Cristian Tudor Popescu: „Pentru mine, ultimul si cel mai puternic criteriu al adevărului este umanul”

DANIEL CRISTEA-ENACHE: Stimate domnule Cristian Tudor Popescu, sunteti, în literatura și jurnalistica noastră, una dintre vocile afirmate puternic după Revolutia din decembrie 89. Erati și înainte implicat în creatia și în cenaclurile de literatură (de la cele S.F. și până la "Junimea" lui Ovid. S. Crohmălniceanu) – totuși, uitându-ne în urmă la acea perioadă, ea pare a fi, în cazul Dvs., una de underground. E corectă această perceptie? Ce a însemnat Revolutia din 89 pentru Dvs., ca om și ca scriitor? Ce s-a câștigat și ce s-a pierdut, o dată cu ea?

CRISTIAN TUDOR POPESCU: Cred că termenul cel mai potrivit ar fi underskies. Erau vaste cerurile acelor nopti petrecute în poienile patriei, cerurile sub care ne citeam texte unii altora, visând în gura mare, tineri și liberi ca gâzele în lumină. Știi foarte bine, Daniel, ce înseamnă să scrii de unul singur. Pentru mine a fost și rămâne un efort chinuitor, cu rare satisfactii de câteva clipe. Atunci, în anii 80, am trăit experienta unică și irepetabilă a scrisului împreună. Și nici măcar scris – o poveste. Unul rostea o frază, altul cinci, unul schimba un cuvânt, altul anula tot și propunea altceva, după vreun ceas-două, se închega în aer Povestea, care nu trăia decât o seară. Eu mă potriveam cel mai bine cu Dan. În vreme ce prietenele noastre dormeau, mai mult sau mai putin satisfăcute, noi doi ne adunam în întuneric la fereastră, deslușindu-ne fetele când trăgeam din tigară, și povesteam în șoaptă. Eu aveam schelete de idei, lucioase și reci! Dan găsea întotdeauna continuarea, le îmbrăca în carne, le coafa, le punea să vorbească. Pe urmă, ne apucam amândoi să le tundem, le vivisectionam, făceam transplanturi. Culmea relatiei între două fiinte omenești este să facă împreună o lume pe care să n-o știe decât ele. E mai mult decât a face un copil. În lumile noastre, Dan și cu mine eram în tot – când el era ploaia acidă, eu eram asfaltul Bucureștiului în anul 2049, androidul nebun Cristian îi rupea precis, fir cu fir, genele omului Dan, chipul lui se contura în dunele planetei moarte, al cărei ultim locuitor eram eu. Într-o seară, Victor Nănescu a povestit cum și-a bătut joc de o gagică. Ea se pretindea mare intelectuală și băiatul o întrebase la derută despre o carte inexistentă, un titlu inventat de el pe loc. Și aia, povestea Victor râzând, a zis că a citit-o, cum să nu. Eu nu râdeam – ceva adânc se mișcase tectonic înăuntrul meu. Era semnul care nu mă înșală niciodată, zvâcnirea literaturii. Știam că o să scriu ceva despre asta, și am scris, câtiva ani mai târziu. Imaginează-ti că ea răspunde da, am citit-o. El începe să ceară "amănunte", inventând cu un surâs dispretuitor. Ea nu se pierde, dimpotrivă, îi răspunde, inventând, cu fortă narativă mai mare ca a lui, detalii și personaje. Pas cu pas, el este umilit pe terenul pe care se credea cel mai tare, al născocirii. Când tace, învins, ea, în loc să-și savureze victoria, povestește însufletită mai departe actiunea cărtii inexistente, rugându-l: Amintește-ti, te rog, amintește-ti… Când el va ridica ochii și va rosti primul cuvânt legat de ale ei, e salvat și se naște o lume… Vezi, Daniel, acestea sunt lumile pe care le-am pierdut în 89. Am rămas doar cu una, asta pe care o vedem. Și acum scriu împreună cu prietenii mei de la Adevărul, sunt fascinante serile în care facem ziarul sau când compunem "Pagina a 6-a pentru ziua a
7-a". Dar e o diferentă: acum facem un lucru încărcat cu responsabilitate, ziarul îl citesc sute de mii de oameni, pe atunci eram cu totul liberi și "scriam" doar pentru noi… Dan a murit în 91 și atunci am scris ultimul text cu umbra lui în suflet. Dan a murit straniu, într-o noapte, singur, gol și ud, electrocutat de un calorifer electric, care i-a vărgat pielea. Textul era așa: "Cred că Dan s-a gândit mult în noaptea aceea, când curgeau amperii în el, dacă să mai trăiască sau nu. Ar fi putut să se ridice dintre elementii săpati în trupul lui gol și să se îmbrace, ascunzând astfel ceata electrică, albăstruie, care i-ar fi dublat fiecare centimetru de piele. Avea niște ochelari negri, cu ramă subtire și lentile mici, ar fi putut să-și ascundă cu ei strălucirea insuportabilă a ochilor. O pereche de mănuși negre i-ar fi putut disimula mâinile arse. Ar fi trecut neobservate bâzâitul continuu și vaga adiere de ozon care i-ar fi însotit toate mișcările.

