Ne întâlnim în hol, apoi ne retragem în camera de hotel, fiindcă niciunul dintre noi nu mai locuieşte la Timişoara. Ne amintim de Şcoala Medie nr. 5, la care am mers amândouă, Eva şi cu mine, de săptămânile pe care eu le-am petrecut la familia Bleier acasă. Povestim despre petrecerile la unul şi la altul, prin anii ’70, când cireşii erau în floare şi dragostea plutea în aer. Eva şi Jancsi s-au întâlnit pe atunci şi s-au luat. Au trecut zeci de ani, dar când se privesc, ochii le sclipesc ca în prima tinereţe, iar zâmbetul complice destăinuie secretul familiei lor fericite.
 
Eva: M-am născut Eva Gal, la Timişoara, în 1948.
Mama, Hedwiga Goldzieher, s-a născut la Arad, în 1911, a trăit 95 de ani. Mama era dintr-o familie deosebită, cu multe personaje interesante în arborele genealogic. Avem un Familienbuch[1], un document foarte frumos, scris în germană, cu litere gotice, de un stră-străbunic Hirschl din Făget, care era cârciumar şi negustor. Erau mulţi medici în familie, eu am continuat tradiţia. În Belgia s-a editat o carte cu toţi membrii familiei, sute de persoane, începând de acum două sute de ani până la copiii mei. Era o familie ca în „Dallas”[2]! (Râde.) Cel mai celebru era Ignác Goldzieher[3], istoric. Bunicul meu din partea mamei, Albert Goldzieher, a fost avocat. În timp ce el lucra la Curtea Marţială, pe front, în Primul Război Mondial, soţia lui a murit. Mama mea a rămas astfel orfană la patru ani.
Era foarte talentată la gimnastică ritmică şi profesoara ei de dans a vrut să o ia la Paris, dar părinţii (tatăl ei s-a recăsătorit) nu au vrut să o lase, că au zis că e fată şi trebuie să stea acasă, la cratiţă, să se mărite… Cu regretul că nu şi-a realizat talentul, a trăit toată viaţa.
Tata, Gyuri Gal, nume maghiarizat de la Gerstl, s-a născut la Făget în 1908, ca al treilea copil, mult doritul băiat. Mama lui a murit la naştere; deci ambii mei părinţi au fost orfani de mamă. Tata a fost crescut de mama vitregă, care a mai avut un băiat, Pișta Gal. Pista a devenit comunist în ilegalitate, apoi a lucrat la Consiliul de Miniştri pe vremea lui Maurer şi a circulat mult în străinătate. Când a fost delegat la ONU la Geneva, împreună cu toată familia, a născocit cineva că el n-ar mai fi vrut să se întoarcă. A fost rechemat definitiv… şi s-a întors. (Râdem.) Soţia lui Pista a fost Magda Nyiri, ilegalistă, deportată la Târgu Jiu, la Mislea, apoi în Transnistria, împreună cu Medi Csalos şi Ilus Hammer[4]. Fratele ei, Gyuri Nyiri, a studiat medicina la Paris, era mare comunist, iar sub ocupaţia nazistă a fost salvat de o franţuzoaică cu care s-a căsătorit.
Familia lui tata s-a mutat din Făget, pentru că evreii nu aveau voie să locuiască în mediul rural. Un frate s-a mutat la Lugoj, altul la Arad, tata a ajuns la Timişoara. După ce a absolvit Liceul Piarist, la 18 ani, a fost angajat la Industria Lânii, cea mai importantă întreprindere din Timişoara pe vremea aceea, şi de acolo a ieşit la pensie, contabil-şef.
Mama a frecventat Liceul catolic la Arad, dar avea ore de religie cu rabinul. Pe rabinul Drechsler Matyi[5] îl cunoştea foarte bine, el a şi cununat-o la Timişoara cu primul ei soţ, Feri Elias, inginer energetic şef la Industria Lânii. După trei ani el s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a murit… La 25 de ani, mama a rămas văduvă. A lucrat într-un salon de modă Jahn, care era în palatul Dornhelm, lângă Lloyd. Mergea toată vara la ILSA, la ştrand, făcea canotaj, juca tenis.
A început războiul. A trebuit să predea rachetele de tenis, schiurile, rucsacurile, aparatul radio, pentru că evreii nu aveau voie să posede astfel de lucruri. L-a cunoscut pe tata, în ’41 s-au căsătorit. Au stat într-o garsonieră lângă depoul de tramvaie, unde stătea Müller néni, binecunoscuta croitoreasă pentru copii. Tata mergea seara să asculte ştirile la un prieten bun creştin, care stătea aproape. În subsolul casei era un apartament pentru portar, un pantofar, iar nevasta lui avea cheie la garsoniera părinţilor mei. Într-o seară, tata a venit acasă şi l-a surprins pe portar şi pe nevasta lui cărând lucruri din garsoniera lor. Au lăsat doar rufele murdare într-o ladă. Tata i-a întrebat de ce fac asta. Au spus că evreii şi-aşa vor fi duşi în Transnistria şi de ce să ia alţii lucrurile, de ce să nu le ia ei? Părinţii mei au rămas cu ce au avut pe ei şi nu au recuperat niciodată bijuteriile mamei, moştenite de la mama ei. Pantofarul umbla cu hainele lui tata pe stradă. Li s-a făcut proces în 1948 şi a scris şi în ziar despre asta.
