Apartin cu siguranta unei generatii de outsideri…

Gabriel Stanescu: În primul rând, stimata doamna Sanda Golopentia, vreau sa va felicit pentru premiul acordat de Fundatia Culturala Româna pe anul 2001?

Sanda Golopentia: Va multumesc. 

? Cu ce sentiment ati primit acest premiu si în ce masura reprezinta el rasplata eforturilor Dvs. la afirmarea identitatii culturale românesti în Statele Unite? 

? Premiul Fundatiei Culturale m-a bucurat adânc. M-am simtit privita cu caldura în gesturi si actiuni pe care am avut întotdeauna sentimentul ca le îndeplinesc nevazut. M-am gândit în acel moment la cei care au trudit nestiut si major pentru afirmarea culturii românesti fara a fi, nu premiati sau altfel recunoscuti, dar nici macar lasati sa traiasca spre a o face, în ani care ne sunt înca atât de apropiati. Sunt, pe de alta parte, constienta ca, oricât am întreprinde pentru afirmarea identitatii culturale românesti în S.U.A., e ? si va ramâne pe o vreme ? tot prea putin. Nu o spun demobilizator ci, dimpotriva, spre strunirea lucida a eforturilor. Suntem practic necunoscuti, netradusi (la fel cu multi altii, de altfel), afirmarea identitatii noastre culturale are putini sprijinitori si nu putini sceptici pe aceste meleaguri, în momentul de fata ne suntem în fapt, cu rare exceptii, singurii impresari, ar fi sa jucam acest rol cu convingere treaza si, mai cu seama, cumulativ, conjugând cu tenacitate actiuni culturale diverse, bine cumpanite. Ele ar putea rodi în timp, si o vor face de buna seama, daca asumam pe termen lung efortul de a ne face vazuti, cu cautarile, ezitarile si reusitele noastre.

Din ce am spus mai sus s-ar putea deduce ca gândesc afirmarea identitatii culturale românesti ca pe o etapa ulterioara creatiei propriu-zise (literare, artistice, stiintifice etc.), în care reprezentantii aflati în strainatate ai unei culturi sau antenele ei exploratoare din cadrul culturii însesi ? cei pe care Mircea Eliade îi numea hermeneuti ? preiau ceea ce a fost realizat (de altii sau de ei însisi) si încearca sa difuzeze, talmaceasca, sintetizeze si interpreteze reusitele, racordându-le la dialogul infinit al culturilor lumii. As adauga deci ca identitatea culturala româneasca nu se va afirma cu adevarat pe plan international decât în masura în care însusi procesul de creatie culturala e deschis spre dialogul cu alte culturi incorporând însa de fiecare data în miezul lui întrebari si afirmatii ferme facute de creatori din cadrul si din perspectivele culturii românesti.

? Ati emigrat în 1980. V-ati împacat, dupa 21 de ani de America cu conditia de exilat?

? Am evitat sa-mi asez viata sub rubrici. Poate ca dintr-un instinct de conservare a deschiderilor si imprevizibilului. Asumata frontal, conditia de exilat ? în propria tara pe o vreme, în Statele Unite ulterior, în vocatia de intelectual la care subscriu, în general ? e de natura sa ne tipizeze existenta. Am preferat schimbarile obscure, adânci, nedirijate constient si, ca atare, poate, mai ?naturale?. În care, fara a fi pasivi, fara a înceta de a actiona, o facem doar atunci când suntem agresati sau interpelati în mod esential de întâmplari, posibilitati, oameni întâlniti viu. Fara a sti daca actionam bine sau rau, în conformitate cu un cod, integrându-ne într-un ?ordin al exilatilor? (pentru care am, de altfel, daca exista, multa admiratie).

Acestea fiind spuse, apartin cu siguranta unei generatii de outsideri si, în multe momente, m-am definit sau am actionat ca un exilat. Fiecare dintre noi s-a simtit si s-a dorit pe dinafara multora dintre întâmplarile politice ale copilariei, adolescentei sau maturizarii noastre. Fiecaruia dintre noi, sistemul în care am trait, unii pâna în anul 1989, altii pâna în momentul emigrarii, i-a raspuns pe masura, descifrându-ne cu precizie pozitia în raport cu el. Nu m-am împacat cu nimicirea în închisoare a lui Anton Golopentia, tatal meu si una dintre energiile care au contat în activitatea Scolii sociologice de la Bucuresti si a Institutului Central de Statistica. Nu m-am împacat cu suprimarea unui sociolog de vocatie, format la scoala lui Gusti si Mauss si încercându-si fortele în abordarea îndrazneata a subiectului, pe atunci înca ignorat de specialisti, al personalitatilor feminine în viata satului traditional sau al muncii si spiritualitatii feminine pe care se întemeiaza ?sporul casei? ? ma refer la Stefania Cristescu Golopentia, mama mea. Nu m-am împacat cu condamnarea în lipsa a fratelui meu, Dan Golopentia, de catre Tribunalul Militar Bucuresti pentru ca nu se întorsese ?la timp? în tara si nu renuntase astfel la sustinerea în Statele Unite a tezei sale de doctorat în Fizica corpului solid. Nu m-am împacat cu retezarile, nu putine, pe care le-am cunoscut la rândul meu. Ajunsa în Statele Unite în starea de istovire care a fost cea a multora dintre emigratii anilor 1980, am cunoscut bucuria de a preda studentilor locului dupa numai un an de tribulatii; de atunci, ea nu a facut decât sa creasca. Asta nu înseamna însa ca m-am împacat sau ma voi împaca vreodata cu privirea sceptica aruncata spre partea noastra de lume de multi dintre cei printre care lucrez aici, sau cu indiferenta pentru ce ni se întâmpla si ce încercam. Cum nu ma împac nici cu cei care, în România, neaga si anuleaza dintr-o trasatura de condei progresele ? reale chiar daca nu sunt înca decisive ? pe care le remarc de fiecare data atunci când revin în tara. Sau cu cei care, tot în România de astazi, refuza sa revada si sa înteleaga trecutul apropiat, înca neelucidat.