Și ar fi revenit astfel printre noi un Dan Merișca invulnerabil, singur și temut. Electrocavalerul. Fiecărui prieten care i-ar fi întins mâna, Dan ar fi trebuit sau să-i întindă dreapta înmănușată sau să-și scoată mănușa, prefăcându-l pe celălalt, în câteva clipe, într-o mumie calcinată. Fiecare fată care s-ar fi supus dorintei lui nemăsurate de a dărui plăcere și-ar fi dat sufletul în spasme interminabile, mime hidoase ale supremului orgasm prin care Dan visa să spargă pielita acestei lumi. Chiar și rămânând mereu la un metru de noi, tot ar fi făcut afișajele ceasurilor noastre digitale să se dea vertiginos peste cap, consumându-ne fulgerător viata.

În timpul marilor furtuni ar fi fugit, nebun de singurătate, în câmpul gol, căutând trăznetele. Fiecare șuvoi de foc alb care i s-ar fi înfipt în degetele ridicate spre cer i-ar fi iluminat chipul într-o poză mișcată a copilăriei. Lacrimile lui, ca niște fulgi albaștri, ar fi ars iarba, ar fi găurit pietrele.

Până la urmă, cred că s-ar fi urcat pe Vârful Omu și ar fi rămas acolo, sperând să slujească de releu pentru toate semnalele rătăcite prin eter, căutându-și obosite tinta aproape uitată.

Dar pentru că s-a gândit la toate astea, Dan a rămas cuminte în ghearele tigrului din vis, așteptându-și prietenii să vină și să se împărtășească nestingheriti din trupul sufletului său, ba chiar cu întelegătorul lui rânjet blând să le șoptească printre dinti: "…Gagiilor, mai întâi scoateti ștecherul din priză…"".