Părinţii tăi s-au simţit în pericol de moarte?
Nu cred, deşi nu puteau fi siguri că nu vor fi deportaţi din Timişoara. Tata a fost mobilizat pe loc, a fost declarat de neînlocuit în întreprindere şi nu a fost în tabără de muncă. Toţi evreii erau cu geamantanul la uşă, cu acte şi valori şi cele necesare pentru cazul deportării.
Ai simţit în copilăria ta că părinţii au trecut prin vremuri grele?
Mama a suferit foarte mult şi a rămas cu nervii zdruncinaţi. Avusese o copilărie agitată, apoi o viaţă destul de grea… Foarte mult m-a iubit, dar era severă şi ambiţioasă, voia să realizeze prin mine tot ce n-a reuşit ea. Era deşteaptă, citită, admirată de prietene şi cunoştinţe până la vârsta de 95 de ani. Era mult mai ambiţioasă decât mine, aşa că mi s-a părut că mă împinge tot timpul de la spate.
Ţi-a fost greu din cauza asta?
N-a fost uşor, pentru că tot timpul am avut impresia că nu sunt la înălţimea aşteptărilor ei. Motiv pentru care am jurat că niciodată n-o să fac asta cu copiii mei.
Şi?
Să zicem că am reuşit! (Râde.) Niciodată nu am făcut caz pentru o notă mică, dar un copil trebuie totuşi îndrumat.
 
Jancsi: Mă numesc Jancsi Bleier, m-am născut în 1944 şi… sunt soţul lui Eva de 42 de ani! (Râsete.) Pe linie paternă mă trag din două familii cu istorii diferite.
Numele de Bleier provine de la un strămoş care a locuit la Gyula, în Ungaria. Era tâmplar şi figurează printre cei care au reprezentat legiunea maghiară din armata lui Garibaldi. I-am găsit numele într-o carte despre Risorgimento[6]din Italia ‒ prima înregistrare scrisă despre familia Bleier, de care ştiu. Acest Bleier a avut patru băieţi, trei „reuşiţi” şi unul „nereuşit”. Cei trei „reuşiţi” au fost avocaţi, cel „nereuşit” a ajuns un fotograf care şi-a schimbat numele în Székely Aladár şi a devenit celebru prin fotografiile portret ale unor mari personalităţi maghiare, ca Béla Bartók şi Ady Endre. La Gyula e o statuie şi o stradă care îi poartă numele. Székely Aladár, singurul Bleier fără studii, a ajuns unul dintre primii fotografi artişti, care a făcut furori în Ungaria. Bunicul meu a fost unul dintre cei trei avocaţi.
Bunica se trage din familia Brück. Cum intri în cimitirul evreiesc, pe dreapta se află cripta familiei. Cel mai vechi strămoş este Salamon Brück care, prin 1905-1907, a fost preşedintele Comunităţii evreilor din Timişoara. Cam în aceeaşi perioadă s-a construit Casa Brück din Piaţa Unirii, unde era Weiss patika[7], şi o plăcuţă pe zid îl menţionează ca pe unul dintre antreprenorii în timpul căruia s-a ridicat clădirea respectivă. Se pare că clădirea a aparţinut Comunităţii la început, iar şeful Comunităţii locuia acolo cu chirie. Povestea o ţin minte aşa, vag, de la bunica mea, care tot timpul povestea: „Când locuiam în Casa Brück…”. Acest domn Brück era o personalitate interesantă şi cu foarte multă trecere. În fiecare an închiria o casă la Buziaş, unde se muta toată familia în timpul verii. Un alt story de familie e că Franz Joseph, când a vizitat Timişoara înainte de Primul Război Mondial, a petrecut o noapte la Buziaş. Se pare că o parte din mobilierul nostru a fost mutat în casa în care a stat împăratul şi se povestea că pe unul dintre fotoliile pe care le-am moştenit, mobilă neagră, cu intarsii într-o stare deplorabilă, ar fi şezut Franz Joseph la Buziaş.
În sinagoga din Cetate este o placă de marmură, din 1872, care indică faptul că Franz Joseph a fost prezent la inaugurare.[8]
Bunicul meu, avocatul, care era cu optsprezece ani mai în vârstă decât bunica, s-a îmbogăţit şi a investit toţi banii pe care i-a avut în pământ, că a zis că asta e investiţia cea mai bună, şi a arendat pământul. Pe la 38 de ani, a hotărât că termină cu avocatura şi s-a apucat de pasiunea vieţii lui: arheologia. A participat la săpături în Egipt şi la noi în casă se mai aflau încă tot felul de piese originale, aduse de el. Tragedia lui a fost că, atunci când s-a întors din Egipt, a constatat că arendaşii l-au adus la sapă de lemn şi nu mai era deloc bogat. A murit la 42 de ani, prin 1916. Bunica a rămas singură cu doi copii, de 8 şi 9 ani, şi de aici ni se trage şi nouă, ca şi lui Eva, lipsa unei educaţii religioase.

Se păstrau obiceiurile evreieşti la voi acasă?