? Pentru exilatul politic America este diferita de cea a emigrantului, venit în cautarea unor conditii de trai mai bune? În ce consta aceasta diferenta?

? Emigrantul venit în cautarea unor conditii de trai mai bune doreste lucruri pe care fiecare dintre cei întâlniti în Statele Unite le întelege fara dificultate: o slujba, o casa, posibilitatea de a trai fara grja zilei de mâine. Obtinându-le, va fi multumit si, prin aceasta, agreabil celor între care a ajuns sa traiasca. Cum în spatele celor mai multi dintre americani mijeste, daca nu un parinte sau bunic, macar o ruda îndepartata care a împartasit visurile emigrantului de astazi, românul care i le reaminteste va fi, daca nu sprijinit, cel putin confirmat tacit; planurile si ambitiile sale le vor aparea celor de aici ca legitime si firesti. Aceasta confirmare, laolalta cu caracterul elementar al pretentiilor pe care le emite, fac din emigrant nu numai un personaj care se asimileaza zorit noilor conditii de viata, ci si un individ pe care americanului get-beget îi vine usor sa-l asimileze la rându-i. În plus, prin faptul ca i-a descins în ograda, emigrantul suplu, dornic sa ajunga sa-i semene, îi procura americanului gazda confirmari de natura sa-i întareasca în mod placut narcisismul.

Cu totul alta este situatia celor care sosesc în Statele Unite ca exilati sau ca outsideri. Ei se afla aici pentru a nu continua sa fie exilati în propria lor tara. Au optat pentru exilul explicit, renuntând la un exil implicit pe care americanii nu sunt pregatiti ? si nici dornici ? sa-l priceapa. Dorintele exilatilor (si ale outsiderilor), preocupati nu sa se încadreze ?fara rest? ci sa-si afirme în dialog egal diferenta, sa regrupeze în jurul lor energii favorabile tarii de origine, sa rezolve aici datorii intelectuale pe care nu le putusera onora în propria lor tara, sa mentina vie în ei, în ciuda inertiei, a distantei si a indiferentei celor din jur, imaginea tarii si a culturii ?lor?, le apar localnicilor americani, în cel mai bun caz ca deplasate, atunci când nu sunt descifrate sumar ca semne de naivitate sau chiar de aroganta. Vietile încetosate ale exilatilor, nota esentiala de tristete care îi distinge fara gres pe outsideri sunt, de asemenea, nu numai opace pentru cei între care traiesc o a doua viata ci si, în mod vag, insultatoare. Plecat din tara proprie pentru ca nu mai gasea modalitatile în care sa munceasca adevarat în cadrul ei, exilatul/outsiderul continua sa fie nemultumit în tara de adoptie. ?Love it or leave it? (iubeste-o sau las-o) va fi reactia ? exprimata sau nu ? a americanului, pe care faptul ca acest strain nu adera total la ideea ca Statele Unite sunt ?the best in the world? si a trai în cadrul lor este un maxim privilegiu îl jigneste inefabil. Insistenta în a vorbi despre România, pe care americanul nu o cunoaste de fel si pe care nici scoala, ziarele, romanele sau universitatile nu l-au îndemnat vreodata, nu s-o prospecteze intelectual sau turistic, ci macar s-o recunoasca drept vag existenta, transforma la rândul ei în anomalie conduita de exilat. Proba cea mai buna ca exilatul nu gândeste cum se cuvine e, de altfel, pentru americanul obisnuit, însasi durerea pe care fetele exilatilor nu izbutesc niciodata sa o ascunda deplin.

Dublu, cu o fata întoarsa spre prezent si aici si una spre trecut si acolo, exilatul e o faptura ireala, imprevizibila, ?moody? (toate acestea sunt percepute ca defecte în America), tratata ca atare de cei pe care îi întâlneste aici, interiorizându-si, pe zi ce trece, diferendul insolubil.

Tot ce am spus pâna acum ar putea fi raportat la scaparatoarea carte Tu ne t?aimes pas a lui Nathalie Sarraute. În ea, autoarea porneste de la diferenta, la început opaca, între cei care se iubesc si cei care nu se iubesc pe ei însisi. Primii, prin caldura neconditionata cu care se privesc traind, induc în cei din jur o atitudine similara, le ofera alibiul unui egoism echivalent facându-i astfel, poate ca naiv, poate ca interesat, oricum, fericiti. Ceilalti, cei care nu se iubesc pe ei însisi, creeaza, prin simpla lor prezenta, o jena, o apasare îndoita, nelinisti. Nu intru în detalii si nu ierarhizez, cum nu o face nici Sarraute, dar mi se pare ca emigrantul e, întotdeauna, cineva care se iubeste cu credinta (si are dreptul, datoria, bucuria s-o faca), în timp ce în exilat iubirea de sine a fost roasa, tocata, strivita de împrejurari sau, de multe ori, nu a existat de la bun început.