Ai pomenit de profesorul Crohmălniceanu. Este omul din literatura română căruia i-am fost întotdeauna recunoscător. În ultimii ani au scris destui critici și oameni de mare suprafată culturală despre cărtile mele. Dar au făcut-o când eu eram redactorul-șef al Adevărului, când eram "fiara" Popescu de la televizor, când era indicat să te pui bine cu mine. M-a ros mereu îndoiala – cât e apreciere sinceră și cât gestică interesată în ce s-a scris. Într-un caz am și rupt orice relatii cu un distins critic literar și foarte bun jurnalist în clipa în care am înteles că din persoana mea îl interesa cel mai mult partea care-i putea înlesni publicarea de texte în Adevărul. Firește, de aici și până a spune precum criticita Marcu în România literară că Andrei Pleșu sau Ileana Mălăncioiu au vorbit despre mine într-un moment de ameteală e oareșicare distantă. Crohmălniceanu m-a apărat când eram nimeni. La cenaclul Junimea se practicau executii crâncene asupra celor care nu făceau parte din camarila optzecistă. În absenta profesorului, fusesem deja mursecat de vreo două ori. Dacă ar fi fost după anumite cenacliste și anumiti cenacliști, trebuia să mă spânzur neîntârziat, ce să mai vorbim de scris. Apoi am citit un fragment din romanul Vremea Mânzului Sec într-o seară de toamnă. Când carnasierele s-au adunat pentru salt, Crohul a ridicat mâna ca vrăjitorul Merlin și i-a oprit. El vorbea întotdeauna ultimul. În seara aceea, în mod exceptional, a vorbit primul. "S-a întâmplat un lucru rar. De multă vreme ascultăm aici texte bidimensionale. Textul domnului Popescu e tridimensional, are volum și asta nu se întâmplă decât la prozatorii pursânge." N-am să uit toată viata aceste cuvinte. Mârâind, killerii au început și ei să-mi găsească tot felul de calităti… În seara aceea, Crohul, fie-i odihna ușoară, m-a băgat în literatura română.

 –  În continuarea întrebărilor anterioare, ar fi interesant de făcut o paralelă între programul unei zile-tip din viata Dvs., înainte și după 89. Cel putin în ce privește prezentul, cred că multi cititori ar vrea să afle cum se desfășoară o zi de lucru a lui Cristian Tudor Popescu, ce se ascunde în spatele editorialelor din Adevărul și Adevărul literar și artistic, ori în "culisele" aparitiilor (mai rare, azi) la talk-show-uri. La noi, în România, foarte multi sunt nemultumiti de ceea ce fac și se visează (cu doze variabile de bovarism) în alte ipostaze: cariere, posturi, specializări. Dvs., unul, sunteti multumit de ceea ce faceti?

 – Ani de-a rândul am scris în ziar cu gândul că nu peste mult timp o să mă apuc din nou de literatură. Asta îmi dădea un soi de insatisfactie surdă, nu tăioasă, dar persistentă. Până când, brusc, am realizat, uitându-mă în urmă, că aceea era literatura, ce scriam în ziar. Astăzi cred că nu numai în cazul meu, în general literatura chilelor de celuloză și a metrilor de raft cotor aurit lângă cotor aurit e un concept depășit de viată. Pentru mine, literatura e și în ziar, și în ce spun sau tac la televizor, și într-o întâlnire cu studentii. O sclipire în ochii unui tânăr, când reușesc să-l fac să simtă o idee, este literatură. Cu privire la literatură există un subînteles de un crunt simplism, pe care multi nu pot sau nu vor să-l vadă: literatura trebuie să vorbească despre trecut, mai mult sau mai putin apropiat. Dacă scrii despre ceva ce se întâmplă chiar astăzi, critica oficială consideră asta, a priori, cu un surâs dispretuitor, gazetărie. Dacă scrii despre viitor, atunci nu poti fi decât un producător de science-fiction, adică de paraliteratură. Trecutul e sigur, e nobil pentru establishmentul literar, prezentul și viitorul sunt dubioase. Un mod de a gândi curat oligofren. Eu am scris despre toate timpurile și pot să afirm liniștit că nu există un timp privilegiat pentru literatură. Mă umflă un râs sec când văd cum se strofoacă așa-zișii postmoderni de astăzi cu realitatea virtuală, cu introducerea tehnologiei informationale în literatură, cu fragmentarismul și formele "slabe" etc. – toate astea, autorii de SF din generatia mea le descopeream hăt pe la jumătatea anilor 80. Dar despre noi nu scria Nicolae Manolescu…