Eva: Mama şi tata, fiind amândoi orfani de mamă, nu au fost crescuţi în tradiţia iudaică, iar eu nici atât, dar ne simţeam, desigur, evrei. Asta îmi aduce aminte ce s-a întâmplat cu aripa familiei care s-a convertit. Un străbunic a fost inginer la Căile Ferate, la prima cale ferată Cenad-Arad. I s-a comunicat că îl dau afară dacă nu trece la catolicism. A zis că el nu poate, pentru că are o mamă bătrână şi trebuie să spună Kadiş, dar copiii, dacă vor, pot să se convertească. În afară de o fetiţă, cea care a devenit mama mamei mele, toţi  copiii s-au mutat în Ungaria şi au devenit catolici. Cu toate astea, unul dintre ei a fost împuşcat de horthyişti. Povestea cu dat pantalonii jos şi împuşcat.[9] Deşi era creştin!
Bunica mamei nu se ducea la sinagogă, a zis că dacă fiica ei a murit şi a rămas copilul orfan de mamă, înseamnă că nu există Dumnezeu. Totuşi, cartea ei de rugăciuni, pe care o am acasă, se deschide singură la rugăciunea pentru copii…
Jancsi: Iar bunica mea a declarat că dacă Dumnezeu i-a luat soţul şi traiul decent şi a rămas singură, atunci ea nu mai are de ce să caute relaţia directă cu Cel de Sus. (Râde.) Totuşi tradiţiile se cam păstrau în casă. În copilărie, ţin foarte bine minte, puneam sfeşnicele de argint de Şabat. Oricât de sărac era un evreu, tot avea două sfeşnice.
Eva: Bucătăria evreiască eu la voi am mâncat-o, de sărbători. Când eram mică, tata a încercat să ţină Şabat. Ţin minte că punea pălăria seara, aveam barches[10], tăia pâinea, zicea binecuvântarea. Mai târziu s-au pierdut obiceiurile. Dar de sărbătorile de toamnă ne adunam toţi în faţa Sinagogii din Fabrik, unde era tatăl tău; Matyi bácsi era la Sinagoga din Cetate.

Unchiul arhitect Gyuri Bleier, geniul familiei

Jancsi: Aşa cum spuneam, bunicul meu, avocat-arheolog, a sărăcit cu siguranţă, dar n-a sărăcit în măsura în care a crezut el, pentru că, de exemplu, la Zorlenţ, o localitate între Lugoj şi Reşiţa, am aflat asta când lucram acolo ca tânăr inginer electro, era un deal care se numea Blaieroane. Pământul acela, mi s-a spus, aparţinuse familiei Bleier.
Au mai rămas nişte resurse pentru a finanţa studiile unchiului meu, fratele lui tata, Gyuri Bleier. Între cele două războaie era foarte greu pentru un evreu să facă facultate în România. Gyuri, „geniul” familiei, s-a dus să facă arhitectura la Stuttgart, în Germania, unde nu i-a ajuns că era evreu, a devenit şi comunist, motiv pentru care a fost dat afară din Germania. Atunci s-a dus în Elveţia, unde a terminat la Zürich arhitectura şi a devenit membru al Partidului Comunist Elveţian. Avea calităţi absolut deosebite, cânta la pian, compunea, desena extraordinar de frumos, picta. Am un album de timbre, ilustrat de el la 14 ani. Deşi i s-a propus să rămână la Zürich ca asistent la facultate, el s-a simţit obligat să se întoarcă înapoi să-şi ajute familia, care îi finanţase studiile. Bunica a vândut toate pământurile care i-au mai rămas. Se povestea cât de mult a pierdut prin împroprietărirea regelui Ferdinand I din 1924, când veteranii de război au primit pământ, ceea ce înseamnă că era din categoria celor de la care se putea lua.
Unchiul meu s-a întors înapoi ca să-şi ajute familia; şi, sigur, tot comunist s-a întors, iar întoarcerea lui a avut un efect „pozitiv” asupra familiei, în sensul că familia a mai avut încă o persoană de întreţinut! El, ca arhitect, nu putea să lucreze decât pentru evrei, iar evreii în timpul războiului nu construiau nimic. Aşa că aveam un unchi arhitect grozav la Timişoara, dar care trăia din venitul de comis voiajor al tatălui meu. Pentru mine a fost nemaipomenit să-l cunosc. Era de o cultură fantastică. În perioada în care îşi făcea studiile în Germania şi în Elveţia, neavând bani, nu venea acasă în vacanţă. Peste vară se angaja ca ghid turistic. Cunoştea fiecare biserică, fiecare pod, a călătorit prin toată Europa şi ştia să povestească frumos. Când s-a întors în România, a finanţat Partidul Comunist, n-a fost chiar membru de partid, dar a cotizat. L-am întrebat din ce cotiza, dacă nu câştiga bani? Cotiza din banii pe care îi dădea taică-meu, banii câştigaţi de tata îi mai dădea şi partidului. Se povestea asta în familie întotdeauna cu zâmbetul pe buze. Nimeni nu îi reproşa ceva.
