Convorbire cu Dr. Ion POPESCU, Kiev: ROMÂNII DIN UCRAINA(3)

Urmărind facilitarea procesului de ucrainizare și rusificare a românilor cernăuțeni, în anul 1947 organele de partid au dispus trecerea gazetei raionale ?Steagul Roșu? (din Herța) și a ziarului regional ?Bucovina Sovietică? la grafia chirilică.

Până în 1947 acest dublaj a apărut cu grafie latină, iar apoi, până la 1 aprilie 1967, când locul i l-a luat gazeta ?Zorile Bucovinei?, a fost tipărit numai cu caractere chirilice[i] .

Nu mai vorbim de ?ochiul treaz al PCUS? al cenzurii deschise din cadrul redacțiilor din partea secretarilor de partid – recrutați dintre ?cei mai capabili și de perspectivă? conaționali de-ai noștri, – deseori cu studii superioare postuniversitare speciale obținute în cadrul Școlilor Superioare de Partid .

Acest pas a fost motivat de comitetul regional de partid prin faptul că ?trecerea învățământului la limba moldovenească și editarea presei în limba română creează greutăți în educarea politică, dezvoltarea culturală a populației moldovenești, în implicarea ei într-o participare mai activă în construcția socialistă?[ii] .

În baza Dispoziției cu o ?denumire neutră? a Consiliului Comisarilor Populari și al CC PC (b) U ?Cu privire la schimbările în planurile școlare și programele școlii primare și în clasele I-IV a școlilor de șapte ani și celor medii din RSS Ucraineană? deja din semestrul al II-lea al anului de studii 1945/46 se permitea ?întroducerea studuierii limbii ruse în școlile din Ucraina, începând cu clasa doua?[iii] .

Într-un protest, din partea studenților de la Universitatea din Cernăuți, adresat lui I.Stalin (!) în iunie 1946 se comunica despre trecerea sistemului de învățământ, a cancelariei etc. la limba rusă[iv] .

Școala românească a fost ?moldovenizată?. Dacă în anul școlar 1940-41, pe teritoriul regiunii au funcționat 114 școli cu predare în limba ?moldovenească? (numărul școlilor ucrainene fiind de 405, al celor evreiești – de 9, iar al celor rusești – de 11), atunci în anul școlar 1944-45, numărul școlilor ?moldovenești? era deja doar de 96.

Bătea prea tare la ochi și îniulie 1946 Comitetul regional Cernăuți informa Comitetul Central al PC(b) din Ucraina și Comitetul Central al Partidulului Comunist din URSS despre activitatea școlilor naționale din regiune – 124 școli de diverite nivele ?cu predarea în limba moldovenească?[v] și 18 școli cu predare în limba rusă[vi] . Însăspre sfârșitul anului de învățământ 1946-47, numărul acestora a scăzut din nou semnalând doar 106 ?școli moldovenești? și această oscilație bruscă a rămas până azi inexplicabilă[vii] . Oricum, românii ?nu mai aveau nevoiede-așa de multe școli?, chiar dacă erau deja ?moldovenești?. 

Trecerea de la limba română la cea ?moldovenească? era doar un pas spre slavizare prin trecerea treptată la predarea în limbile ucraineană și rusă.

Către sfârșitul perioadei sovietice, numărul școlilor românești din regiunea Cernăuți era numai de 87. Însă cele 27 (dar dacă luăm anul 1946 – chiar 37!) de școli românești, lipsă la numărătoare, n-au dispărut într-o singură noapte, ci ele au fost închise treptat, metodic, și anume în acele localități în care elementului rutean din Galiția nu i-a reușit să deschidă școli ucrainene în perioada de dominație habsburgică, până la declanșarea primului război mondial (!)[viii] .

Ceahorul, Molodia, Corovia, Codrul-Cosminului, Valea-Cosminului, Cuciurul-Mare sunt sate care în 1944 au intrat în componența raionului sătesc Cernăuți. Populația acestor sate a fost ?botezată? ca fiind ?moldovenească? și copiii acestor ?moldoveni?, deși erau români, au fost imediat privați de dreptul de a învăța în limba maternă. Școlile din numitele localități încă din 1944 au fost transformate în școli cu predarea în limba ucraineană.

