Convorbire cu Dr. Ion POPESCU, Kiev: ROMÂNII DIN UCRAINA(2)

Prima confruntare dintre românii bucovineni și armata sovietică s-a produs la 6 februarie 1941.

Atunci, cca. 150 persoane[i] (după alte informații ? aproximativ 400-500)[ii] din satele din stânga Prutului, Mahala, Buda, Cotul-Ostriței și Boian, au încercat să treacă granița în apropiere de satul Lunca. Acolo, însă, la cca. 600 metri de linia de demarcație, în lunca Prutului, au fost întâmpinați cu focuri de mitralieră de grănicerii sovietici și doar 56 dintre ei au reușit să se salveze[iii] , 44 de participanți la această acțiune au fost arestați, dintre care 12 au fost condamnați la moarte, iar ceilalți 32 ? la 10 ani de închisoare[iv] .

Românii bucovinei, basarabeni și herțeni nu erau protejați nici în România, pentru că majoritatea acestor refugiați au fost extrădați mai târziu autorităților sovietice, majoritatea fiind trimiși în lagărele din Siberia, Kazahstan și Asia Centrală.

Sistarea procesului de primire a petițiilor a provocat nemulțumire în rândul populației, deoarece mulți oameni au considerat că vor fi privați, spre deosebire de concetățenii lor mai norocoși, de dreptul de a se strămuta în România. Din această cauză, la 26 martie 1941, la Storojineț s-au adunat mai multe sute de țărani din localitățile Ropcea, Cupca, Pătrăuții-de-Sus, Pătrăuții-de-Jos, Ciudei și din suburbiile centrului raional. Secretarul organizației raionale de partid a refuzat să discute cu mulțimea adunată, specificând că se așteaptă sosirea din clipă în clipă a unui reprezentant al Kievului. Persoana respectivă era Vasile Luca, unul dintre militanții PCR, stabilit în 1940 în URSS și ales deputat în Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene din partea regiunii Cernăuți, la alegerile din ianuarie 1941. Acesta a încercat ?să convingă? mulțimea ?că România practic nu există ca stat? și că bucovinenii ar avea numai de câștigat de pe urma instaurării puterii sovietice. Respingând și huiduind discursul acestui reprezentant al noii stăpâniri, oamenii au decis, în urma unor deliberări, ca în ziua de 1 aprilie toți cei care doresc să plece în România să se întâlnească în Suceveni pentru a porni în mod organizat spre frontieră. Interesant este faptul că și la adunarea din Pătrăuții-de-Jos, din 28 martie 1941, la care au participat circa 400 de țărani, organizatorul adunării, Gheorghe Crăsneanu, a amânat plecarea tot pentru 1 aprilie.

Și cea mai mare tragedies-a produs anume la 1 aprilie[v] 1941[vi] , când aproximativ 2.000-3.000 de locuitori din satele de pe valea Siretului au încercat să se refugieze în România.

Ei însă au fost oprițide grănicerii sovietici în apropiere de satul Fântâna-Albă, unde cca. 200 de oameni au fost împușcați[vii] , mulți au fost răniți sau, mai târziu, arestați și reprimați[viii] . Cei care n-au fost secerați de gloanțe, fiind numai răniți, au fost prinși, legați de cozile cailor, târți la gropile comune, săpate din timp, unde au fost omorâți cu lovituri de hârlețe sau aruncați în ele de vii. Alții, după interogatoriile luate în beciurile NKVD-ului din Hliboca și după torturi înfiorătoare, au fost duși în cimitirul evreiesc din acel orășel și aruncați într-o groapă comună, peste care s-a turnat și s-a stins var[ix] .

De asemenea la 1 aprilie, în jurul orei 19, un grup de circa 100 de locuitori ai satelor Carapciu, Iordănești și Prisăcăreni au fost atacați lângă graniță, 24 dintre aceștia fiind uciși, iar alți 43 răniți[x] .

După consumarea evenimentelor și încheierea anchetei, un număr de 22 de persoane au fost deferite justiției[xi] .