În 1945 s-a înscris în Partidul Comunist şi a fost mutat la Bucureşti să lucreze în grupul condus de Chivu Stoica, cel care a elaborat primul plan anual al României socialiste. Apoi a fost profesor universitar, nu ştiu dacă era profesor sau conferenţiar, sigur era cadru didactic la Institutul de Arhitectură din Bucureşti. A fost destul de bine până în ’54 sau ’56, când s-a constatat că ce predă el, istoria arhitecturii, nu lăuda suficient de mult poporul frate rus, deşi lui îi plăcea arhitectura rusească. L-au dat afară din facultate şi, ca să-l înfunde şi mai bine, i s-a reproşat că a fost membru al partidelor comuniste din Germania şi Elveţia, care pe vremea aia erau considerate partide aşa-zise deviaţioniste. În consecinţă, a fost dat afară din Partidul Comunist Român şi aşa, brusc, de la facultate a ajuns la fabrica de chibrituri din Chiţcani. N-a stat mult acolo, a reuşit să se angajeze la Institutul Naţional care se ocupa de patrimoniul cultural şi istoric şi a scris monografii despre Biserica Neagră, Ada Kaleh, Alba Iulia. Aceste monografii le am. A publicat şi în „Korunk”[11].
Nu mult, dar a construit totuşi la Timişoara din ’45 până în ’48. Sunt trei case mari proiectate de el: Casa cu trei fete[12], o casă de pe strada Ofcea, lângă Parcul Poporului, care are nişte bârne exterioare, stil Fachwerkhaus, şi a treia casă este chiar vizavi de ILSA, de la Neptun dacă mergi în sus spre Piaţa de Fân, pe partea Neptunului, o casă cu geamuri rotunde, de parcă ar fi hublouri de vapor.

Józsa si Elek Bleier, Edit şi Ernö Neumann

Jancsi: Bun, deci, părinţii mei au rămas aici, la Timişoara, bunica a locuit cu noi şi ne-a crescut. Cele mai frumoase seri erau când venea şi unchiul meu la noi. Atunci se cânta, că şi tata şi bunica aveau voce frumoasă; şi soră-mea, Juli, săraca. Unchiul meu cânta la pian şi improviza, aveam o pianină şi el era tot timpul la pianină sau punea discuri pe patefon. Tata a încercat să facă o carieră de cântăreţ, avea o voce de tenor foarte frumoasă, dar în timpul războiului evreii nu puteau să dea decât concerte organizate de evrei. A dat concerte împreună cu Kato Willkovits, mătuşa lui Peter Willkovits[13]. Am nişte afişe acasă. Tata era destul de emotiv, de câte ori avea un concert, nu îi era bine. Când s-a înfiinţat Opera din Timişoara, în 1948, a fost la un concurs şi nu a fost acceptat decât pentru cor. Tata a considerat că asta e sub demnitatea lui şi a fost contabil până la pensionare. Avea multe pasiuni, mai ales geografia şi istoria. Acasă aveam o bibliotecă foarte frumoasă şi foarte multe cărţi de călătorii, pe care tata le citise pe toate. A urmărit totul pe hartă şi, deşi nu apucase să călătorească prea mult, ştia extraordinar de multă geografie. O altă pasiune a vieţii lui era tenisul de câmp. Eu am jucat mult mai bine ca el tenis, aşa, ca să mă laud, dar persoana cunoscută era el. Toţi mă cunoşteau ca pe fiul lui tata, până a murit el, la 64 de ani.
Mama mea, Józsa néni, cum îi spuneai tu, provenea dintr-o familie de învăţători din jurul Lugojului. Erau trei fete şi un băiat, băiatul a murit de tânăr, după el am primit numele de Iancsi. Tatăl ei, Armin Bodor, avea concepţii ciudate pentru un învăţător: fetele nu trebuie să facă şcoală, ci să facă şapte sau opt clase, câte se făceau pe vremea aceea, şi să înveţe o meserie. Asta a fost pentru mama toată viaţa un mare handicap, pentru că ea era o femeie foarte deşteaptă. Avea o inteligenţă nativă grozavă, ştia foarte bine să se descurce în viaţă şi să fie foarte hotărâtă. La noi în casă, taică-meu a fost prietenul meu, ceea ce am încercat şi eu să fac cu fiul meu: să fiu tată bun, dar să fiu şi prieten cu fiul meu. Asta este o treabă deosebită. A fi prieten înseamnă că te duci cu fiul tău pe munte, te duci cu fiul tău să înoţi, te duci cu el să joci tenis, să bei o bere cu el; deci nu numai să îi spui: „Învaţă şi-ţi dau bani”. Asta a fost totdeauna dificil pentru mama să accepte, adică relaţia mea specială cu tata. Când discutam cu tata ‒ ăsta era un mic snobism al ei ‒ îşi dădea şi ea cu părerea în domenii în care nu avea competenţe. În schimb, avea şi ea un talent artistic deosebit: confecţiona păpuşi pentru Teatrul de păpuşi.
Până azi mai am trei păpuşi făcute de ea. Dani s-a jucat cu ele când era mic şi sper să mai folosească în familia noastră.
Păpuşelele alea chiar au fost grozave. Recent a fost un mare eveniment aici, în Timişoara, a venit o trupă de balet pe gheaţă, Parisul pe gheaţă. Mi-am amintit că acum vreo 40 de ani a fost tot un spectacol Parisul pe gheaţă, în fostul manej imperial, pe atunci sală de sport, actualmente sala nr. 2 a Teatrului. Au avut nevoie de nişte păpuşi în mărime naturală pentru reprezentaţia respectivă şi mama le-a făcut! Drept recompensă, a primit două bilete gratuite şi am mers noi, Juli şi cu mine, la spectacol.
