Destine evreiești la Timișoara: Miki Raviv

În noiembrie 2012 am petrecut câteva zile în casa lui Miki şi Galy, pe o colină din Haifa. Dimineaţa ne întâlneam în bucătărie. Miki punea masa cu gesturi măsurate, Galy, cu părul roşu vâlvoi şi un papagal pestriţ pe umăr, pregătea micul dejun. Papagalul ciugulea din bolul lui Galy şi fura din farfuria lui Miki, pe când pisica, sătulă, se plimba în jurul nostru. Discutau despre programul zilei: Miki va continua lucrul la construirea avionului său (sic), Galy merge la un curs de fototerapie la Tel Aviv, apoi la gimnastică, a doua zi la centrul de reabilitare, unde lucrează ca voluntar. Fetele, Michal şi Taly, vin în vizită, nepoţii trebuie aduşi de la grădiniţă, de Şabat vine Yochay, fiul lor.
De mai bine de 48 de ani în Israel, Miki (Nicolae Wächter) îşi aminteşte de primii 21 de ani de viaţă, petrecuţi în România.
 
 
M-am născut în 1943, eram al doilea copil, sora mea e cu patru ani mai mare. Primele amintiri le am de pe la vârsta de un an şi jumătate. Eram acasă într-un ţarc, bunicul îmi dădea hârtie brună de împachetat, coli din alea enorme, şi o mulţime de creioane. Fircăleam cu un creion în mâna dreaptă şi unul în mâna stângă, deodată cu amândouă. Şi dacă îmi dădea prăjituri, tot cu două mâini mâncam.
Când am avut 5 ani, ne-am mutat pe Tudor Vladimirescu, într-o locuinţă primită de tata ca o favoare, pentru că era membru de partid şi activist. Acolo am mers la grădiniţa din curtea sinagogii în cartierul Elisabetin. Majoritatea erau copii evrei, pentru că locuiau mulţi evrei în cartier. S-a format un grup de băieţi şi fete care a rămas împreună din prima zi de grădiniţă până în ultima zi de şcoală.
Locuinţa de pe Tudor Vladimirescu era, la început, toată a noastră, apoi, treptat, s-au rechiziţionat camere. Stăteam foarte aproape de fratele lui tata, Pista, unchiul meu, tatăl lui Tibi şi Gabi. Tata era foarte ocupat, pentru că, prin ’48-’50, a primit funcţia de director comercial la Magazinul de Stat de lângă Operă. Acolo era centrala, dar mai erau încă aproape 40 de filiale.
 
Avea o poziţie de conducere. Unde a mers la şcoală?
Tata terminase la Zsidlic. A făcut Liceul Comercial şi apoi a obţinut un certificat de contabil. În sufletul lui, tata era ziarist. Bunicul era croitor, a fost, cel puţin noi spuneam aşa, cel mai mare croitor din Timişoara, cu un atelier cu 15 angajaţi. A avut patru fii. Tata, Sanyi, era cel mai mare, Pista, tatăl lui Tibi şi Gabi, era fratele cel mai mic. Ceilalţi doi au emigrat în Israel mult înaintea celorlalţi, prin ’39.
Tata nu avea nicio înclinaţie pentru croitorie. La vreo 20 de ani s-a hotărât să meargă la Bucureşti. A găsit 6 ziare care i-au dat acreditare să fie corespondentul lor la Bucureşti, unde locuia la o pensiune. A venit odată Clara Fischmann de la Oradea în vizită la proprietara pensionului. Seara se făceau dansuri şi, la un dans, Sanyi i-a spus Clarei: „Eu m-aş căsători cu tine”. Iar mama i-a răspuns: ,,Şi cine te împiedică?” S-au căsătorit şi s-au stabilit la Timişoara.

 
A continuat cu jurnalistica?
Da, a scris totdeauna, dar n-a fost ocupaţia lui principală. A activat pe linie politică. Nu a fost ilegalist, a intrat în partid după ’48, dar a urcat în ierarhie. A fost numit director comercial la Magazinul de Stat; formal, era numărul 2, pentru că numărul 1 era directorul politic, un mecanic de locomotivă. În anii ăştia l-am văzut foarte puţin acasă, dar mama era mereu cu noi.
Bunicul era cel din familie care mergea la sinagogă. Mergea în fiecare dimineaţă, bineînţeles că vineri şi de Şabat… Nu cred că a făcut muncă de lămurire, dar în primii ani ne-am dus şi noi, tata, mama, soră-mea, eu.
La care sinagogă?
Cea ortodoxă, din Elisabetin. De sărbători era plină, cu multă lume în curte. Bunicul avea locul lui, noi nu aveam locuri rezervate. Când bunicul şi bunica au plecat, în 1951, mersul la sinagogă a ieşit repede din modă. N-am fost prea simpatizaţi de evreii din Comunitate. Dar toţi ştiau unde să-l caute pe Wächter Sanyi dacă voiau un post la Magazinul de Stat. Tata şi-a făcut datoria, să spun aşa, a ajutat, a favorizat la angajare… Dar era membru de partid şi nu mergea la sinagogă.
 