În conformitate cu concluziile dosarului penal nr. 12 969/1941, la 4 decembrie 1942, un tribunal militar sovietic a condamnat la moarte o persoană[xii] , alte 15 fiind pedepsite cu câte 10 ani de muncă silnică în lagăr, confiscarea avutului și deportare. Încă șase persoane au fost judecate în dosarul nr. 2 976/1941, fiind condamnate la câte 8 ani de lagăr și confiscarea avutului. Potrivit legislației sovietice, familiile lor, împreună cu restul participanților marșului de la Fântâna-Albă, urmau a fi deportate în Siberia și Kazahstan. În acest sens, în lunile aprilie-mai 1941, reprezentanții administrației locale din raioanele Hliboca, Herța, Storojineț, Noua-Sulița și Vijnița au început să întocmească listele respective.

În ajunul izbucnirii războiului a mai avut loc un măcel îngrozitor pe Costișa, în partea de est a satului Probotești, nu departe de Herța[xiii] .

Cea de a doua etapă a suprimării elementului românescdin actuala regiune Cernăuți s-a desfășurat sub semnul deportării a circa 13 mii de familii în Siberia, Kazahstanul de Nord și Republica Sovietică Autonomă Komi[xiv] . 

Aceste deportări oribile au avut loc între 12 și 14 iunie 1941. Dacă peste zece zile nu ar fi început războiul, probabil că o jumătate din populația regiunii Cernăuți ar fi fost deportată[xv] .

Pentru a urgenta soluționarea chestiunii ?dușmanilor orânduirii socialiste?, în primăvara anului 1941, la Cernăuți și în centrele raionale, au fost constituiteniște organisme extrajudiciare, numite ?troici?. În urma hotărârilor adoptate de acestea, în zilele de 9-14 iunie 1941, au fost arestate și deportate în regiunea Komi, din Rusia, 924 de persoane. Întreaga operațiune a fost pregătită din timp și realizată în baza Planului operativ referitor la conducerea operațimilor legate de ridicarea elementului antisovietic, care prevedea:

?La 11 iunie 1941, ora 20, a se efectua consfătuirea operativă a întregului aparat operativ din NKGB și NKVD, pe baza căreia să se lucreze directiva Statului Major de district.

Să se instruiască aparatul de agenți informatori în părțile respective la descoperirea la timp a persoanelor, care au intenția de a executa acte teroriste, diversiuni, a fugi nelegal peste frontieră și a împrăștia versiuni antisovietice printre locuitori.

În scopul de a împiedica posibilitatea unor asemenea încercări de trecere nelegală peste frontieră, tocmai în perioada pregătirii operative, precum și în timpul executării acestora, să se coordoneze activitatea cu comendaturile de grăniceri de frontieră, orientând pe aceștia asupra măsurilor luate de RO din NKVD, în legătură cu deportarea elementului antisovietic.

La 12 iunie a.c. ora 19, în legătură cu RIK (Raionnyi Ispolnitelinyi Komitet)[xvi] a efectua consfătuirea instructivă a comuniștilor, repartizați pentru participarea la operație, după care să fie atașați grupelor operative.

La ora 1 noaptea agenții operativi, împreună cu comuniștii, aleși pe direcții de către RPK (Raionnyi Partiinyi Komitet ? Comitetul raional de partid) să sosească la punctele, unde se vor efectua operațiile.

Aparatul operativ, la sosirea în sat, este obligat ca, până la începutul operației, să stabilească pe căi neoficiale situația.

Dacă expulzabilul este acasă, a stabili precis locul, cum este situată casa, depărtarea ei ș.a., și numai după aceea, conform ordinelor, la ora 2 și jumătate noaptea, împreună cu personalul întărit a se îndrepta spre locuința expulzabilului, calculând astfel, încât exact la ora 3 noaptea să se înceapă operația? [xvii] .

Soarta celor arestați au împărtășit-o, la 13 iunie, și peste 5 mii de membri ai familiilor lor, categorisiți drept ?susținători ai dușmanilor poporului?, care au fost încărcați în vagoane pentru vite și deportați în Siberia și Kazahstan.

