Unde este „jurnalul” lui Grigore Gafencu?

Jurnalul mai dezvaluie si amploarea politica a primului exil romanesc, incomparabil mai reprezentativ decit ale celorlalte tari din Est. numai citeva nume care cinstesc competenta si justifica prestigiul: Regele Mihai, Constantin Visoianu, Mihai Farcasanu, Generalul Radescu, Eftimie Gherman, Serban Voinea. Si cit toti la un loc: Grigore Gafencu. Cand s-au recuperat anumite valori ale exilului s-a insistat asupra exilului cultural si artistic dar nu s-au inregistrat decit soapte exotice despre primul exil politic ce constituie un capitol fast al istoriei noastre contemporane.  In sfirsit, Jurnalul lui Gafencu este mai actual decit actualitatea – ceea ce justifica inradacinarea intrebarii noastre: unde se afla? -. Intr-adevar, intr-un moment cand plapanda noastra democratie cauta ,intrarea in Europa”, la textele lui se poate recurge ca la un indreptar. In Jurnal, observatorul lucid care a fost Gafencu leaga soarta tarii noastre de o randuiala europeana si avertizeaza, zi de zi, pe Occidentali ca o Europa reala nu-si merita nici numele, nici soarta, daca sacrifica Rasaritul.  Cum am avut privilegiul sa citesc tot Jurnalul (impreuna cu Monica Lovinescu eram singurii care ne bucuram pe atunci de increderea doamnei Gafencu), voi reda cititorilor de azi citeva pagini publicate in revista Fiinta romaneasca editata de Fundatia Regala Universitara Carol I de la Paris si alcatuita de mine impreuna cu profesorul Emil Turdeanu. Cred ca atita timp cit Jurnalul va ramane arestat, extrasele acestea pot constitui un document. (Am ales fragmentele in romaneste, cele mai multe fiind scrise in limba franceza).  Nu vad ce as modifica din prezentarea Jurnalului cu care se deschidea Fiinta Romaneasca (nr. 4, 1966). Sunt convins azi ca si ieri ca:  Grigore Gafencu a fost unul dintre marii Romani care au luptat, in afara hotarelor tarii, pentru a aseza tara insasi acolo unde ar fi trebuit sa ramana: in libertate, in demnitate, adica in firea ei. Lupta aceasta a fost cu atit mai nobila cu cit Grigore Gafencu avea de infruntat istoria recenta in desfasurarea ei nefasta, cu demisiile unui Occident obosit de propriile lui valori, cu napasta organizata a unui totalitarism care a tavalit nu numai natiuni ci si constiinte, nu numai sisteme ci si oameni. In mijlocul unei furtuni fara seaman din Istoria Europei, Grigore Gafencu a tinut sa ramana europeanul lucid si neinfricat, vrand sa lege destinele Romaniei de ale Europei. Pentru ca – socotea el – numai luptand pentru o anumita ,ordine” europeana, Romania se va aseza firesc in spatiul spiritual si politic ce o exprima cu adevarat.  De fapt, Grigore Gafencu integra un romanism autentic intr- un cadru european pentru a-l putea valorifica, in dialogul lui superior cu dregatorii Apusului care-l ascultau cand ca pe un sfetnic, cand ca pe un obsedat. Obsedat, a fost Grigore Gafencu si obsesia lui e a noastra a tuturor: obsesia unei Romanii libere si liberate. Jurnalul este din acest punct de vedere exemplar: Romania e prezenta in gandurile, in scrisul, in vorba si in tacerea lui. In cancelariile occidentale, in saloanele mondene, in biroul lui – chilie de lupta romaneasca -, in paginile ziarelor apusene sau in acelea, sarace, ale exilului, Grigore Gafencu a fost pelerinul si martorul nefericirii romanesti pe care a strigat-o necontenit in urechile si in constiinta oamenilor liberi de pretutindeni, avertizandu-i ca granitele unei nefericiri istorice sunt mobile, moi. Ca cele intimplate in Rasarit se pot intimpla si in Apus. Ca totalitarismul comunist nu e o plaga locala. Ca, in definitiv, pacea si libertatea sunt indivizibile”.   