Pe vremea aceea nu erai bine văzut dacă mergeai la sinagogă.
Poate, dar noi nu ştiam de asta. Eu eram foarte mulţumit că nu trebuia să mă duc la biserică, eu sunt ateu. Nici azi nu-mi lipseşte.
 
Ce ştiai despre tradiţia evreiască?
Nimic. Ştiam că sunt evreu. Uneori mâncam la bunici, la ei erau rugăciunile vineri şi de sărbători… Până azi ţin minte că la bunici se aprindeau lumânările de Hanuca, dar niciodată într-un sfeşnic special, cum e obiceiul, ci pe o bucată de lemn de foc, pe care o puneau orizontal pe masă. Nu ştiu de ce. Poate să fi fost ceva legat de ceva ce s-a întâmplat undeva odată…
Nu ne-am pus întrebări. Eram evrei atei. Tata a vrut să mă înveţe literele ebraice pe vapor, în drum de la Napoli la Haifa, dar i-am spus: ,,Ăsta-i un voiaj de patru zile, 21 de ani am aşteptat, astea patru zile nu mai contează”.
 
Ce ştii despre familia din partea mamei?
Mama era orădeancă. Tatăl ei, Fischmann, inginer electrician, a murit tânăr. Mama a rămas orfană de tată la 3 ani. A făcut la început şcoală ca toţi copiii, apoi a învăţat acasă, cu dascăli. O mare parte din familia Fischmann nu s-a întors de la Auschwitz.
Când tata a fost în detaşamente de muncă, am fost efectiv foarte singuri. Evreii nu aveau voie să facă armată şi erau duşi la muncă obligatorie. Mama mi-a povestit că aveam nişte vecini români, să le fie binecuvântată amintirea, Lucica şi Ioachim Cârloabă. Cârloabă Ioachim era inginer forestier, Lucica era o femeie frumoasă, casnică. Atunci când au venit nemţii, au pus semne pe casele care erau proprietate evreiască, iar pe urmă le-au rechiziţionat. Au intrat nişte soldaţi germani şi au spus: ,,Nouă ne trebuie casa asta, aici o să locuiască soldaţi germani. Aveţi o oră-două să evacuaţi totul”. Mama nici n-a ştiut de unde să înceapă şi ce să facă, a plâns şi i-a spus Lucicăi: ,,Ne aruncă în stradă”. ‒ ,,Nu te aruncă în stradă, vii la noi.” Lucica şi mama au cărat tot ce se putea căra de la noi de acasă şi ne-am mutat la familia Cârloabă la care am stat luni de zile. Ei nu aveau copii. Când eu şi sora mea ne-am îmbolnăvit de tuse măgărească, Lucica a chemat un taxi. Aşa se face că eu am călătorit cu un taxi în care, când şoferul voia să aprindă farurile, se oprea, turna apă peste carbid, asta producea gaz acetilen, îl aprindea cu chibritul şi obţinea o flacără care servea de far. Cu un asemenea taxi ne-am dus sus la Semenic, unde familia Cârloabă avea o vilă, o cabană. Ioachim a murit foarte tânăr, Lucica a mai trăit mult.
Oameni buni.
Oameni buni, oameni minunaţi.
După război am avut mare noroc că am avut ca profesor de matematică pe Nicolae Goicu. Eu n-am fost niciodată ca vărul meu Tibi, cu 10 pe toată linia, mândria mamei lui. Eu am avut 10 la matematică, la fizică, iar dacă uneori îmi plăcea şi altceva, atunci şi acolo. Mi-am educat profesorii că eu învăţ ce vreau şi ei trebuie să mă lase în pace.
Părinţii te-au lăsat în pace.
Tata da, mama mai puţin. Mama zicea: ,,Trebuie să te străduieşti mai mult. Fă un efort, uită-te la Tibi”. ,,Nu mă interesează Tibi. Timpul ăsta îl consacru unor lucruri care mă interesează mai mult.” Tata mergea regulat la şcoală, la şedinţele cu părinţii, mama acasă mai îmi trăgea o palmă pe ici pe colo.