Pentru mine nu a existat niciodată o obligativitate a scrisului. Nu am luat niciodată pixul în mână cu gândul că trebuie să scriu ceva pentru că sunt scriitor sau gazetar. De aceea, mi-e greu și să concep ideea editorialului zilnic, mi se pare ceva esentialmente aberant. Eu am scris numai când ceva din afara mea m-a făcut să tresar. Nu am cum să sufăr de bovarism. Nu m-a preocupat niciodată faptul că aș scrie prea putin, nu mă sperie gândul că de mâine nu voi mai scrie un rând. Uneori trec ani între o tresărire și punerea ei pe hârtie. În vara asta am fost la biserica Sf. Nicolae din Brașov.

 Există acolo o carte medievală scrisă pe piele de ied nenăscut. Se spintecă capra, se scoate iedul și e jupuit. De ce, pentru că porii pielii nu sunt deschiși câtă vreme iedul stă înăuntru și se poate practica o caligrafie splendidă pe o astfel de piele netedă. Cândva, când va veni vremea, asta se va așterne într-un fel pe hârtie. Sau poate nu o să scriu, o să păstrez pentru mine universul acestei tresăriri și o s-o scriu dincolo, cu Dan. Nu mă grăbesc că dă posteritatea peste mine.

– Prin scrisul Dvs. din 90 încoace, ati dobândit ceva mai important decât banii sau onorurile (bune și ele, să nu fim ipocriti): prestigiul unui jurnalist cinstit, care spune lucrurilor pe nume și care încearcă mereu să descopere și să sublinieze adevărul. Există, cred, un adevăr al faptelor, grăitor prin el însuși, dar și unul al interpretării lor: subiectivă, datorită personalitătii comentatorului, dar obiectivă prin adecvarea la natura obiectului supus analizei. Mai ales acum, când numărăm destui sustinători ai relativismului postmodern, ce întelegeti Dvs. prin adevăr și prin adevăr literar și artistic?

– Nu înteleg, Daniel, la cine se referă pluralul din paranteză (bune și ele, să nu fim ipocriti). Banii nu mă interesează, niciodată n-am știut exact ce salariu am, am trăit la fel și cu putin, și cu mult. Cât privește onorurile, să fim serioși, pe mine, "nationalistul", m-au premiat mai degrabă străinii. În România mă bucur de onorul simpatiei simplilor cetăteni, "lumea bună" fie mă urăște, fie se teme de mine. Cred că ciudatul meu succes mediatic se datorează și faptului că nu mi l-am dorit neapărat și pot să trăiesc liniștit fără el, începând din clipa asta.

Altfel, întrebarea e foarte bine pusă, cu referire la titlurile publicatiilor la care lucrez. Există nenumărate criterii și tot atâtea adevăruri: logic, matematic, juridic, moral, religios, politic. …Poate să existe totuși un criteriu ultim cu care să te orientezi în acest hătiș de adevăruri? Pentru mine, da. Ultimul și cel mai puternic criteriu al adevărului este umanul. Dacă un adevăr logic rănește sau ucide nemeritat un om, atunci el nu trebuie spus, pentru că se transformă instantaneu în minciună. Adevărul ultim este acel "să-i crezi omului", de care vorbea undeva D.I. Suchianu. Asta în lumea reală, în lumea ziarelor, a ziarului Adevărul. În lumea Adevărului literar și artistic e altfel. Aici, adevărul este valoarea artistică. O carte de literatură nu poate fi adevărată sau falsă, e bună sau proastă. Arta poate fi ilogică, imorală, ilegală, eretică. Arta nu cunoaște mila, nici democratia. Nu cred în rolul educativ al artei. O operă de artă poate fi rea, nocivă, malignă, ca tabloul negustorului lui Gogol. Visez să scriu o carte insuportabilă, care să presupună riscul nebuniei pentru cine o citește. Demult, o fată extraordinară de care eram îndrăgostit până la desfiintare îmi spunea, pentru că nu mai aveam tigări: "Să mă duc să fac un palier?"
Asta însemna să ia la rând câteva camere de arabi, să facă tot tacâmul de perversiuni cu fiecare sau cu mai multi odată, și pe urmă să vină în camera mea cu tigări și băutură. Era arsă pe gât cu aparatul de sudură de valutiști turci și în felul ei mă iubea. Multă vreme, iadul a fost pentru mine amintirea unui hotel cetos, plin de aburi, unde miroase dulceag a arab și a sânge. Literatură.