Dar împreună cu acești nenorociți au fost ridicați și oameni absolut nevinovați. Iată ce scrie Mihai Rohalschi din Ostrița-Mahala:

?La o săptămână după hramul bisericii noastre, în luna iunie a anului 1941, ne-am pomenit luați între arme ca să fîm duși, chipurile, la primărie… Tata, Constantin Rohalschi, era născut în 1895, mama, Anghelina, era din 1897, fratele Victor – din 1923, eu – din 1927, iar sora Maria avea 11 ani… Toate familiile ridicate din Cotul Ostriței au fost urcate în căruțe și duse la primăria din Mahala, unde am avut impresia că se afla întreaga suflare din comună. De acolo, încărcați în camioane, am fost transportați la Sadagura, care era pe atunci centrul nostru raional. Bunica nu era cu noi, fiindcă, văzând că nu se ținea pe picioare și că nici nu vorbea, cei de la primărie au poruncit să fie lăsată în sat și dată în seama unei surori de-a tatei… Cele mai multe familii au fost ridicate din pricina unor membri ai lor, care, încercând în iarna anului 1941 să treacă în România, au fost împușcați la Lunca, lângă Herța. Familia noastră n-a fost inclusă în listele alcătuite la comendatură (lucrul acesta l-am aflat mai târziu)… Noua conducere a satului avea pur și simplu ciudă pe tata, căci el fusese vreo câteva săptămâni primar…

La gara din Sadagura am fost despărțiți de tata, Rohalschi Constantin, care… a murit în 1943, luna ianuarie, într-un lagăr din Republica Komi. Atunci nu bănuiam că ne despărțeam de el pentru totdeauna. După ce l-au luat pe tata de lângă noi, am fost urcați într-un vagon de vite, în care se aflau bărbați, femei, copii, fete și flăcăi… Drumul a fost lung și foarte greu. Prin gări, unde se oprea trenul, o dată în zi ni se dădea mâncare și apă. Primeam niște hâlbe, așa ca să nu murim de foame. Apa, însă, nu ajungea la toți. Coșmarul acestui drum a durat câteva săptămâni. În drum se întâmplau de toate: unii bătrâni mureau, unele femei nășteau… Când am ajuns la Omsk, în Siberia, toți erau sleiți de puteri. La Omsk, în gară, iarăși am fost selectați… Familiile mai tinere, fară copii, au fost trimise să lucreze într-o regiune mai nordică, iar celelalte au fost repartizate în părțile Omskului. Noi am nimerit la o fermă dintr-un sovhoz din raionul Marianovka… În acea vară am dormit cu toții într-un grajd de viței, în care păduchii și ploșnițele ne mâncau de vii…. Când a venit iarna, câteva familii au fost strămutate undeva mai la nord, iar șase familii, timp de șase ani, am rămas să locuim în una și aceeași încăpere… Era timp de război, școala nu funcționa și eram nevoiți să ne spetim mereu…. Erau geruri mari și fratele și-a răcit picioarele. M-am dus să lucrez în locul lui, la scos gunoiul din grajduri. In 1942, fratele, Victor, a fost luat într-un lagăr de muncă… Cei rămași acasă, în Bucovina, n-au știut nimic despre noi până la terminarea războiului…

Am fugit din Siberia și în 1947 am ajuns în Bucovina, fară nici un fel de documente. Scăpați dintr-o nevoie, am nimerit în alta – în Bucovina bântuia foametea mare, care a secerat mii și mii de vieți omenești… Fratele mai mare știa bine rusește și primăria i-a dat îndreptare la învățătură… Într-o zi, facându-i-se percheziție, au găsit la el manifeste anticomuniste. A fost arestat și condamnat la 5 ani de pușcărie. A fost aruncat într-o închisoare din Temir-Tau…

Eu am stat acasă până în primăvara anului 1948… Pentru că am fugit din exil, am fost dați în căutare. Fiind găsiți, am fost deportați a doua oară. Am fost duși din nou la Sadagura și de la Sadagura – la Cernăuți, iar de la Cernăuți, din închisoare, – la Lvov, unde erau formate eșaloane cu deținuți. În lagărul din Lvov eram cam zece mii de persoane. Și iarăși, într-un tren de marfă, a urmat acel drum lung și anevoios, cu mâncare o dată pe zi și cu apă puțină… Era în ajunul Sfintelor Paști când am ajuns în apropierea Omskului… Drumul urma mai departe, până la Irkutsk. În gară ne așteptau camioanele fabricii de cărămidă din Lisiha.