 
Ziua ta de naştere, la 13 ani, aţi sărbătorit-o ca o Bar Miţva?
Nu chiar. Dar pot să spun că toate zilele mele de naştere, înainte şi după, au fost mai puţin marcate decât ziua mea de 13 ani. N-a fost Bar Miţva, n-am fost pregătit religios, dar au fost mult mai mulţi invitaţi din familie şi i s-a dat importanţă.
Tatăl meu a fost director, a avut o poziţie frumoasă, dar a lucrat din greu. Am fost odată în camera lui de director, şoferul lui m-a dus, că era ziua lui de naştere. Toate întreprinderile aveau un cor sau un ansamblu de dans popular. De ziua de naştere a lui tata, corul l-a aşteptat în biroul lui şi i-a cântat când a sosit.
Între timp, ne-au rechiziţionat o cameră, mai târziu încă una. Am locuit în condiţii pe care astăzi nici nu pot să mi le închipui. Ca să intrăm în locuinţă, trebuia să trecem prin closet şi baie. Şi dacă doamna care a primit camera noastră era la closet când veneam acasă, trebuia să aşteptăm până ce ea îşi termina treaba.
 
De ce s-au luat aceste măsuri de rechiziţionare?
Au venit de la sate mulţi oameni care au devenit orăşeni.
 
Ai fost pionier?
Am fost pionier. Tata fiind mare director şi membru de partid, credeam că eu o să fiu printre primii. Dar am fost printre ultimii, pentru că tata era director, dar era şi evreu. Între timp, tata a început să coboare pe scara importanţei, adică din director comercial a devenit contabil şef la Aprozar. Tot o poziţie bună, dar fără maşină la scară şi fără să fie „tovarăşul director”.
Cum s-a justificat această decizie?
Nu ştiu precis. Încă nu eram înscrişi pentru plecare. Nu a fost dat afară în mod brutal.

Înscrierea în 1958, plecarea în 1964Într-o seară, în toamna ’58, unchiul meu Pista îi dă un telefon lui tata: „Vreau să-ţi spun ceva foarte important. Măi, este un zvon, am auzit că se deschid din nou înscrierile pentru Israel”. Nu se mai plecase din ’51, când plecaseră bunicii. „Am auzit că la fabrica de bere poţi să completezi formulare de cerere pentru plecare în Israel.”

 
În timpul acesta aţi avut contact cu bunicii?
Da, prin scrisori, cam o dată pe lună.
 
Ce ştiai despre Israel?
Ei, eu nu ştiam aproape nimic. În ’56, când a fost războiul, ştiam din ştirile de la Radio România de „agresiunea anglo-franco-israeliană”. După orele de clasă la şcoală, noi ne-am jucat ca proştii. Am pus nişte mese împreună, am blocat uşile şi am făcut un atac anglo-francez. Cineva s-a dus imediat să raporteze. Am fost anchetat de directorul şcolii, dar a fost îngăduitor, adică s-a contabilizat treaba aşa cum a fost: ne-am prostit şi noi aşa. Pentru lucruri din astea, pentru o vorbă, puteai să fii anchetat, examinat, urmărit. Nu era plăcut să ai origine socială „nesănătoasă”. Dar asta nu era numai la evrei.
 
Tu aveai origine „nesănătoasă” din cauza bunicului care avuse atelier de croitorie?
Din cauză că eram evreu. A fost tata comunist, dar era comunist evreu.
 
Se asculta Europa Liberă în casă?
Noi nu am ascultat Europa Liberă. Ştiam că există. Noi n-am ascultat, nu de frică, ci pentru că tata era atunci comunist. Era convins că ăsta e drumul pe care el vrea să fie. Eram în clasa a noua sau a zecea când a apărut posibilitatea plecării. Părinţii mei s-au gândit. A doua zi tata m-a luat la o parte. Aveam paisprezece ani. Mi-a spus aşa: „Când, în 1951, tatăl meu a hotărât să plece, m-a întrebat dacă eu merg sau rămân. Şi eu am spus că rămân. Acuma eu mă duc. Tu vii sau rămâi?”
 