Mamele noastre au fost foarte bune prietene. Józsa néni a fost cea care s-a ocupat de mine când m-am născut, pentru că mama avea febră mare.
Asta nu ştiam. Îmi aduc aminte că eram vecini. M-am născut pe strada Asăneşti, nr. 3 sau 5, nu mai ştiu. Şi tu ai locuit acolo.
La numărul 11.
Ştiu că ai tăi jucau rummy cu părinţii mei. Ai mei nu erau religioşi, dar ştiu că erau foarte buni prieteni. Iar din copilăria noastră a rămas anecdota povestită şi repovestită, despre cum am fost eu cu Juli, soră-mea, săraca, la voi şi am spart un bibelou.
Un căţel de porţelan.
Dar nu am zis nimic, am spus doar: „Juli, most hazamegyünk – Juli, noi acum plecăm acasă!” Mama ta n-a priceput întâi de ce trebuia ca noi să plecăm aşa de repede, iar apoi tot povestea şi râdea cum am plecat noi grăbiţi de acolo!
Asta face parte şi din legendele familiei mele.
Când tatăl tău a avut accidentul acela teribil, ai stat la noi câteva săptămâni, pentru că mama ta era cu tatăl tău prin spitale.
Am dormit în cămăruţa de lângă bucătărie. Pentru prima dată în viaţă, nimeni nu m-a controlat şi citeam până la ora trei, patru noaptea, a doua zi dormeam până la unu. M-am simţit minunat la voi. Casa era tixită de cărţi şi discuri, peste tot descopeream obiecte preţioase, cărţi, manuscrise, sculpturi egiptene, tablouri, mărturii ale unor expediţii arheologice sau ale unor călătorii pe meleaguri exotice. Era şi un laissez-faire pe care nu-l cunoscusem până atunci, o libertate de care noi, Juli şi cu mine, ne foloseam cu modestie. Ea era pentru mine ca o soră mai mare. O admiram, era atât de ageră la minte şi atât de talentată! Îmi plăcea râsul ei cristalin. Eu eram cea mică, Taki, de la „taknyos”(mucoasa), aşa m-a poreclit Juli, iar eu mă complăceam în acest rol. Nu pot să uit mirosul de cafea proaspăt râşnită, care pătrundea din bucătărie în cămăruţa mea!
Jancsi: Cămăruţa aia a fost şi a mea, ca student şi tânăr inginer, că era cu intrare separată şi n-aveam treabă cu nimeni când veneam acasă.
Când mă gândesc la tatăl tău, ştii, eu nu îmi aduc aminte de el ca rabin, ci ca om, ca prieten. Când mă duceam la dânsul, îi spuneam Ernö bácsi, nu îi spuneam „domnul rabin”, iar mamei tale îi spuneam Edit néni. Asta era relaţia. Sigur că atunci când am avut nevoie de el la înmormântări, din păcate am avut destule în familie, Ernö bácsi devenea rabin. Sigur că da. Făcea slujbele cum ştia dânsul mai bine şi întotdeauna făcea ceva special, cum să spun, se vedea că participă ca un membru al familiei.
Eva: Şi eu îmi aduc foarte bine aminte de el, încă de la serbările de la şcoală, unde te puneau să reciţi. Eu îl ţin minte şi cum era înainte de accident, frumos şi zvelt. De câte ori ne duceam la Comunitate pentru probleme, stăteam de vorbă, ne sfătuia, ne dădăcea, ne…
Se bucura să fie cu voi…
 

La Turnu Severin nu se prea cunoştea noţiunea de evreu

Jancsi: În 1972, Eva s-a mutat ca medic la Turnu Severin. Noi n-aveam locuinţă în Timişoara, îţi spun cinstit, asta era chestiunea de bază. Stăteam cu socrii în două camere, eram patru persoane, plus fetiţa noastră, Andrea. Aici, la Timişoara n-aveam şanse să găsim nici post pentru Eva, nici locuinţă. N-a fost niciun post la repartiţie pentru medici în judeţul Timiş. Atunci am găsit post la Hidrocentrală, la Turnu Severin.
De la bun început ai fost acolo.
