Aceasta Monica de necrezut!

Era sfirsitul lui Decembrie 1979. Trenul ma readucea acasa, dupa citeva nesperate luni de Occident. Aveam acel sentiment de cadavru viu pe care l-a incercat tot intelectualul roman de dupa 1944, intorcindu-se. Dar nu gasisem absolut nici o ratiune spre a hotari: ramin. Ori nu avusesem curajul s-o caut. Sau imi fusese, poate, frica sa infrunt o alta lume, care mi-ar fi spus, foarte curind: nu insemni nimic pentru mine. O! Teribila noastra spaima de-a fi nimeni; omeneasca noastra vanitate de-a fi cineva!
Eram, zic, intr-un tren de iarna, incapabil sa ma fixez intr-o stare. Am scos din geamantan unul din cele doua exemplare ale cartii Monicai Lovinescu Pe unde scurte. Era cel cu dedicatie. Ajuns la Curtici, reciteam anumite pagini. Unul din vamesi mi-a confiscat mai toate cartile din valize. Luindu-mi si exemplarul al doilea din cartea pe care tocmai o reciteam, ofiterul mi-a spus cu un ton voit impersonal: „Monica Lovinescu? Bravo, Domnule Tudoran! Bravo! Monica Lovinescu. Ce mai face?”. „Bine”, am raspuns fara ezitare. Fara sa ma gindesc ce fac. Fara sa doresc a fi… „curajos”. In timp ce-mi dadea sa semnez o hirtie, vamesul s-a uitat insistent la celalalt exemplar al cartii Monicai Lovinescu, deschis pe masuta din fata mea. L-a luat in mina si rasfoindu-l linistit a spus: „Ce cititi, Domnule Tudoran? Sint sigur – ceva interesant.” „Monica Lovinescu”, am raspuns din nou. Iarasi fara sa ma gindesc ce fac; lipsit de orice ostentatie. „Aha! Inteleg”, a spus ofiterul. Apoi, punind cartea inapoi pe masuta de linga fereatra compartimentului, mi s-a adresat pentru ultima oara: „Bravo, Domnule Tudoran! Bravo! Monica Lovinescu… Drum bun si Bine ati venit acasa!”.
Aflat in plina greva a foamei, intr-una din noptile lui Mai 1985, mi-a revenit brusc in minte acel „Drum bun si Bine ati venit acasa!”. Ce cozonac bun de mincat pentru psihologi, lingvisti, ghicitori in palma si in stele…!
Monica Lovinescu este azi numele unei institutii si asta fiindca si-a asumat curajul de-a fi nimeni. Caci dintre toate variantele posibile, si-a ales-o pe cea mai lipsita de sanse: ziarist roman la Paris scriind pentru acasa!
Daca as vrea s-o magulesc, as spune c-ar fi putut deveni un excelent prozator de limba franceza. N-a devenit.
Daca as tine cu tot dinadinsul s-o pun pe ginduri, as afirma c-ar fi putut sa se miste in eseistica franceza ca pestele in apa. Nu s-a intimplat nici asta.
Daca as vrea s-o plictisesc de moarte, as aduce vorba despre ce stralucita cariera de cercetare, universitara ar fi putut avea in Franta. N-a avut-o.
Cum nu vreau nici s-o magulesc, nici s-o pun pe ginduri si cu atit mai putin s-o plictisesc, ma multumesc sa spun ca tot acest lant de conditionale n-are, de fapt, nici o noima. Lucrurile sint ceva mai simple: exista oameni care au ambitii, cariere, viata. Monica Lovinescu are destin. N-ar fi putut fi nimic altceva decit ceea ce este. Unul din raspunsurile cele mai plauzibile la spinoasa intrebare „persana” Cum poti sa fii roman? este: Monica Lovinescu.
Stiu bine ca un destin este o taina. Totusi, nu ma pot impiedica sa ma intreb si acum – ori tocmai acum! – de unde atita putere de auto- sacrificiu? De unde intuitia ca poteca ta nu e decit aceasta? Ce stupid! Tocmai asta inseamna a fi intr-un destin!
De fiecare data cind o ascult, de fiecare data cind o citesc, mi se pare ca din discursul ei lipseste ceva. Chiar asa! Unde este invidia? Unde – egocentrismul? Dar verdea ranchiuna? Si ce nu pot intelege chiar in nici un chip – de unde atita speranta? Nu naiva, nu agitata, nu elaborata.
E si acesta semnul sigur al unui destin: sa crezi acolo unde ceilalti se indoiesc, sa speri acolo unde disperarea e asemeni unui zid de otel fara fisura.
Nu cred in toti scriitorii romani pe care „jura” Monica Lovinescu. Nu merg pe toate miinile pe care ea le crede curate. N-am mai nici una din sperantele la care ea nu renunta.
De necrezut, cred in Monica Lovinescu ca intr-un fel de-a fi. In trenul care ma aducea acasa, in acel Decembrie 1979, intelegeam – cu fiecare pagina recitita – ca n-as putea fi niciodata atit de tolerant ca Monica; atit de entuziast. Ca n-as putea fi nicicind atit de generos. Nu eram si nu voi fi, probabil, vreodata pregatit pentru asta.
Cunosc cel putin citeva hahalere, care, pe timpul bilbiitei lor existente bucurestene, dadeau acatiste la Domnita Balasa, doar, doar, Monica Lovinescu le va pronunta si lor numele. Acum, occidentalizati nevoie mare, nu viseaza decit sa ia locul Monicai. Ca si cum un destin poate fi luat cum iei nevasta altuia, ori poate fi furat precum gaina vecinului de peste drum.
Imi place extraordinar de mult cind, vorbind despre ilustrul ei tata, monica spune „E. Lovinescu”. E semnul nobletei autentice. Si la fel de mult imi place cind Monica iti spune „Fii serios, Domne?!”. E marca unei rare sanatati morale.
Vamesul de care v-am vorbit la inceputul acestor rinduri e un fel de hirtie de turnesol. Duplicitatea lui fata de infractiunea mea „de-a introduce in tara tiparituri subversive” dovedea ca, impotriva lipsei noastre de speranta, chiar si acolo unde te astepti mai putin, un discurs de vocatie are efecte. Marunta complicitate de atunci a vamesului poate deveni marea lui „complicitate” cu viitorul mai omenesc de miine. Si e meritul de nerasplatit al Monicai Lovinescu, ca nedepasind corsetele boxei sale de „jurnalist cultural” a devenit, de fapt, un extrem de influent jurnalist politic.
Din pacate pentru mine, mai intotdeauna cind as fi vrut sa fiu linga Monica Lovinescu, n-am reusit. Nu altfel stau lucrurile azi.
Inteleg ca i se decerneaza un premiu – detalii nu mi s-au oferit! Stiu ca cine priveste un asemenea prilej solemn cu un mare zimbet pe buze e chiar Monica Lovinescu. Nu mi-e greu sa mi-o imaginez soptind acel „Fii serios, Domne?!”, dupa fiecare cuvint de lauda ce i se aduce. Si in ceea ce ma priveste, chiar asta incerc – sa fiu foarte serios. Deci, marturisesc: Monica Lovinescu este una din foarte putinele institutii pe care le iubesc. Mai grav – o si respect. Ceea ce, in cazul unui mizantrop incurabil ca mine, e de necrezut. Dar cum altfel, decit de necrezut, este si aceasta Monica?
Da Doamna, sint serios!