Vai de mine! Nu cred că s-a gândit serios că ai să spui că rămâi singur.
Ba foarte serios! Foarte serios.
Ţi-a acordat toată încrederea şi libertatea.
Toată libertatea. Tata a înţeles că plecarea va lua mult timp. Unii au aşteptat timp de opt, zece sau mai mulţi ani până au primit paşaportul.
Mama te-ar fi lăsat singur în România, la Timişoara?
Da, probabil… Nu ştiu…
Care a fost răspunsul tău?
Eu l-am întrebat cât timp am să mă gândesc. Tata a spus: „O zi”. Şi m-am gândit o zi. Răspunsul a fost: „Merg cu voi”. Ţin minte sala de la fabrica de bere, o mulţime de lume, se intra câte unul, erau ofiţeri îmbrăcaţi militar, ţi se dădea un formular şi unul singur completa pentru o familie. „Când o să primim rezultatul?” „Nu ştim.” „Când o să…” Nimic. Faci, semnezi, te duci acasă.
Am început să vindem lucrurile. Tata a fost chemat la centrala de partid şi a fost dat afară din partid. Peste câteva zile a fost dat afară şi din serviciu. „Unde să mă duc? Ce să fac?” „Du-te, caută, tot n-ai să găseşti nimic.” Aşa că, în câteva zile, la noi s-a schimbat totul. La început am vândut pianul, după aceea am vândut mobilele. Am stat şase ani pe lăzi. În primii doi am terminat şcoala, am avut rezultate bune la bacalaureat. Prietenii mei discutau: „Eu mă duc la facultatea asta, eu la aia, eu mă duc aici, eu mă duc acolo… ” Iar eu, eu nu mă duc niciunde, că eu nu puteam să dau concurs de admitere, pentru că eram înscris. Eu le dau dreptate românilor, pentru că ei n-au luat niciun ban de la noi pentru şcoală, era gratuit. Atunci de ce ar fi trebuit ca ei să mai investească în cineva care pleacă în „Palestina”?
Asta e logic. Dar nu văd nicio logică în faptul că nu v-au lăsat să plecaţi.
Da. Asta e altceva. Astea erau probabil lucruri politice. După ce am plecat, am aflat că s-a plătit pentru noi.

 
Ce a făcut tata între timp?
Tata n-a găsit nimic în sectorul de stat, aşa că s-a alăturat şi el imensei armate de bilduşi. Ştii tu ce însemna pe atunci bilduş? Vine din germană: bild înseamnă imagine. Era un fel de industrie de reprodus fotografii pentru ţărani şi pentru alţii care nu aveau fotografii de nuntă. Se mergea din casă în casă să se facă fotografii de nuntă din alea mari, înrămate, pe baza unor fotografii din tinereţe. Dacă oamenii nu aveau poze, erau fotografiaţi, iar după aceea se făcea un fotomontaj care era retuşat cu mâna. Soţul lui soră-mea a fost retuşor, că nici el nu avea de lucru. Tata achiziţiona, adică pleca luni dimineaţa cu trenul şi făcea o tură din sat în sat, dormea undeva la ţărani şi venea vineri seara acasă. Depindea de noroc, uneori venea cu multe comenzi, uneori cu nimic. Atunci aveam un aparat de fotografiat Zorki[1], pentru că aparatele Optior[2] nu mai existau. I-am dat lui tata aparatul Zorki şi l-am învăţat să fotografieze. Asta era sursa noastră de venit. Mama nu a fost dată afară, dar din şef planificator cu salariu de birou a ajuns muncitoare la maşina de cusut.
Eu am găsit de lucru la Kandia, fabrica de ciocolată; reparam lăzi. Eram patru în atelier: trei tâmplari bătrâni şi eu, de 16 ani, cu bacalaureat, că noi am făcut bacalaureat după unsprezece clase. Cei trei tot îmi spuneau: „Ce cauţi tu aici?” Nu am vrut să le explic, aşa că le-am spus: „Asta ştiu, asta fac.” Am lucrat acolo vreo patru luni. Între timp, tata, prin nişte relaţii, pentru că în zilele lui bune el ajutase o mulţime de oameni, mi-a găsit de lucru la Electrobanat. Inginerul şef, Marcus, era evreu, pe el îl cunoştea, iar contabilul şef era unul Weiss.
Între timp, m-am înscris la ASIT, Asociaţia Ştiinţifică a Inginerilor şi a Tehnicienilor. Era un curs seral de doi ani, de desen tehnic şi proiectare. La Electrobanat mi-au dat de lucru ca dispecer la atelierul de prototipuri, adică trebuia să am grijă ca ceilalţi, vreo zece inşi, să n-aibă nici o durere de cap. Era foarte interesant, nu era producţie de serie. Aşa că am avut noroc, a fost excepţional, patru ani am pus mâna pe tot ce am putut. Am cerut să mă înveţe să strunjesc, să fac tot ce făceau ei, aşa că am învăţat o mulţime de lucruri practice. Au fost patru ani foarte buni pentru mine. Atunci am cumpărat o bicicletă, mergeam cu ea peste tot.
 