La Molodia, bunăoară, s-a ajuns la o situație paradoxală: în 1990, din numărul de 3.700 de locuitori, 3.100 erau români și numai 600 ucraineni, dar la acea dată școala medie din localitate continua să fie ucraineană.

Tot după război au dispărut școlile românești din Panca, Corcești, Davideni, Bănila-pe-Siret, Maidan, Storojineț, Comărești, Șișcăuți, Tureatca. După două-trei decenii de funcționare, au fost închise două școli românești din Colincăuți, Broscăuții-Vechi, Hliboca, școlile nr. 11 și 12 din orașul Cernăuți[ix] .

La 25 iulie 1947 Ministerul Învățământului al RSSU raporta CC PC (b) U despre deschiderea în cadrul Școlii Pedagogice din Cernăuți a unei secții de pregătire a învățătorilor pentru clasele primare din școlile cu predare ?în limba moldovenească? rezervând 30 de locuri[x] .

Din iunie 1947 în Universitatea din Cernăuți sistemul de predare, cancelaria etc. au trecut deja la limba rusă[xi] .

În această perioadă represiunile au fost orientate și împotriva rezistenței anticomuniste din zonele de munte și cu pădure ale regiunii, împotriva acelora care au fost angajați în administrația românească, împotriva sectelor religioase, în special, a iehoviștilor, contra persoanelor care se opuneau să intre în colhoz, împotriva tuturor sătenilor care nu realizau minimul de zile-muncă lucrate în colhoz sau nu livrau cantitățile cerute de grâu, lapte, carne etc[xii] .

După reinstalarea autorităților sovietice, și după ce acestea au luat cunoștință despre faptul că pe timpul cât aceste provincii au fost sub ocupație românească, locuitorii români au simpatizat și colaborat cu autoritățile române de ocupație, s-a pus la cale o mare mișcare de represalii și de pedepsire a întregii populații românești ce a supraviețuit deportărilor din primul an de ocupație (1940-1941) și nu au luat calea refugiului spre România.

Se începea un adevărat calvar!

De data acesta politica de asimilare lingvistică și de anighilare a elementului autohton era însoțită și de cea ateistă și de exterminare social-economică.

Se începea a patra etapă a genocidului bolșevic, aplicat față de populația băștinașă, care a constituit-o campania de ?deschiaburire? a țăranilor înstăriți și care s-a desfășurat în anii 1946-1947, adică în perioada de început a colectivizării forțate[xiii] .

La 4 iunie 1947, Guvernul Sovietic a adoptat două hotărâri, care stipulau că ?orice atingere adusă proprietății statului sau colhozurilor? era pasibilă de o pedeapsă de la 5 până la 25 de ani de lagăr. Orice persoană care avea cunoștință de pregătirea unui furt sau de furtul însuși, fară a denunța acest lucru la miliție, era pasibilă de o pedeapsă de la doi până la trei ani de lagăr.

De asemenea, Consiliul de Miniștri al RSS Ucrainene a majorat, în iunie 1947, normele de livrare obligatorie a produselor agricole de către gospodâriile individuale: la grâu, floarea soarelui, soia, cartofi, legume, fân, carne și lapte cu 50%, iar la lână cu 100%. Pentru așa-zisele ?gospodării ale chiaburilor? au fost reduse drastic termenele de predare a producției și au fost anulate orice înlesniri.

Astfel, în anii 1946-1947, din raioanele cu populație românească Sadagura, Cernăuți-rural, Herța și Storojineț au fost judecați și condamnați, în baza articolului 58 din Codul penal, care privea toate ?crimele contrarevoluționare?, 51 de locuitori. În multe dintre aceste cazuri, condamnarea a fost însoțită de confiscarea averii[xiv] .

În general, în anii1946-1947, recurgând la presiuni, mituire, șantaj, promisiuni, autoritățile au mobilizat aproape 11.000 de persoane în categoriile de ?striboci?, agenți secreți, agenți informatori, membri ai brigăzilor de miliție și ai grupurilor de menținere a ordinii publice, care participau și la arestarea și deportarea anumitor persoane[xv] . ?Stribocii? dădeau ?o mână de ajutor? la curățirea satelor de ?elemente contrarevoluționare?, efectuau rechizițiile în gospodăriile țăranilor, scotocind prin case și poduri și luând totul, prindeau tinerii (flăcăi și fete) pentru a-i trimite la minele din Donbas, la FZO[xvi] sau la școlile profesionale din Ucraina, de unde nu mai aveau practic nici o șansă să revină acasă.