? Comentând cartea de critica culturala Representations of the Intellectual de Edward Said, afirmati ca ?identitatea nationala, culturala sau de grup nu e o entitate naturala, nici una transcendentala, ea se inventa, se construieste si se mentine pe cai nu odata tulburi sau contestabile, care comporta razboaie, cuceriri, împilari, ocultari?. Detasându-ne de context, as vrea sa va întreb cum vedeti afirmarea si mentinerea identitatii culturale românesti în America?

? Cred ca afirmarea identitatii culturale românesti în Statele Unite e de gândit concertat, plural si cu îndrazneala. Daca decidem sa învestim efort în aceasta directie, s-o facem luna de luna si an de an fara a obosi, fara a ne descuraja, prin cât de multe institutii de resort si încurajând cât de multe initiative personale ale scriitorilor, cercetatorilor, artistilor, profesorilor, editorilor sau traducatorilor nostri din România sau din strainatate. Capitalul de contacte institutionale sau personale poate fi folosit pentru a organiza expozitii, spectacole de teatru, concerte, conferinte sau congrese pe lânga institutii federale, nationale, muzee de prim rang, universitati vizibile. Reteaua de lectorate românesti trebuie întâi refacuta, atât pe lânga universitati importante, care sa devina focare de ?contagiune?, cât si în zonele în care traiesc multi americani de origine româna (Indiana, Ohio, New York, Los Angeles printre altele). Sprijinirea culturala a comunitatilor româno-americane din S.U.A. le-ar putea converti treptat în spatii de lansare a unor produse românesti, de la produse alimentare, bauturi, artizanat atent selectat (prin Muzeul fiaranului Român, bunaoara), covoare, cergi, albume de calitate la baze de date, ziare si reviste (care se citesc deja masiv pe internet), carti în limbi straine despre România si carti românesti expuse în librarii românesti cu nume bine alese si cu amplasare judicios cumpanita etc. Comertul prin internet ar putea conecta direct sate românesti care produc cergi, covoare, ii, tolbe, obiecte din lemn, cu puncte de desfacere create prin initiativa unor româno-americani, direct în reteaua comerciala americana sau, indirect, începând cu o retea orientata cu precadere  spre comunitati româno-americane. Dar ar fi de conectat direct, prin internet, cu retelele comertului american si întreprinderi industriale de vârf din România. Cântaretii si compozitorii de muzica usoara româneasca, filmele românesti ar putea patrunde direct sau prin benzi, compact-discuri, casete video în medii tineresti (scolare sau universitare) complementare celor pe care le-ar viza orchestrele, dirijorii, interpretii de muzica simfonica. Carti de bucatarie româneasca, manuale de cusaturi românesti, carti despre plantele medicinale folosite în România, produsele Plafar sau produsele cosmetice Ana Aslan între altele si-ar gasi cu siguranta cumparatori numerosi în Statele Unite (la preturi mai mari decât obisnuim sa le vindem în aeroportul de la Bucuresti) daca ar fi prezentate atragator, cu reclama de lansare necesara. E de luat în acest sens exemplul comunitatilor rusesti, lituaniene, latino-americane, grecesti, italiene, evreiesti care s-au facut vizibile celor din jur nu în ultimul rând prin asemenea strategii concrete, legate nemijlocit de viata cotidiana si de paturile locale cele mai largi. Actionând simultan la nivelul societatii de consum, al culturii de masa, al culturii ?înalte? sau de avangarda, adresându-ne deopotriva româno-americanilor si americanilor în general si facând-o fara sovairi, am putea realiza în zece ani lucruri importante, care sa ne dea puteri.

Pentru a mentine identitatea româneasca în America se impune în primul rând sa o cunoastem. Ma refer la arhipelagul de comunitati româno-americane împrastiate pe suprafata Statelor Unite si la marele numar de americani de origine româna care traiesc izolati de un grup matca. Cercetarea lor atenta se impune, avem nevoie de demografi care sa ia în studiu lamurirea dimensiunii si a dispersiunii minoritatii românesti din S.U.A., de sociologi care sa precizeze nevoile culturale si identitar-culturale ale comunitatilor româno-americane mai însemnate, de initiative particulare conjugate (români din România si româno-americani) care sa imprime un accent românesc cartierelor sau oraselor locuite masiv de româno-americani.

Toate cele de mai sus si multe altele se cer întreprinse fara modestie, cu îndrazneala si fermitate convinsa. Societatea americana e o societate competitiva, agresiva (cuvântul e pozitiv aici), deseori violenta, de la care nu avem de ce astepta ?sprijin? sau ?întelegere?, dar care saluta orice actiune profitabila. Ea se cere întâlnita la obiect, profesional, cu specificarea clara a avantajelor pe care le oferim si a profiturilor pe care le vizam, prin negociere treaza. Atitudinea, personalitatea autonoma, înalt specializata, capabila de efort continuu sunt, de altfel, în campania de aducere la lumina a identitatii culturale românesti în America tot atât de importante ca diseminarea obiectelor, produselor, creatiilor de care vorbeam mai sus. E nevoie sa fim vazuti lucrând  bine, alert, modern de catre omologii sau partenerii nostri americani.

În sfârsit, nu trebuie uitat ca, alaturi de initiativele (relativ) concertate e sa contam cu deschidere si inteligenta pe tot ceea ce vor izbândi sa realizeze (pentru ei initial, pentru vizibilitatea identitatii culturale românesti în fond) cei care migreaza ? sa speram ca doar pentru o vreme ? din România spre S.U.A. sau alte tari prospere ale momentului.