Care era atmosfera în întreprindere?
În atelier eram toţi la acelaşi nivel şi toţi erau oameni de omenie. Nu se făcea deosebire că cineva e evreu sau nu. Nu, nu, nu. Şeful atelierului de prototipuri era un român care vorbea toate limbile, fusese ofiţer în armată şi şef la graniţa cu Iugoslavia. Ştia meserie, era strungar. Îmi spunea Nichi. Mi-a zis: „Hai, mă, să te învăţ să strunjeşti”. Era foarte bun. Şi ceilalţi, români, unguri şi ştiu eu ce, toţi erau foarte de treabă.
În întreprindere era şi un comisar politic. Ani de zile mai târziu am citit Soljeniţîn; atunci am înţeles de ce un om aşa de „important” nu are un birou împreună cu ceilalţi. Biroul lui era undeva la dracu-n paznic, în fundul curţii, cu un culoar întunecos şi o intrare tot întunecată şi joasă, că trebuia să te apleci. Mă chema acolo pentru tot felul de lucruri. Ca în Soljeniţîn, făcea şicane din astea. De pildă, te vede în curte şi-ţi spune: „Măi, o să-ţi dau telefon, vreau să vii la mine”. Spui: „Vin acuma”. „Nu, nu, nu, eu o să-ţi spun când”. Îţi dă telefon, îţi dă o întâlnire să vii la el la birou peste două săptămâni. Două săptămâni tu nu dormi. După aceea îţi spune: „Bacalaureatul tău, hmmm, numărul, hm, îmi lipseşte ultima cifră”. Pentru asta te-ai chinuit două săptămâni. Mai târziu a început să-mi facă muncă de lămurire: „Mă, părinţii tăi vor să plece, lasă-i să plece, tu eşti tânăr, ai potenţial, rămâi aici, la noi, partidul, ţara, îţi dăm…, hai, rămâi aici”. A început să mă preseze, dar nu m-am lăsat.
În ’60 am făcut bacalaureatul. Până în ’64 am fost la Electrobanat.
Când am primit paşaportul, am vândut ce a mai rămas şi ne-am împrăştiat să dormim la prieteni. Eu am dormit la un foarte bun prieten al meu, care nu mai e în viaţă. În seara când am luat trenul spre Bucureşti, au venit vreo treizeci de colegi să-şi ia rămas bun.
 
După bacalaureat drumul tău s-a despărţit de cel al colegilor tăi. Aţi rămas totuşi prieteni?
Toţi prietenii mi-au rămas prieteni. Eram destul de respectat la câteva materii. Dacă era o problemă mai grea la matematică sau la fizică, veneau să mă întrebe pe mine şi eu îi ajutam. Ei au intrat la facultate, iar eu eram la atelierul de prototipuri şi strunjeam. Niciodată nu a venit cineva să-mi facă mutre: „Eu sunt la facultate şi tu eşti nimic”. Niciodată. Am rămas în termeni foarte buni cu toţii, veneau seara, ieşeam împreună pe Corso, ne plimbam. Ei erau studenţi şi eu munceam.

O viaţă nouă
 

Te-ai pregătit pentru plecarea în Israel?
Nu am învăţat ebraică, nu m-am dus la Comunitate, nimic. Nici părinţii.
Ce ai sperat să găseşti în Israel?
În ’58, ca elev de şcoală, nici nu ştiam exact care e situaţia politică. Ţin minte că atunci o lume întreagă spunea „Palestina”, nu „Israel”. Adică nici nu prea ştiai ce se întâmplă acolo, în Palestina. Încetul cu încetul am primit informaţii prin scrisori, de la unchii mei şi de la bunicul. Am ştiut că e o viaţă diferită şi, în mare, am ştiut că România e pentru români, Israelul este pentru evrei. Mă duc acolo unde îmi este locul. O să fie mai bine sau mai rău, nu ştiu. Pe fotografii vedeai case mici, deşert, cămile. Nu vedeai Tel Aviv-ul, nu vedeai străzile. Mi-am spus: „Ştiu eu, e un fel de Orient”. Dar nu ştiam dacă poţi să înveţi în Israel, dacă sunt facultăţi, dacă o să am posibilitatea să studiez.
Era o aventură în necunoscut.
Absolut. O aventură. Am ştiut că acolo sunt evreu între evrei… Dar nu eram idealist, era aşa, un fel de lucru normal. Nu eram idealist. Când am ajuns, m-am înrolat în armată şi am făcut tot serviciul militar. Cam târziu, că în mod normal te înrolezi la armată pe la 17, 18 ani, iar eu am ajuns la 22 de ani.