Oarecum, căci hidrocentrala a fost inaugurată pe 16 mai 1972 şi eu am venit pe 15 ianuarie 1973, deci, după mai puţin de un an. Am fost şef de secţie, pe urmă, după Revoluţie, am ajuns director tehnic. Prima treabă interesantă a fost că la Turnu Severin nu prea se cunoştea noţiunea de evreu, că erau aşa de puţini! Nu cunoşteam pe niciunul. Odată m-a rugat un prieten de-al meu neevreu să merg la înmormântarea unui prieten de-al lui evreu, că nu aveau minian. Lumea nu prea ştia că sunt evreu, ceea ce ştiau era că sunt bănăţean. La Porţile de Fier era un război între moldoveni şi olteni. Moldovenii veniseră acolo în calitate de specialişti de pe Bistriţa, de la centrala de la Bicaz, iar oltenii erau cu partidul. Mi s-a părut ciudat că eu m-am dus acolo ca inginer electroenergetician şi, după două săptămâni, mi s-a propus să fiu şeful secţiei electrice. Deci, aşa, să fii promovat şef de secţie de la un simplu inginer nu era ceva normal. Mai ales că ulterior am văzut că promovările nu se făceau aşa uşor. Dar moldovenii şi oltenii se certau pe cine să pună în postul de şef. Neavând pe cine să pună şi, decât să piardă postul, au hotărât că eu sunt destul de bun cu experienţa mea de la IRE[14], de patru ani şi jumătate. Trebuie să recunosc că am fost uşor speriat, dar creşterea de salariu era de 650 de lei, asta era o sumă serioasă. De la 2.200 am trecut la 2.850. O treaptă era 100 de lei la fiecare doi sau trei ani. Deci am câştigat 18 ani! Şi am primit locuinţă. Făceam meseria care-mi plăcea, în plus, s-a înfiinţat şi o facultate de subingineri, unde am predat, mai câştigam şi un ban în plus, împrejurimile erau splendide, sunt splendide, că n-au dispărut, la 20 de kilometri de oraş este şi munte, şi lac şi tot ce vrei. Am reuşit să ne luăm maşină în 1977, deci la patru ani după ce am ajuns în Severin. Şi, dacă aveai maşină, chiar cu restricţiile alea nenorocite din anii ’80, cu 30 de litri sau 20 de litri de benzină, cât aveai pe lună, puteai să te duci la 20 de km încoace, încolo. Şi-aveam cort, făceam picnic.
Eva: Am avut şi avantajul că, fiind evrei, am putut să călătorim în străinătate, spre deosebire de alţii.
Jancsi: Asta a fost chiar un avantaj. Anti, un prieten de-al meu din Germania, m-a invitat să-l vizitez. Era în ’82. Mi-a trimis 200 de mărci, ne-a transmis invitaţiile. Dar nu ne dădeau drumul să plecăm, nu ne dădeau paşaport. Nu spuneau că nu-mi dau, că asta mă deranja cel mai tare. Ziceau: „Veniţi peste o săptămână”, „Veniţi peste două săptămâni”. Între timp, am aflat că făceau „săpături”, inclusiv la portăreasa din Timişoara.
Eva: Voiau informaţii despre noi.
Jancsi: Aici avem o discuţie contradictorie cu Eva, nu ştiu dacă eu am fost sau ea a fost…
Eva: Eu am fost. Am fost să întreb de paşapoarte şi mi s-a recomandat să merg în audienţă la şeful Inspectoratului de Miliţie. Le-am spus că noi vrem să plecăm, numai noi doi, că avem doi copii, îi lăsăm aici şi nu e nicio problemă, că noi ne întoarcem. Dacă am vrea să emigrăm, am emigra, noi suntem evrei şi am putea să plecăm. Nu vrem să plecăm. Am primit paşaportul, iar în ’86 ne-am dus la Paris, invitaţi de Papier Marci, prieten din copilărie cu tata. Tatăl lui a fost cantor în Sinagoga din Fabrik, între cele două războaie.
Jancsi: În ’86 am avut altă problemă: securistul de la întreprindere spunea că directorul nu îmi dă aprobarea, iar directorul spunea că securistul de la întreprindere nu îmi dă aprobarea. Când a plecat directorul în concediu, a semnat directorul adjunct şi, în cele din urmă, am plecat. Sigur că, în condiţiile alea, cu dormit în maşină, nu m-aş mai duce, dar atunci nu aveam o altă posibilitate.
V-aţi gândit să emigraţi?
Eva: Da, dar mama era deja bătrână, nu puteam să o lăsăm singură.
Jancsi: Singura manifestare de antisemitism pe care am sesizat-o a fost prin anii 2000, când ajunsesem cunoscut nu numai în întreprinderea noastră, ci şi în forurile tutelare. Unora le-a fost teamă că vreau să ajung director. Atunci mi-a parvenit chestia asta: „Ce, vreţi un jidan să vă fie director?” A fost prima dată când am auzit că se pomeneşte cuvântul ăsta. Paradoxul este că nici prin gând nu mi-ar fi trecut că aş putea să devin director. A fi director este mult prea complicat în lumea asta a noastră, pentru că ai tot felul de implicaţii cu partidul care e la guvernare. Ca director tehnic, te ocupi de tehnic. Asta a fost singura dată în viaţa mea când s-a spus aşa ceva în legătură cu mine. Nu de faţă cu mine, dar au fost destul de mulţi prieteni care au fost de faţă şi apoi mi-au povestit: „Ăla zice că ţi-e prieten şi uite ce-a spus!”

Cum a devenit Jancsi „antisemit”

Ce înseamnă să fii evreu?