Incepem prin a-l urmari pe Grigore Gafencu la Londra. Suntem la sfirsitul lui 1946:   Miercuri 27 noiembrie. La 4, cu V.V.T. (Tillea) la Parlament unde suntem primiti de Winston Churchill in apartamentul Sefului Opozitiei. Churchill pare imbatranit, – si e mai ingrijat ca in primavara trecuta. Tine sa pastreze infatisarea lui obisnuita cu tigare in gura si paharul de whisky in mana (la ora ceaiului!), sfideaza legile batranetii.(…)  In ciuda acestor semne de nesdruncinata vitalitate, Churchill imi pare obosit. Si s-ar parea ca e inconjurat de o atmosfera de oboseala. Cei din jurul sau, chiar cei mai apropiati de el, sunt obositi de el, de tenacitatea lui, de avanturile sale vesnic reinnoite, de ideile sale indraznete, care il opun necontenit conformismului politic si fac din el, pentru politicienii „abili”, prudenti si dornici de putere, o personalitate jenanta. E drama batranetii si a geniului nepotolit, care, dupa o lunga incordare razboinica, nu-si mai poate croi locul, intr-o epoca de fenomene tranzitorii, de jalnic si tulbure provizorat politic.  Indeosebi ideea de care s-a legat acum si de care ne vorbeste cu insufletire – ideea unirii europene – pricinuieste jena si confuziune in propriul sau partid, fiindca nu este destul ,de practica”, nici atit de usor de implinit, cum ar dori cei care cauta sa dea partidului conservator un program pe placul alegatorilor.  In realitate, planul referitor la o Confederatie Europeana nu e inca bine deslusit in capul batranului (…) – ideea nu e definita, nici ingradita si continutul ei e inca destul de vag. Ceea ce batranul a invatat insa cu uimitoarea lui intuitie (si ceea ce nu au inteles inca cei mai multi dintre tovarasii sai de partid – e intinderea si grozavia primejdiei care ameninta civilizatia europeana. Prevederea lui in aceasta privinta e profetica – cum era inainte de razboi si in timpul razboiului – si simtamintul sau ca jumatatile de masura nu sunt indestulatoare si ca mijloacele de lupta trebuie sa fie indraznete, acest simtamant e profund adevarat si just.  Din partea mea, imi ingadui sa-l felicit, cu toata cuvenita emotie, pentru ca a stiut sa dea atit ingrijorarii sale, cit si solutiei pe care o propune, numele ce i se cuvine: „Europa”, – singurul nume care poate rasuna ca o lozinca de lupta si de organizare temeinica si creatoare de ordine si de pace.  Churchill pretinde (o fi numai din amabilitate) ca a cetit cartile mele si ma indeamna sa vorbesc pentru acea Europa pentru care se lupta el „Spune-le ca e bine sa luptam cu totii pentru ea”.  (Apoi unele intrebari despre alegerile noastre, despre „virsta” lui Maniu de care vorbeste cu admiratie – „How could they killed him”? – si despre politica Rusiei in Romania).”   Grigore Gafencu e invitat apoi de un deputat sa vorbeasca in fata grupului parlamentar conservator din Camera Comunelor. Si mai importanta e cina ce-i este oferita de Harold Nicholson deoarece printre musafiri se afla si Harold MacMillan. Gafencu insista asupra ,discutiei prelungite si foarte animate”:   Luni, 2 decembrie. Problema capitala: presiunea ruseasca asupra Europei. Desvolt vederile mele, atac ideea unei Europe unite, cer un plan bine definit, cuprinzand o organizare politica si economica a continentului, arat sprijinul pe care cuvantul „Europa” si un plan european sprijinit de Europeni, il pot da barbatilor care lupta la Rasarit pentru libertatile si valorile europene. Sunt sprijinit cu caldura de Amery care de mult urmareste acelas ideal european. MacMillan asculta cu interes si pare impresionat de unele argumente (cunoaste problema Greciei si se teme ca ,Grecia va fi pierduta”). Singurele rezerve le ridica Massigli care nu ar dori ca Europa sa se refaca sub obladuirea Germaniei. Cuvintele lui Churchill au stirnit nedumerire si ingrijorare in Franta. (…)  Am avut un schimb de explicatii prietenesti cu Massigli (avand impresia ca Amery si MacMillan ma sustin), in care am aratat ca suntem cu totii de acord ca unirea Europei nu se poate face sub egida Reich-ului german si in paguba Frantei; dar ca primejdia azi imediata e presiunea sovietica si ca aceasta amenintare, chiar si in ceea ce priveste Franta, e mult mai directa si mai imediata decit primejdia unei refaceri a imperialismului german. Nu se poate face insa fata acestei primejdii prin jumatati de masura. Europa nu poate fi impartita; in intregirea Europei trebuie sa se tina seama de elementul german; – care, daca e lasat la o parte, sau impins spre Rusi, va zadarnici orice putinta de refacere europeana. Massigli a recunoscut ca Franta e impotriva blocurilor si ca urmareste o politica de refacere europeana”.   