Ajunși acolo, am fost repartizați pe la diferite ?locuințe?. Ca să nu fugim, capii familiilor au trebuit să iscălească că suportă exilul până la sfârșitul vieții. Dorul de a ne vedea casele a fost stins în noi prin aceste semnături ?benevole?. La acea fabrică de cărămidă am lucrat până în 1958, adică timp de zece ani, când ni s-a permis să ne întoarcem acasă… Dar casa nu mai era a noastră (fusese ocupată abuziv de către coloniști ucrainieni)… Abia după aproape 20 de ani de înstrăinare, am reușit să cumpărăm rămășițele gospodăriei făcute de tata…?[xviii]

Deportarea bucovinenilor și basarabenilor în iunie 1941 nu a fost un fenomen care s-a redus sub aspect geografic doar la cele două provinciianexate de URSS cu un an mai devreme. În regiunile vest-ucrainene, încorporate de sovietici în 1939, deportările (al patrulea val, după cele trei din 1940) au fost realizate în zilele de 22 mai 1941 ca și în Lituania, la 14 iunie în Letonia și Estonia, iar în vestul Bielorusiei în noaptea de 19/20 iunie 1941.

Teritoriile respective au revenit Uniunii Sovietice în urma materializării înțelegerilor secrete cu Germania nazistă, încheiate la 23 august 1939, Stalin ?curățând? terenul de elementele nesigure în preajma confruntării cu Hitler. Potrivit calculelor efectuate de către cercetătorul rus A.E. Gurjanov, numărul celor deportați din regiunile anexate în lunile mai-iunie 1941 s-ar ridica la circa 105.000-110.000 de persoane[xix] .

Românii bucovineni, basarabeni și herțeni erau abandonați și de către Statul Național Român – autoritățile române au luat măsuri pentru limitarea imigrărilor din teritoriile ocupate.

Astfel, în perioada martie ? iunie 1941, au fost repatriate doar cca. 1.000 persoane[xx] .

Exodul miilor de români spre Patria lor istorică însă nu s-a oprit.

În 1940-1941s-au refugiat în România 32.958 bucovineni și 82.580 basarabeni[xxi] .

Pentru locuitorii din Basarabia și nordul Bucovineidata de 13 iunie 1941 a rămas în memorie ca cea mai tragică zi din primul an de stăpânire sovietică.

În acea noapte, numai din regiunea Cernăuți, cca. 13.000 de bărbați, femei și copii, majoritatea români, dar și mulți ucraineni, polonezi și evrei, au fost scoși din case, din localitățile natale, și deportați în Siberia și Kazahstan. Mulți din acești bucovineni deportați au murit de foame și frig și nu au mai revenit în locurile natale.

După aceste evenimente situația din nordul Bucovinei a devenit și mai grea, iar repatrierea sau refugierea în România a devenit practic imposibilă.

Despre calvarul românilor din acest an blestemat (28 iunie 1940 – 22 iunie 1941), despre ?mărturiile de sânge? a poporului autohton din acestă regiune a scris în cele 477 de pagini din monografia-document ?Martiri și mărturii din nordul Bucovinei (Fântâna Albă ? Suceveni ? Lunca ? Crasna ? Igești…)? veteranul de război, original din satul Broscăuții-Noi[xxii] din zona Storojinețului, Vasile Ilica[xxiii] , care a încercat să aducă și listele, deși necomplete, celor împușcați sau morți în locurile deportărilor. Acest lucru a fost continuat și de către Centrul Bucovinean Independent de Cercetări Actuale, care pe parcursul anilor 2004-2005 a încercat o cercetare în fiecare localitate românească pentru a se documenta referitor la aceste evenimente[xxiv] .

Probabil, deportările aveau să continue la infinit, dacă, cât de paradoxal n-ar suna, Germania nu ar fi atacat, la 22 iunie 1941, Uniunea Sovietică.