Jancsi: Din punctul meu de vedere este simplu. Pentru mine, a fi evreu înseamnă să respecţi o tradiţie. Mă interesează extraordinar de mult tradiţia evreiască, dar, poate nu e frumos să spun, eu sunt ateu. Nu cred. Nu cred, dar rămân câteva treburi care sunt foarte greu de explicat. Să-ţi enumăr câteva. Latinitatea poporului român este, de exemplu, o chestie absolut ciudată. Cum s-a păstrat latinitatea aici, într-o oază din asta slavă? Sau: crearea Ungariei. Au trecut atâtea popoare migratoare mult mai puternice decât triburile alea maghiare, şi uite, au făcut un regat care a subjugat secole de-a rândul popoare din Europa. Altceva: evreii nu au avut o ţară. Cum au reuşit să supravieţuiască timp de două mii de ani, cu toate că au fost persecutaţi şi expulzaţi de peste tot? Este şi asta o minune. După mine, cunoaşterea tradiţiilor este esenţială pentru a supravieţui, ca popor. Îmi pare rău că nu cunosc suficient de bine aceste tradiţii; şi acum, ca pensionar, cum spune Eva, învăţ bucătărie evreiască! Nu gătesc, ci citesc despre ea şi despre altele.
Eva: A apărut o carte de bucătărie evreiască, numită „Ca la mama acasă”, am primit-o cadou de ziua mea. Sunt descrise şi obiceiurile: ce se face de Şabat, cum se spune Kiduş şi treburi din astea.
Jancsi: Acum recuperez. Cu asta mă ocup. Intru pe internet, în special ungurii au multe informaţii despre evrei. Comunitatea evreiască este puternică acolo, dar şi antisemitismul este mult mai puternic, din păcate.
Vezi o corelaţie între cele două?
Eu zic că da, trebuie să existe o corelaţie.
Cu cât mai mulţi evrei, cu atât mai mult antisemitism?
Sigur. Eu nu pot să spun că nu-mi plac ungurii, dar eu nu pot să uit istoria aia cu nyilas[15], fasciştii unguri. Unul dintre fraţii bunicului meu a avut un băiat care a lucrat cu Wallenberg[16], la distribuţia paşapoartelor, Schutzpass-urile. L-au împuşcat pe malul Dunării, nyilas-ii ăştia, tot aşa, cu dat jos pantalonii, ca pe fratele bunicii lui Eva. Ăsta e motivul pentru care mie nu mi s-a făcut bris[17], ştii? Era imediat după război şi asta se întâmplase cu vărul lui tata.
Ungurii totdeauna au suferit, pentru că realizările lor sunt optzeci la sută reprezentate de evrei. Ei se tot laudă cu circa o sută de premianţi Nobel. Românii nu se pot lăuda decât cu vreo doi şi nici ăia n-au prea trăit în România. La unguri sunt, totuşi, aproape o sută, numai că nouăzeci la sută sunt evrei, ştiai? Aproape toţi ziariştii, comicii lor celebri sunt evrei, comentatorii de la televizor ş.a.m.d., până în ziua de astăzi. De asta suferă.
Ai o explicaţie pentru această superioritate intelectuală?
Eu cred că se datorează educaţiei, în primul rând. Mai există ceva care a ajutat mult, cu toate că era şi în defavoarea evreilor: ghetoul. Pe de o parte, prin izolarea în ghetou, evreii şi-au păstrat obiceiul de a citi, scrie şi studia. Nu exista evreu analfabet. Pe de altă parte, ghetoizarea ducea la degradarea speciei umane, în cazul acesta, a evreului. De aia apăreau evreii ăia urâţi cu nasul mare, ca şi habsburgii, la care le ploua în gură. Habsburgii se tot căsătoriseră între ei, aşa că li s-a degenerat bărbia… Tot aşa şi evreii, se tot căsătoreau între ei… Acum, în Israel, evreii s-au adunat din toată lumea şi, prin amestecul de rase, tinerii israelieni sunt nemaipomenit de frumoşi. Iar explozia de creativitate este consecinţa directă a ieşirii din ghetou şi a emancipării care a început în secolul al XVIII-lea.
Dar voi știți că eu, la un moment dat, am devenit antisemit??
Ei, cum aşa?!
Ei bine, la armată am devenit antisemit! (Râsete.) Am făcut armata la Bacău, din ’67 vara până în ianuarie ’68, la tancuri. În aceaşi companie eram studenţi de la Timişoara şi de la Iaşi. Ne-a împărţit în grupe, ne-a pus după înălţime. Cum s-a întâmplat treaba asta, nu ştiu, dar, deşi eram o sută de oameni acolo, cinci din şapte în grupa mea eram evrei. Când au întrebat: „Ce eşti?”, am spus: „Evreu”. „Tu ce eşti?” „Evreu.” „Şi tu?” „Evreu.” Nu mergea aşa, atâţia evrei într-o grupă… Ne-au împrăştiat. Vorbeau idiş, asta nu mă deranja deloc, era ceva foarte frumos, mie îmi pare rău că nu ştiu idiş, dar aveau nişte apucături absolut ciudate. Erau complet inculţi. A fost o surpriză! Erau com-plet in-culţi! Unitatea avea o bibliotecă foarte bună, puteai să-ţi iei cărţi şi timp aveai berechet acolo. Şi eu tot luam cărţi… Băieţii erau deştepţi şi curioşi. Văzând ce citesc, mă întrebau: „Cine e scriitorul ăsta?” Eu eram de-a dreptul uimit că ei nu aveau habar. Bun, până aici, totul a fost în regulă. Tocmai atunci apăruse cartea lui Irving Stone, „Agonie şi extaz”. Unul din băieţii ăştia, Moise Ştrul îl chema, era din Dorohoi, se căsătorise cu o fată din Bacău, înainte de a ajunge la armată. Cred că trebuie să fi fost cumplit să ai nevasta în Bacău şi tu să stai în unitatea militară. Cel puţin şase săptămâni n-aveai voie să ieşi din cazarmă. El a sărit o dată, a sărit de două ori peste gard să se ducă la nevastă, asta am înţeles, apoi a fost prins. Până aici, totul în regulă. Dar după aia, în loc să fie băgat la bulău, cum se spunea pe vremea aia, el pleca cu maşina comandantului de companie. Mai rău, se ducea seara cu maşina în oraş. Deci familia din Bacău a plătit pentru el. Culmea a fost când am văzut că vine de la nevastă-sa cu „Agonie şi extaz”. I-am zis: „Mă, e nemaipomenită cartea asta, dă-mi-o şi mie s-o citesc”. „Nu ţi-o dau, c-o şifonezi.” Oooh! De aia zic că am devenit eu „antisemit”, între ghilimele. (Râde.) „Mă, păi după ce că eu te învăţ ce să faci, ce să citeşti, tu nu-mi dai cartea aia, că poate o şi-fo-nez? Păi tu ai luat cartea aia s-o ţii în bibliotecă? (Râdem.)