A doua zi, Gafencu dejuneaza cu Butler, unul dintre cei mai bine plasati in partidul conservator (ca si MacMillan), si e incantat vazandu-l ca aproba ideile lui Churchill despre Europa. Nu acelasi lucru se va intimpla in ziua urmatoare cu Eden a carui ,strategie” consta in a nu supara cu nici un chip pe rusi. De fapt, Eden anunta complexul morbid al unei diplomatii occidentale care, de atitea ori, n-a stiut decit sa cedeze.   Miercuri 11 Decembrie. Dejun la Hoare Belisha cu Eden.(…) Eden si-a pastrat aerul de tinerete si deosebita lui gratie in cuvinte si in gesturi, gratie de copil rasfatat al soartei, in ciuda timpului care a trecut, a timplelor care au caruntit si a suferintelor care s-au abatut si asupra lui (a pierdut un fiu de douazeci de ani in rasboiul din Indii). Isi aminteste de mine – de vizita mea la Londra – si-mi pune intrebari despre sederea mea la Moscova. (Spune ca e pacat ca lucrarea mea despre Rusia, pe care pretinde ca a cetit-o cu mult interes m-a impiedicat sa joc un rol de impaciuitor intre Rusia si Romania.) Isi da seama de primejdia ruseasca, tine sa menajeze insa Rusia si crede ca trebuie consolidate deocamdata numai acele pozitii care pot fi realmente consolidate si care nu stirnesc invidia Rusiei, nici reactiunea guvernului sovietic. Planul lui Churchill nu-i convine: mai intii e neprecis – unde incepe si unde se ispraveste ,Europa?” (formula lui Churchill, imprumutata din Coudenhove Kalergi, spune: vechiul continent fara Anglia si fara Rusia; asta inseamna Europa sub stapanirea Germaniei!), apoi e imposibil de realizat, fiindca Rusia nu va libera Rasaritul si nu va consimti sa accepte unirea europeana; in sfirsit e nedrept, fiindca nu tine seama de temerile Frantei, jigneste Rusia si slujeste prea bine interesele Germaniei. Eden vrea sa opuna acestui plan o consolidare a Europei occidentale. Formula aceasta ii pare mai fericita, fiindca mai precisa, planul cuprinde Anglia, Franta, Belgia, Olanda, Danemarca, Norvegia – nu insa Germania, nici Elvetia, nici sudul mediteranean -, fiindca e realizabila, toate statele prevazute fiind libere si dispuse sa adere la plan (chiar comunistii din Belgia si Olanda, asa i-au spus-o lui Eden!) – si fiindca e drept, adica tine seama de susceptibilitatile Frantei si nu supara pe Rusi.  Cum ar putea sa-i supere? Planul e prevazut pentru a tine in sah Germania de miine, a carei forta poate fi foarte primejdioasa. E o politica pe care Rusii au aprobat-o de mai inainte – la Yalta si la Postdam nu ar putea gasi cuvinte ca s-o condamne, Occidentul se consolideaza impotriva Germaniei, nu impotriva lor.(…) Se incinge numaidecit o discutie foarte vie. Caut sa arat marea primejdie care apasa asupra Europei daca Occidentul accepta politica de impartire, sacrifica o parte din continent si se margineste sa intareasca alta parte. Un asemenea „plan” poate descuraja toate popoarele Rasaritului, ucigand spiritul de rezistenta in Est. El legitimeaza politica Rusiei in Balcani si la Dunare. Formula pusa inainte nu linisteste Rusia (ale carei teluri sunt universale si care vrea tot ), dar poate sluji Rusiei; ea poate, datorita acestei formule, atrage intreg poporul german de partea ei.(…)  Seara, intilnesc din nou pe Eden (cu doamna) la Ambasada frantei unde Massigli da o masa in cinstea noastra.