În timpul retragerii în fața armatelor română și germană, NKVD-ul a evacuat o parte a deținuților din închisoarea cernăuțeană, unii fiind apoi înecați în Nistru, în zona satului Costrijiuca. Mulți, însă, au fost lichidați chiar în interiorul închisorilor din Cernăuți, Hotin și Storojineț, în conformitate cu ordinul dat de Leontii Beria, șeful NKGB-ului unional[xxv] .

Lapuțintimpdupă izbucnirearăzboiului, înnoapteade23 iunie1941, cca. 3.000 intelectualișipersonalitățidefruntedinCernăuți, majoritateadineievrei, aufostridicațișideportațiînSiberia.

Printreaceștiaeraușifoștii conducători ai comunității, precumși lideriimișcării sionistedinoraș[xxvi] .

În decurs de un an(28 iunie 1940-22 iunie 1941), numărul jertfelor represiunii bolșevice în teritoriile anexate de sovietici (Bucovina, Basarabia și plasa Herța), potrivit unor estimări, s-ar cifra între 67.000 și 89.500 de persoane.

Conform listelor alcătuite de către administrația românească în toamna anului 1941, în perioada iunie 1940 ? iunie 1941 din județele, care făceau parte din guvernământul Bucovinei, au fost deportate, reprimate, sau au dispărut 36.129 de persoane, dintre care 14.942 din județul Hotin, 8.319 ? din județul Cernăuți, 4.387 ? județul Storojineț, 1.467 ? județul Rădăuți, 1.996 ? din județul Dorohoi (adică din satele din zona Herței) și 5.018 persoane din orașul Cernăuți[xxvii] . Numai din județul Storojineț au fost deportate, au fost represatesau au dispărut fără urmă 2.034 persoane de naționalitate română[xxviii] .

Potrivit datelor care privesc doar fenomenul deportărilor din regiunea Cernăuți, în perioada menționată au fost strămutate în diverse părți ale URSS-ului, după unele informații 10.000 de persoane, după altele peste 13.000. Conform datelor de arhivă, la 13 iunie 1941, din raionul Herța au fost deportați 1.996 de oameni: din Horbova 147 de persoane, din Cotu-Boian (aparținând atunci comunei Horbova) 10 persoane, din Bănceni 43 de persoane, din Molnița 77 de persoane, din Buda-Mare 39 de persoane, din Pasat 20 de persoane, din Lunca 35 de persoane, din Buda-Mică 31 de persoane, din Godinești 20 de persoane, din Lucovița 37 de persoane, din Slobozia 30 de persoane, din Mogoșești 42 de persoane, din Pilipăuți (Satu-Mare) 50 de persoane, din Mihoreni 34 de persoane, din Hreațca 20 de persoane, din Probotești 26 de persoane etc. Din localitatea Mahala, raionul Noua-Sulița, satul de baștină al familiei Nandriș, în acea noapte au fost ridicate 579 de persoane, iar din raioanele Hliboca și Storojineț au fost deportați: din Tereblecea 237 de persoane, din Cupca 92, din Oprișeni 44, din Stăneștii-de-Jos și Stăneștii-de-Sus circa 140 etc. [xxix] .

Majoritatea celor deportați au murit la locul deportării.

Mulți dintre ei n-au avut parte nici de mormânt creștinesc. După cum ne mărturisește Ion Mihăieși,  numai din satul Ostrița-Herței ?au fost lipsiți de dreptul de a avea o ultimă urmă pe tărâmul de naștere… 136 de români cu frică de Dumnezeu care au ridicați în plină noapte și duși, cu preț de mari chinuri pe drumul pătimelor, până la și chiar după Cercul Polar, la Peciora și în alte părți ale Siberiei…? [xxx]

Imaginea satelor, depopulate în mare parte, era extrem de tristă. În 1942, bucovineanul Ilie Mandiuc, membru al Societății pentru Cultura și LiteraturaRomână în Bucovina, scria: ?Cine cutreieră satele Ostrița, Mahala, Cuciurul-Mare, Igești, Crasna, Tereblecea, Volcineț, Horbova…, se cutremură adânc. Casele părăginite, gospodăriile neîngrijite prin care cresc numai bălării sălbatice. Fruntași ai satului, cei mai buni gospodari, oameni cu credință în Dumnezeu, oameni de adevărată cinste, de omenie, au fost deportați cu întreaga familie fară nici o vină, pe simplu motiv că sunt români, cu darea de mână și gospodari bine înstăriți?[xxxi] .