 
Ai făcut ulpan?
Am făcut ulpan în chibuţul Maabarot. A fost foarte bine, o groază de români, o groază de fete românce, câţiva sud-americani. Patru ore înveţi, patru ore lucrezi, după aceea eşti liber să faci ce vrei, ai ce mânca, ai unde dormi. O dată la două săptămâni te duci să-ţi vizitezi părinţii. Era o viaţă! Nu mi-am făcut temele de casă, nu am studiat cu cartea în mână, aşa că am ieşit cu o ebraică foarte bună la oral şi foarte proastă la scris, iar engleza mea era mediocră când am sosit în Israel, dar am învăţat. Ştii cum? Citind Playboy. (Râdem) La începutul armatei am fost instructor pentru rezervişti de armată. Şi era acolo un american mai în vârstă decât mine, steward la EL-AL. El aducea Playboy. În timpul armatei, engleza mea din mediocră a devenit excelentă.
 
Ce ai făcut la armată?
Am fost la artilerie. Am avut şansa să primesc un loc care mi se potrivea. La artilerie nu eşti într-un birou, eşti cu oamenii, cu batalionul, dar faci operaţii de calcul, faci muncă de inginerie. Tragi cu tunul după rezultatele calculului pe care l-ai făcut. Primeşti datele topografice, unde eşti tu, unde sunt ei, informaţiile meteorologice, toate astea le asamblezi şi calculezi parametrii de tir. Dacă eşti bun, nimereşti. Am cam simplificat, dar în mare aşa e. Am progresat foarte repede. Dacă eşti cineva în care au încredere, încearcă să te pună cât de devreme într-un post potrivit, că în primul an faci cursuri şi îţi rămân doi ani să faci cu adevărat armata. La un moment dat am observat că sunt nişte chestii care nu funcţionează cum trebuie şi am stat noaptea, când alţii dormeau, să încerc să fac nişte schimbări, nişte îmbunătăţiri. Odată a venit unul, un şef mai mare, a văzut că e lumină şi a intrat să vadă cine e şi ce face. M-a întrebat ce şi cum, iar eu i-am explicat ce fac. Zice: „Hai să vorbim despre asta mâine”. El m-a ajutat să propun soluţia mea, aşa ca să fie acceptată peste tot. Anul următor, de Ziua Independenţei, în semn de distincţie, am fost trimis împreună cu cei aleşi de fiecare companie militară la preşedintele Statului. Zalman Şazar era preşedinte şi Iţhak Rabin era atunci Ramat Kal[3]. Aveam toţi uniforme noi şi un plutonier ne-a curăţat bocancii, că nu puteai să te apleci, că stricai dunga pantalonilor. În autobuze trebuia să stăm în picioare, ca să nu…
 
Trebuia să aveţi o ţinută impecabilă! În rest, la armată nu cred că se dădea importanţă etichetei…
Nu, niciodată, niciunde. La festivitate cineva îţi anunţa numele şi gradul, iar Rabin te întreba: „Din ce unitate eşti?” Rabin ştia pe de rost toate unităţile. Eu eram 404. I-a spus lui Şazar: „Asta e unitate de tunuri…” Eram o sută douăzeci de oameni, la toţi a ştiut. Şi am primit diplomă, fotografie… Nici la armată nu mi-am pierdut timpul.
Pe la sfârşitul serviciului meu militar a fost Războiul de Şase Zile. Am participat şi, spre norocul meu, nu mi s-a întâmplat nimic. Au fost patru care nu s-au mai întors şi am văzut alţii care s-au… Mie personal nu mi s-a întâmplat nimic, am avut mare noroc!
 
