat „pe motiv că duc o activitate suspectă”, acuzaţie iniţială neconfirmată de cercetările S.C.P.
În atenţia investigatorilor s-au aflat şi penitenciarele, de unde au fost aduşi Constantin Baicu şi Petre Datcu „pentru că în perioada martie-iunie 1959 primul ar fi purtat discuţii cu alţi deţinuţi cu privire la atacarea unei maşini a băncii de stat”. Cu totul nevinovat a fost Constantin Ivan, reţinut greşit de S.O.D.M.C. din sanatoriul T.B.C. Pantelimon „deoarece informativ rezultase că numitul cheltuieşte sume importante, se dă drept fost ofiţer de Miliţie, lipseşte zile de-a rândul fără nici o învoire etc”.

Tot în cazurile din provincie se încadrează şi cel al lui Traian Baciu, care a fost reţinut de Direcţia Regională a Ministerului Afacerilor Interne „pentru că semnalmentele acestuia ar corespunde celor anunţate iar asupra lui s-a găsit un carnet de partid falsificat”. Deşi s-a constatat nevinovăţia sa în cazul „C”, totuşi a fost trimis în judecată de către S.C.P. pentru furt şi fals în acte. 

Alţi trei suspecţi – Nicolae Ion Jipescu, Vasile Ionescu şi Ivan Tudor – au fost reţinuţi şi predaţi de către Secţia Autorizaţii D.M.C., fiind acuzaţi de deţinere ilegală de armament. Ulterior, au fost eliberaţi conform prevederilor Decretului 311/1959, deoarece primul nu mai poseda arme din 1948, iar pistoalele şi muniţia găsite la ceilalţi doi nu erau furate din poligonul Tunari şi nici din mediul militar.

Pe lângă cei arestaţi, al căror număr n-a fost precizat în documentele de sinteză, au mai fost cercetate penal în stare de libertate „numeroase persoane care din investigaţii apăreau cu activitate dubioasă, semnalmente apropiate etc”. Mai grav este faptul că „persoanele reţinute de M.A.I.” au fost predate S.C.P. „după ce în prealabil fuseseră cercetate şi rezultase lipsa de contingenţă cu atacul”.

Vădit mulţumit de rezultatele terorii împrăştiate de subordonaţii şi colegii săi, în raportul de bilanţ lt. col. Costică Solomon concluziona astfel: „Cu toate lipsurile arătate mai sus, putem concluziona că lucrătorii noştri de miliţie au dat dovadă de multă abnegaţie şi devotament, neprecupeţind nici un effort şi nici timpul lor liber, putînd exemplifica pe Cpt. PLEŞCA CONSTANTIN şi Lt. OLTEANU NICOLAE care fiind trimişi acasă după 3 zile şi nopţi de muncă au refuzat, rămînînd în continuare la serviciu.

În general, se poate afirma că toţi lucrătorii Serviciului Cercetări Penale şi-au făcut datoria şi se pare că în cazul cînd între cei care au fost cercetaţi ar fi fost elemente ce ar fi avut contingenţă cu bandiţii, aceştia ar fi fost descoperiţi datorită exigenţei şi perseverenţei cu care au muncit”. Ar mai fi, oare, ceva de comentat!