Foarte mulți basarabeni și bucovineni au ajuns în localitatea Vorcuta, dincolo de Cercul Polar, unde au fost expediați cu forța.

Dumitru Mircescu, simpatizant comunist, care a trecut în anul 1936, înot, clandestin Nistrul în ?raiul? bolșevic din URSS, fiind condamnat la zece ani închisoare ca spion român, scria în cartea sa de rememorări: ?Cedarea Basarabiei și Bucovinei de nord adusese la Vorcuta zeci de mii de români. Toți, foști gardieni publici, jandarmi, notari, primari, perceptori, preoți…, nimeriseră dincolo de Cercul Polar cu condamnări de 10-15 și20 de ani de muncă silnică de executat?. Unii bucovineni au fost duși la muncă forțată în orășelul Skokim, aflat în guvernământul Tula, la 160 de km distanță de Moscova. Odată cu apropierea frontului, autoritățile sovietice au pregătit un tren în vederea depozitării lucrătorilor aflați în putere la minele din Siberia. Cei mai slabi au fost folosiți la săpat tranșee. Mulți dintre ei au pierit de foame și ger. La 21 ianuarie 1942, Comandamentul militar german din zonă a predat autorităților similare române 50 de bucovineni bolnavi deportați, care au fost transportați de urgență la Spitalul Central din Cernăuți. Ei se aflau într-o situație foarte grea, deoarece până aproape de genunchi erau plini de degerături, sufereau de malnutriție datorită condițiilor inumane de lucru[xxxii] .

După cum mărturisea Lazăr Alerguș din Cupca: ?Pe data de 1 aprilie 1941 venea dinspre Pătrăuți o coloană de oameni de câteva mii iar cei din față purtau cruci și prapori din biserică și se îndreptau spre reședinta raionului Hliboca (Adâncata). La această coloană ne-am alăturat și noi cei din Cupca… Cu toții mergeam la Miliția Raională din Hliboca să depunem cererile de plecare în România pentru că oamenii nu mai puteau îndura birurile, cotele și robotele ce ne puneau în cârcă autoritățile sovietice. Românii ziceau că dacă au plecat nemții și polonezii atunci de ce să nu ne dea voie și nouă românilor să mergem în patria noastră România, mai ales că le lăsăm sovieticilor toată agoniseala noastră, case, pământ, animale și tot ce aveam noi acceptând să plecăm cu câte o traistă în spate în care aveam câteva schimburi și ceva de-ale gurii pe 2-3 zile. La Miliția raională din Hliboca văzându-ne așa mulți nu au vrut să stea de vorbă cu noi și ne-au spus să plecăm către casele noastre că altfel va fi rău de noi. O parte s-au întors spre casele lor că nu au venit pregătiți să meargă în România, însă cei mai mulți ce aveau familiile și boccelele cu ei au pornit prin Suceveni spre Fântâna-Albă purtând crucile în fruntea coloanei. Eu și cu fratele și cu alți oameni ne-am întors spre Cupca dar pe drum ne-au ajuns niște militari călări și ne-au arestat și ne-au depus în arestul Miliției din Hliboca unde am fost ținuți vreo două săptămâni, după care am fost predați la Securitate (NKVD) din Cernăuți unde am fost bătuți și cercetați zilnic până la 13 iunie 1941 când am fost îmbarcați în vagoane de marfă ca animalele (câte 150 de persoane într-un vagon) și trimiși în Siberia. Am făcut parte dintr-un grup de 2.500 deportați care am fost trimiși la Aktiubinsk. De la ultima gară a trebuit să mai mergem pe jos încă vreo 40-50 km până la poarta primului lagăr. Dar mulți din noi au murit pe drum de foame, de sete și de dizenterie. La fiecare oprire în stații, de altfel trenul avea drum deschis și se oprea rar, în stații mici, și mai ales noaptea ca să nu fim văzuți de oamenii din partea locului, deci la aceste opriri se scoteau morții și muribunzii și se aruncau în gropi comune. Eu m-am întors din Siberia după 15 ani?[xxxiii] .