– De foarte multe ori, articolele pe care le scrieti au un ton tăios, caustic, cu specularea nemiloasă a punctelor slabe (logic și moral) și cu îngroparea în ridicol a adversarului. Destul de rar am observat în ele semne, indicii ale dubiului. Ce faceti când vă dati seama că ati greșit, într-un fel sau altul? Vă e greu să o recunoașteti? De pildă, ati scris mai demult un articol memorabil despre Dumitru Tepeneag, pe care îl echivalati cu "o iudă fleșcăită". Mai sunteti de acord cu portretul-caricatură realizat atunci?

– E foarte simplu. Când am dubii, nu scriu. Nevoia de a scrie în ziar nu apare în fata nuantelor, ci a flagrantelor. Cât privește persoana acestui domn Tepeneag, nu m-a preocupat deloc înainte de acel articol și nici după. Atunci, în emisiunea televizată care a declanșat scandalul, dl. Tepeneag (sau Tsepeneag?) era o iudă fleșcăită și nimic altceva.

– Dincolo de cărtile de "fictiuni speculative" și de Vremea Mânzului Sec, scrisul Dvs. e profund impregnat de realitatea zilei (socială, politică, economică etc.). Nu credeti că există un risc în această "întretesere" cu momente și personaje trecătoare, perisabile? Ca și în cazul publicisticii politice făcute de Ileana Mălăncioiu: găsiti că, peste câtiva ani, va mai interesa pe cineva figura unui Gavril Dejeu, a unui Radu Vasile, sau a omniprezentului, azi, Adrian Năstase, "utecistul bătrân și complexat" dintr-un recent editorial?

– N-are nici o importantă. Ei nu mă interesau pe mine, azi, chiar când scriam, ce să mai vorbim de ce vor zice cititorii viitorului. Spuneam că nu există timp privilegiat în literatură – nu există nici subiect privilegiat. Un scriitor adevărat poate să scrie rânduri zguduitoare despre un colt tăcut de încăpere sau despre un sentiment inexistent, un scrieci plictisește crunt descriind atentatul de la WTC, la care tocmai a fost martor. Interesează pe cineva astăzi cine a fost Manfred von Killinger, tinta pamfletului perfect al lui Arghezi? Eu când scriu despre Radu Vasile, de fapt nu scriu despre Radu Vasile. Dacă ar fi fost să scriu chiar despre persoana lui din buletin, n-aș fi scris niciodată. Persistenta literaturii nu e dată de neperisabilitatea subiectului, ci de rezistenta în timp a fibrei textului. Și poti să-mi dai niște exemple de subiecte neperisabile, asigurătoare? Pomul, lacul? Peste câteva sute de ani s-ar putea ca pomul și lacul să rămână doar niște colectii de impulsuri electronice în memoria omenirii. Omul? Dragostea? De la Platon până la Michel Houellebecq, presimtirea unei rase superioare, nediferentiate sexual, o rasă înlocuitoare care să fie pentru om ce este acum omul pentru maimută, bântuie umanitatea. După 11 septembrie 2001 cred că și cea mai dementă constructie imaginară a autorilor de SF poate deveni într-o zi realitate. Când pătrunde în viată, fluviul literaturii nu cunoaște zone privilegiate, nici interzise. De fapt, ideea veșniciei operei de artă ca productie individuală nu este decât oglinda antropocentrismului care-i chinuie pe multi de la Renaștere încoace. "Dumnezeu" (ghilimelele sunt necesare pentru un ateu ros de metafizică) a făcut omul. Opera lui "Dumnezeu" e cât se poate de perisabilă. Disparitia întregii umanităti a devenit astăzi o chestiune tehnologică. Dacă din om nu mai rămâne decât un pumn de pulbere, de ce ar trebui ca opera de artă să trăiască la nesfârșit? Nu voi înceta să-l pomenesc pe Caragiale: important e ca o operă de artă să nu fie născută moartă, să vieze, fie și o secundă, nu să fie veșnică. Pe urmă, acceptă cineva să fie un simplu zidar care a pus un rând de pietre la temelia unei catedrale pe care n-o va vedea niciodată în toată splendoarea ei? Nu, toti vor să fie semnati pe frontispiciu. Antropocentrism și frică de moarte, de aici se naște obsesia perenitătii artei… Și mai e ceva. Cred că oamenii viitorului vor fi din ce în ce mai putin aplecati spre trecut. Acum 700-800 de ani, era posibil să-ti întemeiezi cultura pe gândirea mai veche de o mie de ani a anticilor. Cei ce vin cred că vor consuma în primul rând produsele simbolice ale epocii lor, nu ce le lăsăm noi.