Care a fost atmosfera intelectuala a anilor �� în Statele Unite si în ce masura ati reusit sa va integrati sistemului de valori reprezentativ pentru autonomia universitara americana?

Descentrat, într-o cultura a optiunii (choice e aici un cuvânt magic), învatamântul universitar american este suplu, relativ deschis inovatiilor si relativ dinamic. Mi s-a parut de la început si continua sa mi se para extraordinar faptul ca profesorii îsi aleg liber temele de curs si m-am cufundat, aproape cu lacomie, în aceasta experienta. Lucrând într-o universitate particulara, am putut vedea pe viu si felul în care autonomia genereaza obligatia gestiunii realiste a operatiei universitare sub toate aspectele ei. Din aceste doua trasaturi de baza ale învatamântului american nu rezulta însa, cum ar sugera-o rândurile de mai sus, doar avantaje. Anii �� si ��, care au fost, la moduri diferite, ani relativ duri pentru învatamântul universitar american au aratat-o din plin. Alaturi de abordarea scadenta a unor aspecte esentiale ale culturilor non-occidentale, post-coloniale, de introducerea masiva si salutara în ?canon? a scriitoarelor alaturi de scriitori, de înmultirea dinamica a perspectivelor non-literare din care poate fi studiata si înteleasa cu profit cultura (de masa a) vremurilor noastre, cursurile liber alese au dispersat în mod primejdios si nu de putine ori atentia sau efortul formativ al studentilor. Pentru a fi ?competitive? si cum studentii îsi aleg în mod liber cursurile pe care le urmeaza, am asistat în acesti ani la înmultirea cursurilor ?populare? (fun, ar zice studentii de aici), ultra-simplificate, cu bibliografii reduse si o inflatie a notelor de absolvire. Cursurile ?dure?, care presupun dominarea unui corpus solid de date erau, si mai sunt înca, putin agreate iar unii profesori s-au resemnat, renuntând pe o vreme la predarea lor.

Cum, pe de alta parte, gestiunea de tip business ?i-a spus cuvântul în mod mai sustinut în special în ultimii ani (fie ca era vorba de o criza a resurselor, la începutul anilor ��, fie ca, spre sfârsitul lor, a diminuat îngrijorator încrederea publicului american în prestatia universitara si s-a pus, din ce în ce mai acut, problema ?responsabilizarii? învatamântului superior ? fara a se renunta însa la autonomia acestuia), am asistat la comprimari (uneori nejudicioase) de departamente sau indivizi si la rigidizari ultra-prudente (în contextul vioi de aici) ale profilului unora dintre institutii.

Ceea ce este însa ? si a fost ? datator de încredere e faptul ca tendintele si lozincile se succed cu rapiditate, iar învatamântul universitar american  supravietuieste de fiecare data, autonom, cautându-se fara a se gasi si fixa vreodata (aceasta este marea lui calitate), putând face fata în forta schimbarilor. Viu, gresind, corectându-se, neîngustându-si nici un orizont din veleitati de înaintare dirijata spre vreun tel anume, învatamântul universitar american mi-a fost ? mai cu seama prin studenti, care mi-i aminteau pe cei de acasa în multe privinte ? o oaza în anii acestia petrecuti departe.

? Ce cursuri predati la Brown University si în ce masura credeti ca activitatea didactica (si cea publicistica) desfasurata în paginile publicatiilor de specialitate si în presa din exil stimuleaza interesul pentru cultura româneasca, atât printre compatrioti, cât si printre colegii dumneavoastra de breasla americani?

? Sunteti primul care îmi pune aceasta întrebare si voi raspunde la ea cu placere si pe îndelete, întrucât îmi apare de natura sa lumineze ceva din miezul vietii de universitar si de outsider/exilat de care am vorbit în termeni generali pâna acum. Predau la Brown din anul 1981 si cursurile mi se repartizeaza în patru mari domenii. Domeniul cel mai previzibil pentru cei care m-au cunoscut în ipostaza de cercetator în România este cel al semioticii si lingvisticii.  Am tinut astfel, pentru studenti undergraduate dar si pentru doctoranzi, cursuri de tipul ?Insiders and Outsiders?, ?La connivence?, ?Le français dans le monde?, ?La structure linguistique du français moderne?, ?L?analyse sémantique du français contemporain?, ?Histoire de la langue française? si ?Le sexe des mots? (titlurile sunt în franceza sau în engleza în functie de limba de predare a cursului). Un al doilea domeniu în care se dispun multe dintre cursurile pe care le predau este cel al Teatrului. Am predat, pentru studentii undergraduate, cursuri cum ar fi ?Du dialogue théâtral ? la conversation manquée?, ?La Farce ? de Pathelin ? Arrabal?, ?Moli?re?, ?Le Théâtre français au XXe si?cle: continuité et ruptures?, ?Le Théâtre de la Belle Époque?, iar pentru doctoranzi seminarii intitulate ?La Théâtralité? sau ?Sémiologie théâtrale?. Al treilea domeniu este reprezentat de romanul francez din a doua jumatate a secolului XX  (mai cu seama) si de critica sau teoria literara franceza a secolului în ansamblu. Repertoriul cursurilor de acest fel include, pentru studentii undergraduate, cursuri ca ?Marguerite Duras?, Écritures diverses de la diversité?, ?Le roman français des années ��?, ?Le roman français des années ��?, ?Au carrefour des sciences sociales: Introduction ? l?interprétation littéraire?, iar pentru doctoranzi seminarii de tipul ?Théories de l?action communicative et de l?intersubjectivité?, ?Discours amoureux?, ?Luce Irigaray?, ?Le Coll?ge de Sociologie? sau ?Groupes littéraires et esthétiques communautaires?. În sfârsit, un al patrulea domeniu este cel al culturii franceze în general, cu cursuri de tipul ?Port-Royal?, ?Penser la France et l?Europe?, ?L?identité française?, ?Fins de si?cle, débuts de millénaires?.