Gheorghe Mihailiuc, veteran al învățămăntului public din Dimca (Trestiana, raionul Hliboca) își amintește ?cu spaimă? de anul 1940, de la care au început nenorocirile bucovinenilor: ?Așa-zișii frați mai mari, ?eliberatori?, au înlocuit adevărul cu minciuna. Sub acel regim odios spărgătorii de uși, toți cei crescuți într-un mediu în care credința, dreptatea, adevărul nu-și găseau loc, au devenit fruntea societății. Noi, băștinașii acestui pământ, obișnuiți cu alt mod de viață, am fost cu desăvârșire marginalizați. Limba, istoria, învățământul, tradițiile, credința, în genere cultura națională, au avut mult de suferit… Apăsătoare este viața sub un regim tolalitar. O viață grea, umilitoare, când demnitatea omului este desconsiderată, de fapt, nici nu este viață, ci o moarte lentă. Această stare intolerabilă i-a facut pe mulți oameni să cadă pe gânduri. Prin satele noastre creștea neliniștea. Trebuia găsită o soluție. Bărbații se adunau în grupuri mici, sfatuindu-se în șoaptă. Unii își trăiau zilele negre în ascunzișuri. Au început urmărirea celor bănuiți, anchetările, arestările, deportările. Peste sate se abătuse teroarea bolșevică.

Dacă nu faceai cârdășie cu noii stăpâni erai pierdut. În acele condiții insuportabile, o parte din populația română a nordului Bucovinei a hotărât să fugă în țară, ca să scape de prigoană. La 1 aprilie 1941 câteva mii de români, chemați de dorul libertății, și-au îndreptat pașii spre Fântâna Albă…

Dar, pentru mulți acest drum era fară întoarcere… Ucigașii au așteptat cu degetul pe trăgaci, până când mulțimea a ieșit la lizieră… Și a început măcelul. Era un adevărat iad de la pământ până la cer. În ochii mei un flăcău voinic purtând tricolorul s-a prăbușit într-un lac de sânge… În învălmășeală m-am pierdut de fratele meu… Întregul câmp era o spaimă, oamenii cădeau ca frunzele de brumă… Soldații trăgeau fară întrerupere, cu precădere în grupurile compacte… Aproape inconștient am început să fug prin desiș. Moartea mă păștea la fiecare pas. Obosit peste măsură, rămâneam în urma celorlalți fugari, rătăceam, ajungeam din nou la locul de unde pornisem… Vântul mi-a adus un bocet șoptit. Am pornit după el. Într-un pâlc de brazi câteva femei se tânguiau deasupra unei neveste care-și dădea ultima suflare. Muribunda strângea la pieptul sângerând un băiețel de vreo doi anișori… O femeie a smuls copilașul din brațele mamei care și-a dat sufletul. Apoi toate au dispărut fară de urmă… Noaptea, grăbită, se așeza peste copaci… Se auzeau încă împușcături sporadice, la care tresăream ca mușcat de șarpe… Și totuși, am avut noroc… Ca prin minune, am ajuns în satul Petriceni (Camenca). Niște oameni cu suflete mari, ucraineni de naționalitate, ne-au hrănit și ne-au dat adăpost. Datorită lor am scăpat cu zile… Cu riscul de a nimeri în ghearele soldaților, am ajuns acasă, la Trestiana, a doua zi pe la chindie. Și până acum aud uneori șuieratul acelor gloanțe blestemate…?[xxxiv] .