– Ati scris, cu multi ani în urmă, un text în care arătati de ce nu puteti pleca din această tară. Pentru că ati investigat atent realitatea cotidiană românească (și nu ati privit-o de după jaluzelele bine trase ale simpozioanelor pe temă dată), știti că tânărul de astăzi aproape că nu are perspectivă în România. Cu rare exceptii, el nu poate trăi din munca lui, nu-și poate întemeia decât asistat o familie cu un minim standard de viată. Ce credeti că ar trebui să facă tinerii noștri? Dacă pleacă, sunt ei de vină, sau altcineva?

– În problema asta nu se pot da sfaturi. Nu voi spune niciodată unui tânăr pleacă sau rămâi. Să facă așa cum simte. Altfel, dacă ar vrea să plece și rămâne, o să-și pună toate neîmplinirile vietii pe seama acestui gest. Dacă vrea să rămână și pleacă, va trăi în străinătate și mai străin decât, oricum, este. Sunt, categoric, multi tineri valoroși cărora nu li se deschide nici o perspectivă pe măsură în România. Dar sunt și destui care nu mai au în cap decât Occidentul, deși nici n-au dat cu nasul de România. N-au încercat cu adevărat să facă ceva aici, firește punând osul la treabă, că ușor nu e nicăieri, în schimb se plâng întruna că sunt marginalizati și neînteleși. Societatea românească nu i-a strivit, cum pretind ei vehiculând prefabricate de gândire de la televizor, pentru simplul motiv că nici n-au intrat într-un contact serios cu ea. Una e să părăsești tara la 40 de ani, după ce ti-ai ridicat toată Securitatea și Partidul în cap, cum a făcut Dorin Tudoran, și alta e să te cari în America la douăzeci și ceva de ani că ești neînteles și vrei să conduci un Mercedes. Multi dintre tinerii noștri vor totul și, dacă se poate, pe loc. Eu am publicat prima carte la 30 de ani și mi-am luat prima mașină, o Dacie pe care o am și astăzi, la 39 de ani… N-am lucrat în presă până la 33 de ani, pentru că n-am putut să fac compromisurile necesare: Ștefan Gheorghiu, politica partidului… Și astea sunt prostii dacă te gândești la generatia celor care au stat cu zecile de ani prin pușcăriile comuniste, ca să reînceapă să trăiască din nou la 40 și ceva de ani. Deci, repet, să facă fiecare cum vrea, dar să fie sincer cu sine și cu ceilalti.