La acestea se adauga aproximativ 70 de cursuri supranumerare pentru câte un singur student undergraduate (care pregateste o teza optionala de bacalaureat, asa numita Senior Thesis) sau doctorand. Cursurile acestea, al caror subiect este propus de student, reprezinta una dintre multele trasaturi britanice pe care le conserva înca învatamântul american. Ele nu sunt platite si, de regula, deseori evitate prudent de profesorii locului, spre a nu-si reduce timpul liber.

 Poate ca daca nu as fi venit dupa ani multi în care tânjisem dupa carti pe care nu le-am avut si daca, în plus, as fi venit din alta tara decât România (ai carei specialisti sunt deseori pusi la îndoiala aici), as fi procedat la fel. Asa însa, placerea si provocarea de a explora un domeniu de multe ori nou sau doar partial cunoscut si dorinta de a nu refuza studentii (pe care mi-i dorisem si nu-i avusesem decât prea putin în România) au rodit într-un ciorchine nebunesc de cursuri la care m-am uitat acum pentru întâia data, cu adevarat. Iata-l, ca joc, innec (evocându-mi finalul romanului Jocul cu margele de sticla al lui Hesse) si oaza, în eterogeneitatea lui definitorie, enumerat nu tocmai, dar aproape în întregime: ?Cross-cultural Communication: Focus on German, Austrian and Hungarian Cultures?, ?Culture, Communication and Adjustment: A Study of African Students at Brown?, ?Jardins, politique et Théâtre dans la culture française?, ?Le  Théâtre de M. Duras?, ?La France et les États-Unis apr?s la deuxi?me guerre mondiale?, ?La cuisine française et ses signes?, ?Women?s Folklore?, ?Le vin comme marqueur de l?identité française?, ?Ionesco?, ?Le langage de la réclame?, ?Mounier et le personnalisme?, La littérature française de la Francophonie?, L?analyse pragmatique de la Queste del Saint Graal?, ?La stychomytie chez Moli?re?, ?La synesthésie chez Proust?, ?Duras et Beckett?, ?Leonora Carrington?, ?Negative Meaning in French and Latin?, ?Les films de Duras et Godard?, ?Gis?le Freund et l?art du portrait?, ?La littérature et la musique: Duras et Beethoven?, ?La qu?te de soi chez Beckett?, ?L?écriture du je?, ?L?extr?me droite en France?, ?L?identité franco-canadienne?, ?L?institution de la Présidence en France?, ?Le nationalisme française et l?Union Européenne?, ?Les Françaises et la Résistance?, ?Le surréalisme et la folie?, ?L?identité franco-américaine?, ?Minimalism and Transcendence: Duras, Musil, Dante?, ?Storytellers: Jean Giono and Maxine Hong Kingston?, ?Ionesco and Motherwell?, ?Traduire Tournier?, ?La douleur chez Duras et Rilke?, ?L?analyse pragmatique de l?allégorie?, ?Dialectologie française?, ?Le français de Dominique?, ?Structures textuelles chez Duras?, ?La pragmatique?, ?Linguistique romane?, ?Linguistique française?, ?Le provençal?, ?Le roman rustique?, ?L?autobiographie et la communication?, ?La littérature de guerre?, ?Littérature et subjectivité?, ?La créativité langagi?re dans le roman français contemporain?, ?Sollers?, ?L?inceste dans la littérature médiévale et le folklore?, ?Le silence dans la littérature française du XXe si?cle?, ?Le texte performatif?, ?Littérature de l?Abjection/Abjectification?, ?La poésie française au XXe si?cle?, ?Le roman français en Suisse au XXe si?cle?, ?Silence in Literature and Philosophy?, ?Literary Representations of Female Androgyny?, ?Androgyny and Its Literary Meanings?.

Li se adauga, fireste, tezele de doctorat pe care le-am condus începând din anul 1985: ?Mes entretiens avec Mém?re? (o teza despre franco-americanii din Noua Anglie),  ?The Mental Space of Allegory?, ?La Guerre et ses mots: Problématique et pratique du roman de guerre chez Julien Gracq, Robert Merle et Claude Simon?, ?Beckett and Duras: A Study of Subjectivity?, ?Les métaphores animales dans les atlas linguistiques et ethnographiques de la France?, ?Le dialogisme dans le roman rustique?, ?Autobiography as an Experience in Communication?, ?Le th?me de l?inceste dans le roman français du Moyen Âge?, ?Le défi sollersien?, ?La m?re de son p?re: George Sand entre l?autobiographie et l?autofiction?, ?Literary Ethics and the Problem of Moral Rationalism in Proust and Sartre?, ?Autre voix: Gender and Genre in the Works of Marguerite Yourcenar and Julien Green?, ?The Role of Silence in Amorous Discourse?. Si tezele de Masters: ?When Silence Laughs: A Comparative Study of Silence in Agatha and La Musica Deuxi?me? sau ?Te pa?o no te Fenua ne ? Les mots de notre terre? (despre literatura francofona polineziana). Autoarele si autorii lor predau de acum la rândul lor în departamente de franceza din Statele Unite, Canada, sau Australia.