 

Nepoţii cunosc povestea familiei

Eva, tu ai avut de-a face cu antisemiţi?
Eva: Nu, eu n-am simţit asta pe pielea mea niciodată. Niciodată. Nici eu, nici copiii. Avem mulţi prieteni români, nici nu se discută pe tema asta. Copiii s-au căsătorit cu creştini şi n-au avut niciodată vreo problemă cu familiile lor. Cu cuscrii ne înţelegem foarte bine.
Vor cunoaşte nepoţii povestea familiei din partea evreiască?
Toţi ştiu că au un părinte evreu. Circula pe internet un filmuleţ cu Merry Christmas si Happy Hanukkah, ceva drăguţ despre o familie mixtă, unde se cântau şi dansau cântece şi dansuri evreieşti în jurul bradului de Crăciun. L-am trimis şi lui Robi, nepoţelul meu cel mai mare, la care el a spus: Şi eu sunt aşa? Şi eu sunt evreu? I-am zis: Da. Şi tu eşti, după mamă. Iar fiul nostru Gary merge cu fetele lui la Purim, în fiecare an. El este şi membru al Comunităţii.
Relaţia voastră este admirabilă şi aveţi o familie frumoasă.
Jancsi: Da. Chiar sunt mândru de treaba asta, inclusiv de copii şi de nepoţi. Acum, să-mi laud nevasta! Am o nevastă grozavă, pentru că, măi, când ai doi copii şi ai un soţ plecat cu lunile de-acasă, nu e uşor să te descurci! Adevărul e că, profesional, m-am străduit să fiu un pic mai bun decât ceilalţi, în sensul că voiam ca ei să aibă nevoie de mine, nu eu să am nevoie de ei. Şi trebuie să recunosc că n-am cerut niciodată nimănui nimic. Am fost promovat… M-am ocupat cu puneri în funcţiune, am fost trei luni la Tismana, am fost aproape trei ani, cu intermitenţe, la Porţile de Fier II. Când se strica ceva, mă sunau şi-mi spuneau: „Te duci acolo”. Sigur că mi-a plăcut! Am lucrat şi cu nemţi, şi cu ruşi, chiar înainte de ’89, că mă descurcam cu limba engleză. Asta a fost un avantaj, ştii? M-au promovat, n-am cerut eu. Şi, să bat în lemn, am avut succese. Dar Eva m-a ajutat mult, pentru că, dacă ea s-ar fi plâns tot timpul – „Tu nu eşti acasă, stai acasă!” –, n-ar fi mers.
Acum rămânem în Severin, aşa am hotărât, că n-avem niciun motiv să plecăm de-acolo, avem mulţi prieteni. Vara, activitatea de bază este de „bunic responsabil”. (Râsete.) Avem şi noroc că fosta întreprindere unde am lucrat are o bază sportivă, unde sunt bazine de înot, aşa că îmi este foarte simplu cu copiii: ne ducem să înotăm.
Eva: Eu nu am de gând să mă pensionez deocamdată.
Jancsi: Eva, fiind medic de familie, poate să lucreze în continuare, să fie sănătoasă! La Severin avem patru camere mobilate, aşa cum ne place nouă, în sensul că avem cărţi, avem de toate. Dacă cumpărăm ceva în Timişoara, trebuie să luăm ceva mult mai mic, că nu mai avem nevoie de patru camere. De ce să renunţ la toate tabieturile mele? Am constatat că este nemaipomenit să fii în relaţii grozave cu copiii, dar distanţa de două sute de kilometri este exact cum e mai bine.
Eva: Ne vedem o dată pe lună. Şi vin şi copiii la Severin.
Jancsi: Apropo de gluma pe care a povestit-o Eva cu Hanuca şi cu Crăciunul, noi am sărbătorit Paştele catolic, Paştele ortodox, Pesahul, pe toate le-am sărbătorit. Aşa că am fost la Arad la Paştele catolic…
Eva: … pe urmă au venit copiii la noi şi am mers de Paştele ortodox, la o prietenă.
 
Interviu realizat de Getta Neumann,
Timişoara, iunie 2012.