Cum ai trăit zilele acelea?
Ştiu şi eu… Eşti acolo, cu ceilalţi, ţi-e teamă ca şi celorlalţi şi n-ai încotro. Faci ce trebuie să faci. Ai noroc sau nu ai noroc. Când cad obuzele, bineînţeles că ţi-e îngrozitor de frică. Dar frica mai mare e când tu eşti părinte şi copilul tău e acolo. Aia-i mai groaznic. Yochay, când a fost la Jenin[4]… El a primit o diplomă de excelenţă pentru comportamentul lui la Jenin, nu el singur, ci tot plutonul din care făcea parte. Eu am primit diplomă nu pentru curaj, ci mai degrabă pentru munca mea intelectuală.
Când am terminat armata, aveam 25 de ani. Îmi era clar: sau mai prind acuma ceva sau nu mai prind nimic. Nici din punct de vedere social nu stăteam prea bine ‒ mama lucra la început ca femeie pentru menaj, nu era servitoare, ci mergea în case şi făcea curăţenie. Tata, fiind ziarist, în suflet a găsit ceva legat de ziare, dar nu ca ziarist. Lucra la un centru de distribuire a ziarelor, el le împărţea la chioşcuri.
Cel puţin le mirosea cerneala.
Da, şi a venit acasă cu ceva salariu.
Nu am crezut că eu o să mai intru la o facultate. În România, am făcut la Clubul CFR un an de universitate populară de cinema, mă interesa filmatul. M-am dus să mă interesez la Ierusalim, la Bezalel[5], că mi s-a spus că e o şcoală de cinematografie. Am ajuns acolo dimineaţa şi mi s-a spus că şcoala de cinematografie e la etajul trei. Mă duc la etajul trei, nimic. Iar întreb, iar mă trimite la etajul trei. Nimic. Mă duc jos şi întreb: „Unde vezi aici şcoală de cinematografie?” Îmi spune: „Uşa trei şi uşa patru. Acolo se dau cursurile”. M-am dus direct la staţia de autobuz şi m-am dus să văd Technion-ul la Haifa. M-am plimbat, m-am uitat, n-am avut pe cine să întreb, n-am avut cunoştinţe, dar mi-a plăcut foarte mult. Technion-ul era frumos, nu era aşa de dezvoltat ca acum, dar arăta bine şi era un centru de calcul cu IBM 360. Mi-am spus: „Asta nu e şcoală de cinematografie, asta-i cu totul altceva!” Mama lucra deja la o fabrică de paraşute, cosea paraşute şi costume, şi s-a interesat la colegele ei de muncă, pentru că unele aveau copii care studiau la Technion.
Am intrat la Facultatea de Fizică pe baza notelor mele bune de la bacalaureatul din România. Şi încep să învăţ şi nu înţeleg nimic! Măi, dau primele examene şi iau nişte note penibile. Mi-am luat hârtiile, m-am retras şi m-am înscris la admitere pentru anul următor. Am găsit de lucru undeva, unde lucrasem înainte ca desenator tehnic. Mi-au zis: „Avem un desenator tehnic, nu ne trebuie încă unul”. „Daţi-mi de lucru, orice!” Au zis: „Ştii să strunjeşti?”
Aha!
Zic: „Măi, nu sunt strungar, dar ştiu să strunjesc”. ‒ „Mâine, la 7 dimineaţa, vii cu sandvişuri şi începi să lucrezi ca strungar necalificat.” De dimineaţa până după-amiază la patru lucram ca strungar, iar seara învăţam pentru admitere. Am dat admiterea la mecanică şi am intrat.

Sunt un israelian evreu ateu
 

Amintirile de mai sus le-am înregistrat în salonul din casa lui Miki şi Galy, la Haifa. Am continuat la telefon, făcând un salt de 40 de ani, ani de viaţă cu nenumărate evenimente şi realizări pe plan profesional şi personal. Am încercat să trasăm un arc peste timp şi loc, între azi şi odinioară, între Israel şi România.

 
Miki, care sunt sentimentele tale faţă de România?
Când am ajuns în Israel, am zis că niciodată nu mă voi mai duce în România, nu pentru că aş fi avut resentimente, era mai mult din prudenţă. S-au mai auzit cazuri când lumea s-a dus înapoi şi a avut neplăceri… Am trăit în România 21 de ani. Nu am respins trecutul, dar m-am detaşat de el. Am ţinut legătura cu prietenii din România, dar cumva aparţineau trecutului, unui alt capitol. Nu am vrut să merg înapoi în vizită. Nu am citit ziare în limba română, nu m-am dus la spectacole în română. Nu am mai vorbit româneşte. Mircea Crişan a fost de mai multe ori în Israel, eu nu am vrut să mă duc, pe mine m-a interesat ce se întâmpla aici, nu acolo. Toată familia mea era aici, viaţa mea se petrecea aici.
Un exemplu. Weinerth Laci, cel mai bun prieten al tatălui meu, era un om de mare cultură şi avea o bibliotecă enormă. Nu avea copii, era deja bătrân şi a simţit că trebuie să se despartă de bunurile pe care le avea. M-a rugat să preiau de la el vreo 2.000 de cărţi. Nu am avut nicio dorinţă să le păstrez pentru mine, le-am dat mai departe. Am ţinut câteva ‒ nişte cărţi pe care mi-am zis că arată bine în bibliotecă, nu pentru că mă gândeam că le voi citi vreodată.
 