Dintre cursurile enumerate, cele consacrate teatrului din secolul al XX-lea cuprind întotdeauna piese ale lui Ionesco (l-am propus de altfel pentru decernarea titlului de Doctor Honoris Causa al Universitatii Brown în anul 1984, cu care prilej a tinut, în fata a aproximativ 1.500? de studenti si profesori o conferinta taioasa despre Yalta si consecintele ei care i-a uluit pe multi si cred ca le-a ramas de nesters în memorie).  În cursurile despre miscarile de avangarda amintesc de români în contextul discutarii dadaismului sau al suprarealismului. Am inserat odata, în cadrul unui curs predat colectiv si intitulat ?Perspective medievale?, un segment de doua saptamâni consacrat antropologiei si învatamintelor ei pentru medievisti, în care am prezentat studentilor descântece de dragoste românesti. Am servit drept consultant pe probleme românesti pentru câteva, prea rare, teze Senior de bacalaureat consacrate de studenti din alte departamente ultimei decade a secolului XX în fostele tari comuniste ale Europei de Est. Am orgnizat o expozitie intitulata ?Love Charms? în care, alaturi de obiecte românesti din colectia personala, o serie de pictori si sculptori locali au produs opere de arta sugerate de textele traduse în engleza ale unor descântece de dragoste românesti pe care le-am difuzat, cu sprijinul galeriei Sarah Doyle de la Brown, în cadrul comunitatii locale.

 Invitata recent de doctoranzii departamentului sa particip în calitate de key-note speaker la un colocviu pe teme de exil organizat de ei (Exils, Marges, Identités), am prezentat traduceri în engleza ale unui numar de texte din Cartea plecarii, în care vorbeam despre intelectualul român si întâmplarile sale atunci când se exileaza/emigreaza în S.U.A. Vorbesc regulat despre limba româna când predau cursuri de istoria limbii franceze sau cursuri independente consacrate limbilor romanice.

Pe ansamblu, prin natura ei, activitatea mea didactica nu cuprinde decât indirect si sporadic elemente românesti. Ea este însa interesanta pentu o sociologie a emigrarii. Vad în ea, în primul rând, efectul si leacul la singuratatea si îndoielile exilului. Atitudinea care o anima a contribuit poate, fie si doar cu o iota, la o imagine mai putin condescendenta asupra culturii românesti si a reprezentantilor ei în spatiul confidential al unui campus universitar si în lumea launtrica a unui numar de studenti. Unii dintre ei au venit de altfel în România si au învatat sa o îndrageasca activ si informat. Alyssa Grossman a organizat, nu de mult, o expozitie care s-a bucurat de mult succes la Muzeul fiaranului Român. Aaryn Bastic (cu care am început prin a face un curs despre muzica tiganeasca din România si Spania), a cerut si obtinut un loc de profesor de engleza în România pe linie Peace Corps si se va afla, sper, în curând la post. Un numar de studenti de origine româna au organizat un club ? Brown Romanian-American Student Society, alias BRASS, care înseamna ?arama? ? pentru care am fost cu fervoare consultant la începutul anilor 1990 si care a trimis carti si manuale universitare la principalele biblioteci universitare sau ale Academiei din România, stimulând importante donatii (de câteva mii de carti plus banii necesari pentru expedierea lor) din partea bibliotecii Rockefeller de pe campus.

Despre activitatea publicistica voi vorbi mai putin. Unele din articolele publicate în presa din exil (mai cu seama în Lupta, Litterae, Agora sau Dialog) au fost reunite în volume cum ar fi Cartea plecarii (Univers, 1995), America America (Editura Fundatiei Culturale Române, 1996), sau Vamile grave (Univers, 1999) si pot, ca atare, fi cunoscute de cititorii din România pe care îi intereseaza cum am încercat sa traim româneste aici. Cred ca articolele de acest fel au raspuns nevoii firesti de a citi texte despre România a românilor americani, la care interesul pentru cultura româneasca nu avea nevoie sa fie stimulat. Necunoscând româna, colegii americani nu s-au aflat printre cei vizati de articolele de acest fel. As detasa însa de ansamblul articolelor textele citite la Radio Europa Libera pâna acum câtiva ani. Prin ele, mai ales înainte de 1989, m-am simtit în contact real si înviorator cu prietenii si colegii ramasi în România. Era vorba în acest caz de a transmite un singur ?mesaj? acela ca nu sunt uitati, ca ne simtim în continuare aproape de ei, ca vrem sa le povestim câte ceva din ce se întâmpla pe aici, spre a pastra normalitatea traitului, în parte comun. Articolele publicate în reviste de specialitate urmeaza sa fie regrupate în volume si traduse în limba româna. Am vorbit în ele despre dezvoltarea studiilor de semiotica în România, despre un numar de 32 scriitoare din România (cu prilejul publicarii unui dictionar de scriitoare europene), despre cercetarile de teren la Breb (Maramures) si învatamintele lor teoretice cu privire la intermemorie (prin care înteleg memoriile conectate ale celor care traiau înca, în anii ��, într-o comunitate traditionala, am putea spune într-o devalmasie memoriala,  în România), despre ?bataliile tacerii? în literatura româna de la începutul anilor ��, despre descântecele de dragoste din Cornova(Basarabia), despre cliseele care circula în Statele Unite si în Marea Britanie cu privire la români si România, despre ignorarea românei ca limba romanica în departamentele de specialitate din S.U.A. etc.  Un volum intitulat Intermemoria cuprinde câteva dintre studiile enumerate si a aparut acum câteva zile, scos de editura Dacia din Cluj.