– Și acum ultima întrebare a acestui interviu, pentru care vă multumesc. În pagina culturală a Adevărului apar, pe lângă semnăturile unor critici și gazetari reputati (C. Stănescu, Magda Mihăilescu, Constantin Coroiu, Carmen Chihaia.), cele ale unor tineri pe cât de talentati, pe atât de ne-complezenti în comentariile lor: Cristina Modreanu, Diana Popescu, Florena Dobrescu, Gheorghită Aurelian Ion. Mizati pe tineri sau mizati pe merit, indiferent de vârstă?

 – E un fals universal răspândit că pe cutare vârsta l-a schimbat de nu-l mai recunoști. Vârsta nu te poate face altceva decât ești. Dacă ai în tine substantă umană, o ai și la 15 ani, și la 80. Refuz să cred că scleroza, dacă o apuc, mă va face vreodată să fiu nedrept sau ticălos. De asemenea, nu cred că structurile mele de gândire actuale vor putea fi alterate vreodată, chiar dacă aș avea un accident vascular cerebral care să mă damblagească. La 25 de ani eram un individ detestabil pentru mine, cel de azi: pateticoid, teribilist, încăpătânat, deplasat, pus pe automistificare. Dar exista în acel tânăr o distantă, un ecart continuu fată de mocirla sau penibilul în care se afunda – din distanta aceea, din detașarea aceea aproape subconștientă s-a născut actualul Popescu. Știi, Daniel, pe cine am chemat eu la ordine prin 92, ca proaspăt redactor-șef al Adevărului literar și artistic? Pe Iosif Sava, Dinu Săraru, Ecaterina Oproiu, Magda Mihăilescu… Ei erau colaboratorii revistei. Domnilor și doamnelor, am zis, nu dau pe nimeni afară, însă trebuie să vă adaptati zilei de azi. Cred că se uitau la mine ca la un gauleiter. În fata programului de adaptare enuntat de subsemnatul, Iosif Sava s-a dovedit cel mai recalcitrant. Ne-am și despărtit, domnul Sava spunându-mi că ne vom revedea când o să mă intereseze din nou marea cultură. Dinu Săraru s-a dovedit cel mai maleabil, producând atunci în revistă niște interesante amintiri de la Teatrul Mic. Apoi, când i-au revenit corăbiile la suprafată, a plecat. Magda Mihăilescu a rezistat cu brio până în ziua de azi. Niciodată n-am respins pe cineva pentru că era bătrân sau "fost", l-am respins pentru că era plicticos, lipsit de valoare literară și artistică. Și n-am publicat pe nimeni pe bază de "disidentă" când valoarea bătea spre zero.

Cât privește tinerii… Timpul curge vâjâind pe lângă mine, mă simt ca și cum m-aș transforma în următoarele clipe într-un schelet îmbrăcat în pulbere, sentimentul Philip K. Dick… Cu câteva secunde în urmă veneau să dea examen pentru angajare Saviana Stănescu, Costică Brădătan, Sorin Băiașu, Cristina Modreanu, Diana Popescu, Florena Dobrescu, Gheorghită Ion… Cu câteva secunde în urmă, debutau în Adevărul literar și artistic Andrei Pogorilovschi, Răzvan Rădulescu, Cezar Paul-Bădescu, T.O. Bobe, Svetlana Cârstean… Apărea prima semnătură a lui Daniel Cristea-Enache… Cred și sper în tineri, dar nu orbește. Uneori ei pot fi mai conformiști și mai alunecoși decât bătrânii. Ar fi totuși o sărbătoare a vietii mele să vină clipa în care un tânăr îmi va spune calm și limpede un lucru la care eu nu m-am gândit niciodată. O idee pe care n-aș fi putut s-o concep. Un altceva. Îmi imaginez ușurarea, împăcarea din sufletul meu, când mă voi așeza în ultima bancă, așa cum se întâmplă într-o povestire a lui Crohmălniceanu, și voi încerca să înteleg…