(…) La cafea cand doamnele se retrag, avem din nou o foarte lunga convorbire, la care iau parte si Massigli si Campbell.(…)  Am impresia, cu toate cuvintele sale foarte binevoitoare, cu toate asigurarile sale si cu toate strangerile de mana, ca Eden nu m-a priceput. Hotarit lucru, vrea sa menajeze pe Rusi. Pare convins ca se poate ajunge la o invoire cu Rusii. A pastrat amintiri bune dela Moscova. Vorbeste cu placere de convorbirile lui cu Stalin. Idealul sau: Anglia – Capul de Pod – Moscova. ,Estul” nu-l intereseaza. Polonia il ,enerveaza”.(…)”   Grigore Gafencu nu discuta doar cu personalitatile de prim- plan ale partidului conservator ci si cu laburistii. Il vede pe Sir Stafford Cripps – prima oara dupa intilnirea lor de la Miciurinsk, in iulie 1941. Diplomatul britanic e optimist: ,Rusii vor da indarat, Europa va fi liberata”. Argumentele sunt destul de… idealiste: rusii au doar o ,mistica” nu si o ,spiritualitate”, deci din inclestarea in care se afla lumea, ei nu pot decit sa piarda!  Joi, 12 decembrie, Gafencu se intoarce la Paris, apoi se stabileste pana in toamna lui 1947 in Elvetia. Prima consemnare de la Geneva priveste vizita lui Carl Burkhardt.   21 Decembrie 1946. Primesc o scurta vizita pe care mi-o face in rue des Granges, Carl Burkhardt (intors pentru citeva zile din Paris, unde e ministru). Vorbim de Germania, de Rusia si de insemnatatea „Rasaritului european”. „Occidentul”, care inseamna mult, n-ar mai insemna nimic daca nu s-ar afla la… Occidentul Europei. Fara restul Europei, Occidentul si impreuna cu el intreaga civilizatie europeana raman in aer. (…)  La plecare, Carl ma sfatueste sa fiu cu bagare de seama si foarte prudent, fiindca rolul pe care il joc ma expune la primejdii reale. Cum m-as putea apara? Cum mi-o fi scris, asa se va intimpla. Singura mea „prudenta” e de a-mi face, fara fatarnicie, datoria”.   In 22 ianuarie 1947, ziarele publica textul tratatului de pace cu Romania. Gafencu semneaza un scurt protest ce va aparea pe prima pagina a ziarului Le Monde (11 februarie) in care condenseaza cele doua memorii redactate, unul pentru ONU, altul pentru Foreign Office.  Dupa esecul Conferintei de la Moscova (25 aprilie), analizat de Gafencu in mai multe pagini de Jurnal, si dupa ratificarea de catre ONU a tratatelor cu tarile din Est, pe la mijlocul lunii mai, Gafencu ajunge la o concluzie amara si justa.  18 Mai. Adevarul este ca Apusenii, desi au recunoscut greseala lor de a fi negociat separat si cu anticipatie tratatele cu Statele rasaritene, nu au stiut sa se foloseasca de prilejul pe care l-au avut de a da acum operei lor de pace un caracter unitar, prin amanarea ratificarii tratatelor noastre pana la desavirsirea tratatelor cu tarile din Europa centrala. Aveau putinta de a innoda din nou firul atit de nesocotitelor negocieri de pace; era nevoie nu atit de un act de curaj (echipa Marshall nu se teme de a da dovada de barbatie), ci de o sfortare intelectuala: un rationament logic dus pana la capat. Acest ,act” nu a fost implinit; firul s-a rupt din nou si cu toate asigurarile amicilor turci (care ,stiu”, ca Americanii sunt hotariti sa scoata pe Rusi din Balcani si din Valea Dunarii!) am ramas in bratele vanjoase ale ,Ocupantilor” care ne cuprind intr-o tot mai crunta inclestare”.   Jurnalul lui Grigore Gafencu continua in numarul 7 al revistei Fiinta Romaneasca (1968). De data aceasta suntem in America unde, sosit pe 21 octombrie 1947, diplomatul roman isi va petrece mai multi ani. Vestile din tara sunt din ce in ce mai ingrijoratoare.   New York, Miercuri 29 Octombrie. In tara a inceput procesul Maniu. Darile de seama din ziarele americane ne aduc un ecou indepartat si, fireste, necomplect al rusinoasei inscenari bolsevice impotriva batranului patriot si a tovarasilor sai, dintre care unii au fost adusi – cine stie prin ce blestematii – a piri si a invinovati pe sef. (In fruntea celor care acuza se afla ,impricinatul” Serdici. Tinerii diplomati – Stircea, Oprisan si chiar Pogoneanu (acesta din urma cu multa demnitate, de altfel) desvaluie pretinse indemnuri la razvratiri pe care rezistentii romani le-ar fi primit de la Americani”.   