? Stiu ca ati publicat aici o serie de studii despre Scoala sociologica de la Bucuresti, al carei membru de frunte a fost si tatal Dvs., Anton Golopentia. Ce ecou au avut ele în mediile de specialitate, cu atât mai mult cu cât activitatea lui Dimitrie Gusti si a colaboratorilor sai fusese cunoscuta înca din anii �� în Statele Unite?

? Copilaria, adolescenta si anii primei maturitati le-am trait sub apasarea carierelor frânte ale parintilor mei ? Stefania Cristescu-Golopentia si Anton Golopentia, ambii elevi ai lui Dimitrie Gusti. Prima carte româneasca pe care am publicat-o în Statele Unite a fost Stefania Cristescu, Descântece din Cornova-Basarabia. La congresele Academiei Româno-Americane sau la sesiunile organizate annual de asociatiile pentru studii românesti pe lânga M.L.A. (Modern Language Association) am vorbit despre corespondenta inedita dintre Anton Golopentia si Dimitrie Gusti; despre lichidarea Institutului Social Român din Basarabia (de la Chisinau) si suprimarea în închisoare a lui Petre Stefanuca în anii celui de al doilea razboi mondial (articolul pe aceasta tema a aparut în volumul Academiei Româno-Americane editat de Maria Manoliu-Manea si intitulat: The Tragic Plight of a Border Area: Bassarabia and Bucovina). Când mi s-a cerut sa scriu o prezentare de sinteza despre semiotica si disciplinele cu care aceasta a venit în contact în România, am scris despre Constantin Brailoiu ca precursor al pragmaticii muzicale. Nu pot spune ca interesul pentru Scoala sociologica de la Bucuresti în Statele Unite a fost sporit în mod semnificativ de aceste initiative si de altele de acest fel, ale mele sau ale unor colegi.

Dupa 1989, orientându-ma de acum spre publicul din România, am alcatuit o ?Biobibliografie Anton Golopentia? care a aparut atât în volumul Anton Golopentia ? Restituiri, editat de Prof. Stefan Costea, cât si în seria noua a revistei Sociologie româneasca. Împreuna cu Prof. Stefan Costea si regretatul Acad. Vladimir Trebici am pornit apoi publicarea Operelor lui Anton Golopentia (din care a aparut, la Editura Enciclopedica, în anul 2000, vol. II. Statistica, demografie si geopolitica si urmeaza sa apara, probabil în anul 2002, vol. I. Sociologie). Cum operele antume includ si eseuri de filozofie sau critica de arta, iar cele postume alatura pagini de literatura (povestire, roman) eseurilor si studiilor de sociologie neduse pâna la publicare, munca la Opere va continua. O antologie de corespondenta pregatita de Stefania Golopentia înca din 1977 si intitulata Anton Golopentia, Ceasul misiunilor reale a fost publicata de Editura Fundatiei Culturale Române în anul 1999. Urmeaza sa apara, si va fi cred lansat la Târgul de carte din mai 2001 la Bucuresti, volumul Anton Golopentia, Ultima carte, pe care l-am construit cu sentimentul ca produc o fresca a sumbrilor si în fapt incalificabililor nostri ani ��. El cuprinde textul integral al declaratiilor în ancheta ale lui Anton Golopentia (care a fost arestat la 16 ianuarie 1950 ca martor în ancheta Patrascanu si a murit la 9 septembrie 1951 în închisoare),  corespondenta confiscata a acestuia (cu I. Muslea, C. Brailoiu, M. Eliade, Miron Constantinescu, John Campbell, A. Varagnac, Stoetzel etc.) si declaratiile date de anchetatori cu prilejul revizuirii procesului Patrascanu care a avut loc în anul 1968.

Am început de curând lucrul în vederea publicarii integrale a corespondentei ? extrem de vaste ? a lui Anton Golopentia care e, la rândul ei, un roman epistolar pe multe voci al vietii intelectuale românesti din deceniile trei si patru.

Deocamdata, si în România, ecoul acestor publicatii e înca sub asteptari. Sunt sigura însa ca, centrate pe prezentul orasenesc si rural si pe modernizarea lucida a României, studiile si proiectele lui Anton Golopentia (unele scrise chiar în închisoare, altele cu putin înainte de arestare, ca de pilda analiza neterminata, redactata în septembrie 1949, a sanselor României în cazul unei ?Paci americane? pe care Anton Golopentia o prevedea atunci ca instalându-se în anul 2000) nu vor mai putea fi mult timp ignorate de tânara generatie de sociologi care se ridica acum în tara. Cred ca volumul Ultima carte ar trebui tradus rapid în franceza si engleza. El reprezinta, spre deosebire de volumele lui Soljenitân, care si-a scris textele din memorie si în libertate, marturia unui sociolog care scria pentru cei ce-l torturau si va interesa, impunând respectul, un public occidental care începe sa fie prevenit cu privire la ce ni s-a întâmplat.