Când ai cunoscut-o pe Galy, aţi vorbit şi ungureşte?
Am constatat că amândoi ştim ungureşte şi venim din familii în care s-a vorbit ungureşte şi cu asta basta. Am vorbit în ebraică.
 
După 40 de ani a survenit o întorsătură. Ce s-a întâmplat?
În anul 2000 am fost în sabbatical în Canada. M-a sunat la telefon din Israel cel mai bun prieten al meu, Tessler Gyuri, care m-a ajutat mult să mă adaptez când am sosit în ţară. Mi-a spus: „Anul viitor, la Timişoara, este întâlnirea clasei noastre după 40 de ani de la terminarea liceului. Vii?” Am spus: „Bineînţeles că vin!” Galy şi alţii m-au întrebat că ce s-a întâmplat cu hotărârea mea de a nu mai merge niciodată în România. Am zis: „Foarte simplu. Eu nu mă duc în România, eu mă duc să mă întâlnesc cu clasa mea!” Am fost 7 sau 8 perechi din Israel, am zburat în acelaşi avion la Budapesta, de unde am plecat cu un minibus spre Timişoara. Când am sosit seara, târziu, ne aşteptau vreo 30-40 de colegi din cele două clase care au absolvit în acelaşi an. A fost formidabil!
Am fost uimit să văd că oraşul arăta neîngrijit, multe clădiri erau într-o stare jalnică. În 2006 am fost din nou şi era mult mai bine, era curat, s-a mai renovat. I-am arătat lui Galy unde am locuit, piaţa, şcoala. Am fost totuşi emoţionat, am fost mişcat, dar nu peste măsură.
 
Ai spus că te considerai în România un evreu ateu. Cum ţi-ai defini identitatea acum?
Tot aşa: evreu ateu de origine română, cu limba maternă maghiara. Dar cred că originea şi limba nu sunt esenţiale. Consider că în România am primit o educaţie bună, dar asta nu mi-a dat o identitate.
 
Ce s-a schimbat când ai ajuns în Israel?
Sunt un israelian evreu ateu. Cred că „israelian” trebuie să fie pe primul loc. Sigur că sunt şi arabi şi creştini israelieni, sunt minorităţi aşa cum şi în alte ţări sunt minorităţi. Principalul pentru mine este că sunt israelian.
 
Cum îţi trăieşti aici evreitatea?
Prin simplă autodefiniţie mă consider evreu, ceilalţi trebuie să mă accepte ca atare. Nu sunt religios, dar faptul că sunt ateu nu mă împiedică să am obiecte de cult acasă şi să păstrez tradiţia. În afară de asta, mi-am manifestat totdeauna marea simpatie pentru religioşi, ceea ce îi înfurie pe prietenii mei. Dacă pe stradă vine la mine un religios şi îmi spune că sunt nouă inşi şi au nevoie de încă unul pentru minian, eu mă duc să fiu al zecelea. Dacă îmi pune o carte în mână, am să spun: „Eu nu ştiu şi nu vreau să mă rog, dar eu stau şi repet ce spuneţi voi. Aveţi nevoie de zece evrei, eu sunt al zecelea”. Nu sunt împotriva religioşilor şi sunt gata să-i subvenţionez. Ei nu au altă cale, pentru că au fost educaţi pe o anumită linie, ei cred în ceva şi nu au alternativă.
 
Aţi făcut anul acesta seder de Pesah?
Sigur că da, am avut un seder cu 26 de persoane, aşkenazi şi sefarzi laolaltă. Chiar îmi place să sărbătoresc tradiţional şi dau importanţă tradiţiei. Sunt ataşat în special de tradiţia din familia mea, de la bunicii mei. Am câteva idei fixe, nişte lucruri pe care le-am văzut la bunici şi vreau să le fac întocmai. Ţi-am povestit de bunicul care aprindea lumânările de Hanuca pe un buştean, n-am idee de ce. Ei bine, până în ziua de azi, mie îmi place să fac aşa cum a făcut el. Altă chestie: toată lumea spune după o rugăciune Amen, eu spun Umein, aşa cum spunea bunicul.
Aşa spunea şi tatăl meu, la fel spun şi eu.
 
Interviu realizat de Getta Neumann, noiembrie 2012, Haifa, Israel; martie 2013, convorbire telefonică.