A doua zi, aceeasi obsesie.   Joi 30 Octombrie. Procesul Maniu e ca un vis urit care intuneca in orice clipa gandurile mele. Ma tem ca Romanii din afara nu vor avea puterile sufletesti trebuincioase pentru a face fata impreuna si solidari, cumplitelor evenimente care ii pun si pe ei in cauza.”   Tot despre Maniu va fi vorba si in cursul vizitei din 4 noiembrie, la ziarul New York Times. Multumind doamnei Anne O”Hara MacCormick, autoarea unei campanii de vestejire a faradelegilor din Rasarit, Gafencu ii explica dedesubturile procesului Maniu si – spre o mai buna documentare – ii ofera o colectie din Journal de GenŠve cu articolele sale. Apoi este invitat la dejun de directorul ziarului, Sulzberger. Gafencu ii cere – si crede ca va reusi – sa fie rectificate citeva amanunte gresite privind trecutul lui Maniu. A doua zi, doamna MacCormick, intr-un nou articol, reproduce, cuvant cu cuvant, tezele aparate de Gafencu in ajun.  Seara, o alta intilnire importanta.   Miercuri, 5 noiembrie. Seara, masa mare la Allen Dulles. Printre oaspetii mai de vaza, John Foster Dulles, fratele mai in virsta a lui Allen si unul dintre principalii delegati ai Statelor Unite la ONU; un amiral care a implinit o foarte importanta misiune in timpul rasboiului, amiralul Kingsley) si un diplomat francez, d. de Rose. Conversatie foarte  animata atit in timpul mesei cit si dupa masa, cand ,gentlemenii” au ramas singuri intre ei. E un nou prilej pentru mine de a desvolta ideile mele cu privire la problemele rasaritene si europene. Foster Dulles pare in deosebi interesat de felul cum interpretez ,planul Marshall” (ca un inceput de politica universala, inceput ce va avea neaparat urmari, fiindca de indata ce Europa occidentala va fi consolidata economiceste – in ciuda straduintelor si amenintarilor sovietice – problema Europei Unite se va pune neaparat). El asculta deasemenea cu mult interes lamuririle mele cu privire la miscarile federaliste din Europa si parerile mele cu privire la insemnatatea principiului federalist, unealta de lupta impotriva principiului uniformator al comunismului. (Comunism = uniune prin uniformizare, impusa pe cale dictatoriala; federalism = uniune in libertate si in diversitate). Discutia, foarte animata, se prelungeste pana noaptea tirziu.(…)   La 8 noiembrie soseste de la Lisabona Radescu. Gafencu se bucura deoarece, ca si el, generalul doreste constituirea unui Comitet roman care ,sa reprezinte, nu in mod public si oficial, dar in chip neindoios (si cunoscut, daca nu recunoscut de puterile occidentale) continuitatea Statului roman si a fiintei nationale romanesti.”  Cinci zile mai tirziu:   Washington, 13 Noembrie 1947. Procesul Maniu a luat sfirsit. Batranul a fost condamnat pe viata, tot astfel, sarmanul Mihalache. Sentinte severe impotriva lui Pogoneanu si a lui Camil Demetrescu care s-au tinut foarte bine in timpul procesului. Sentinte mai blajine impotriva lui Stircea si a lui Serdici care dupa cit se pare, s-au tinut mai putin bine… Toate aceste condamnari, de altfel prevazute, ma umplu de o adanca jale.  Am capatat si eu – in contumacie – douazeci de ani de munca silnica. Visoianu, mai fericit, a scapat cu cincisprezece ani. In schimb, Cretzianu si Buzesti au fost osanditi pe viata”.    Ne oprim aici desi extrasele din Jurnalul lui Grigore Gafencu publicate in numerele 4 (1966) si 7(1968) ale revistei Fiinta Romaneasca ocupa cel putin de trei ori acest spatiu. Si atit presupunem ca a fost de ajuns pentru a arata cit de necesara este eliberarea Jurnalului lui Gafencu din inchisoarea-arhiva a fostei Securitati.