? De ce credeti ca atât Eliade, cât si Cioran sau Eugen Ionescu au reusit, în exil fiind, sa se impuna în cultura europeana si mondiala, depasind pe de o parte experienta româneasca, dar în acelasi timp fructificând tocmai acest mod specific de a fi într-o cheie personala, inconfundabila?

? Nu cred ca stiu sa raspund la întrebare. Dar mi-as permite o reformulare. Nu ca exilati au reusit în cultura europeana sau mondiala nici Eliade, nici Cioran si nici Eugen Ionescu. La Eliade, scrisul de exilat român e separat, prin limba utilizata si prin modul de difuzare, de scrisul (literar sau filozofic) adresat unui cititor occidental nesituat. La Cioran si Eugen Ionescu, scrisul în limba româna nu a continuat semnificativ dupa parasirea României. Chiar daca vietile lor au inclus accente de exil (mai mult cele ale lui Eliade sau Cioran decât cea a lui Eugen Ionescu), cred ca nota dominanta, care i-a diferentiat, dar nu iremediabil, în cadrul culturii americane (pentru primul), franceze (pentru toti trei) a fost aceea de outsideri. Reusita lor nu as formula-o în termenii unei ?depasiri? a culturii românesti, ci în aceia ai încadrarii ferme în cultura dominanta a locului unde traiau de acum ? cea franceza sau cea americana. Eliade, Cioran si Eugen Ionescu nu au reusit în cultura franceza/americana ca români, nici ca exilati români, ci ca mari scriitori/gânditori ale caror scrieri au fost vehiculate în limbi de circulatie internationala, pe ariile întinse ale francofoniei sau anglofoniei. De altfel, partea româna a creatiei lor intereseaza înca prea putin si în subsidiar exegeza occidentala a operei lor.

? Este aici un paradox al creatiei în general sau unul impus de conditia de exilat, care te obliga sa fii creativ dincolo de limitele culturii în care te-ai format, mergând înspre centrul culturii de adoptie si nicidecum ramânând la marginile ei?

? Cred ca exilatul ramâne în mod definitoriu la marginile culturii de adoptie, spre a-si pastra libertatea de miscare si gând înspre cultura tarii de care refuza sa se desprinda explicit si emblematic. Creativitatea exilatului, chiar atunci când se manifesta în limba dominanta a tarii de adoptie si nu în limba lui materna, este o creativitate care implica întotdeauna alte ierarhii culturale decât cele ale locului în care a ajuns sa traiasca. În zilele noastre, în care în opozitia dintre centru si margini, marginile încep sa fie la rândul lor supra-evaluate (ca puncte de contact între regiuni sau culturi în contextul Uniunii Europene, ca de natura sa garanteze pluralismul cultural în Statele Unite), s-ar putea, de altfel, ca cei care, departe fiind, vor sa continue sa creeze în cadrul si pentru cultura româneasca, sa nu se afl;e într-o pozitie dezavantajoasa.

? Ce sanse acordati culturii românesti în exil, daca nu cumva termenul a devenit, dupa decembrie 1989, dezavuat, incompatibil cu realitatea: aceea de a nu mai exista un exil politic si, în consecinta, doua literaturi, una scrisa în tara si alta în exil.

? Cred ca, în prezent, cultura româneasca are în sfârsit sansele unei dezvoltari convergente, în care, din nou, literatura, arta, stiinta produse în cadrul unui orizont românesc dar în afara granitelor se pot integra rapid în cultura tarii.

Nici înainte de 1989 nu mi s-a parut, de altfel, ca avem doua literaturi, una în tara si alta în exil, ci, mai degraba, doua regimuri, ambele apasatoare, ale scrisului: unul în care lipsa libertatii de exprimare întuneca creatia (ma refer la scriitorii care au ramas ei însisi si adevarati, în ciuda presiunii politice din România), altul în care lipsa receptarii si indiferenta din jur întunecau creatia (ma refer la scriitorii din exil).

În acceptia pe care o dau termenului, exilul nu poate produce o literatura aparte, ci doar complementul literar din tara în raport cu care se defineste. Un complement, desigur nedeformat de opresiune, dar întotdeauna afectat de distanta, nostalgii, înversunari, transformari interioare neobservate.

? Care ar fi diferentele sesizabile dintre cultura româneasca si cea americana? Dar dintre românii americani si americanii bastinasi?

? Cultura americana este o cultura de masa care se percepe în expansiune, dominanta, imperiala. Cultura româna este o cultura care a trebuit sa supravietuiasca dominarilor culturale de tot felul si navigheaza si în prezent între oferte de dominare (anglofona, francofona) si apararea santierului cultural propriu. Vizibilitatea altor aspecte ale culturii (cel elitar, cel popular) este parca mai mare în România, iar individualismul creatorilor si al publicului e înca mai putin exacerbat decât în Statele Unite. Credinta în rostul culturii si al intelectualilor pare, cu toate mutatiile la care asistam în tara, mai accentuata în România decât în Statele Unite. Raspunsul e sumar, va promit însa sa reflectez asupra subiectului, care e într-adevar pasionant.

Cum sunt româno-americanii ramâne sa aflam, mai pe îndelete, din cercetari ad-hoc care se impun. Textele scrise pe aceasta tema (de la Comarnescu, Christina Galitzi, Anca Belchita-Hartular, Alexandra Roceric, Enciclopedia lui Fornade, unele articole aparute în publicatiile românesti din Statele Unite si Canada) sunt înca prea putine si prea disparate pentru a îndreptati concluzii.