O altă mărturie ne aduceArtenie Irimescu din satul Carapciu, raionul Hliboca (Adâncata): ?În ziua de 1 Aprilie 1941 împreună cu alți gospodari din Iordănești și Cuciurul-Mare am pornit spre Sucevenide unde mai erau vreo 13 km până la frontiera cu România. La hotarul cu Sucevenii ne-au barat calea soldați călări care ne-au somat să ne întoarcem acasă. Unii din noi s-au oprit neștiind ce să facă, alții au încercat să fugă spre pădure, dar s-a tras în plin. Cu acel prilej au fost omorâți: Traian Tovarnițchi, Gheorghe Tovarnițchi, Vasile Tovarnițchi, Cosma Opaiț, Nicolae Corduban.Eu am fost rănitla piciorul drept. Glonțul mi-a străpuns osul și au mai fost răniți: Vasile Opaiț, Petrea Ungureanu, Gheorghe Opaiț ? toți am fost duși sub stare de arest la Spitalul din Cernăuți, dar Gheorghe Opaiț a murit pe drum, fiindcă pierduse mult sânge. Tot atuncea au fost arestați și frații mei Traian și Petre Irimescu dar nu s-au mai întors niciodată. De la spitalul din Cernăuți o parte au fost duși în, lagărul din Karelia, unde din 4.000 de deportați la liberare în 1956 au rămas doar 600[xxxv] .

Mulți bucovineni au fost deportați în Siberia sau în Asia Centrală. Astfel, familia lui Gheorghe Cioric, impiegat de mișcare la gara Moși de lângă Cernăuți, a fost deportat în Siberia pe data de 13 iunie 1941.

Martoră a acestor evenimente tragice, Zenaida Burduja-Cioric, care avea atunci vârsta de 11 ani, relata după mai bine de cinci decenii următoarele: ?Gara era inundată de lume, părea o poiană multicoloră. Pe atunci, românii din Bucovina încă purtau haine naționale: catrințe, cojocele, bundițe, pălării, ițari… La apropierea NKVD-iștilor s-a început un răcnet nemaipomenit. Pe bărbați îi depărtau de familii. Copiii li se agățau de pantaloni, soțiile îi cuprindeau de gât. Soldații îi îmbrânceau?. Ajunși în Siberia, mulți nu au rezistat temperaturilor extrem de scăzute, dar mai ales asprului regim de lagăr. Aceeași participantă la tragicele evenimente arăta în continuare: ?Au murit moșul Moroșanu și soția sa. A murit moșu Olaru… De asemenea, preotul Alecu Ostapov din Cernăuți, originar din raionul Lipcani, și-a ieșit din minți și în scurtă vreme a murit?[xxxvi] .

Oamenilor deportați li se confisca și averea și chiar și celor ulterior reabilitați ea nu a fost restituită. Iată ce scria Elena Gresculeac-Dejetaru din satul Ritcovțî[xxxvii] , raionul Noua-Suliță în 1991 la ?Plai Românesc?:

?Necazul m-a facut să aștern pe hârtie aceste rânduri… Vă scriu în rusește, ca n-am avut norocul să învăț în limba maternă, deși o cunosc pe cea vorbită. În iunie 1941 mama, tata, bunica și noi, doi copii, am fost deportați în Siberia. Trecuse miezul nopții când ne-au bătut la geam. Tata a ieșit să le deschidă ?musafirilor? ușa și aceștia i-au spus că suntem arestați cu toții. Mama a început să plângă și a încercat să se strecoare până în grajd, unde aveam vițel mic, dar oaspeții au îmbrâncit-o, spunându-i caacolo unde vom fi duși, vom primi vacă… Din acea noapte îmi amintesc doar de văicărelile oamenilor și lătratul câinilor.

…În gara Noua-Suliță ne aștepta un marfar cu peste 40 de vagoane. După ce am fost înghesuiți în ele și puși sub lacăt am călătorit în condiții îngrozitoare până la gara Ișim din regiunea Tiumeni. Acolo am fost părăsiți pentru o săptămână în ograda unei biserici pustii. După distribuire, am nimerit în punctul cel mai nordic, în tundră, având doar cerul deasupra capului. După o lună a murit bunica. Peste alte două săptămâni s-a stins tata – avea 32 de ani. Astfel, în pustietatea neagră, fară să cunoaștem limba, am rămas doar cu mama. Eu aveam 4, iar sora ? 7 anișori. Mama primea pe cartelă 500 grame de pâine pe zi. Muncea zi și noapte ca să ne poată întreține. Vara cosea iarbă, căra fânul la fermă unde lucra și tăia în pădure. Aveam m