Vasile Sanduleac din Stănești, care scăpase prin minune de ?raiul din FZO? datorită unei scrisori de la unui prieten, ajuns acolo, aflase că ? așa zisa școală de pregătire a cadrelor muncitorești? în realitate era doar ?un fel de lagăr de muncă și toți cei ce nimereau acolo erau datori să participe la restabilirea minelor de cărbune din Donbas?, de unde ?nu se putea pleca?[xvii] .

Autoritățile sovietice au pus la punct un plan diabolic de pedepsire a populației rămase, printr-o înfometare generală, asemănătoare aceleia ce a avut loc în Ucraina în anii 1930-33, cănd o mare parte a populației acestei provincii a murit înfometată datorită faptului că a refuzat să se înscrie în colhozuri.

Aceste măsuri erau adoptate chiar și în condițiile, în care, în toamna, iarna și primăvara anilor 1946-1947, localitățile bucovinene și basarabene au fost bântuite de o foamete cumplită, agravată în mod criminal chiar de autoritățile sovietice. 

În rezultatul secetei, în actuala regiune Cernăuți bântuia o foamete nemaipomenită, care secera fără cruțare mii de vieți omenești. Dar anume atunci a fost declanșat un nou val de represiuni îndreptat împotriva românilor. Țăranii mijlocași dezmoșteniți de avutul lor, au fost condamnați la ani grei de muncă silnică, fiind acuzați, după același șablon, de zădărnicirea, cu bună știință, a planurilor de livrare la stat a cotelor de produse agricole. Acesta era doar pretextul arestării ?chiaburilor?, căci nimeni nu era în stare să-și achite cotele fantastice, în timp ce nu căzuse un strop de ploaie și boabele, în sol, nici nu încolțiseră. Scopul consta în dezrădăcinarea românilor ?eliberați?, în strămutarea lor de pe plaiurile strămoșești, în nimicirea lor prin diferite metode[xviii] .

S-a început totul cu așa numitele ?achiziționări? față de stat.

În URSS exista un Minister al achiziționărilor – instituție cu drepturi nelimitate de a lua cu de-a sila hrana de la gura sătenilor.

?Împuterniciții acestei structuri au împânzit satele noastre la sfârșitul verii, în toamna și la începutul iernii anului 1946. Fiecare gospodar ?încăput? pe mâna împuterniciților cu achiziționările putea să fie bătut, scos din casă și izgonit din propria-i gospodărie, ridicat și deportat, aruncat în închisoare pe un termen îndelungat, ba chiar executat pe loc fără judecată sau autorizarea procurorului. Toți împuterniciții purtau arme, uniformă militară, numai fără epoleți. Pe localnici, mai ales pe cei care aveau ceva pospai, îi considerau ?dușmani ai poporului?, dușmani ai regimului existent.Și dacă aveau de a face cu ?dușmani?, atunci se comportau cu oamenii conform acestui principiu. Mulțimea de ?împuterniciți?, executori fanatici ai dispozițiilor lui Stalin, urmau poruncile lui Suvorov, comandant de oști rus, care, cică, ar fi spus la timpul său că, dacă dușmanul nu se predă, el trebuie nimicit. Deci, fiecare țăran, care ar fi îndrăznit să cârtească, urma să fie pedepsit. Dar eu mă îndoiesc de faptul că în această lume mare s-ar găsi o ființă omenească mai blajină decât românul, dar care s-ar bucura și nu s-ar opune când niște străini barbari ar rupe bucățica de la gura copiilor săi înfometați?[xix] …

Pentru prima dată au avut loc ?achiziționări organizate? în nordul Bucovinei în anul 1946.

?De cu primăvară și până când cerealele au dat în pârg, ogoarele țăranilor au fost supravegheate de la distanță. Feluriți împuterniciți veneau la autoritățile locale și culegeau date privind starea ogoarelor. Totul fusese făcut în cea mai mare taină. Majoritatea gospodarilor nici nu bănuiau că puterea luase la ?evidență? viitoarea recoltă. Într-o zi s-au pomenit numai că erau obligați să înceapă recoltarea. Dar multe ogoare ar fi avut nevoie să le mai îngăduie o săptămână-două. De aceea țăranii încercau să vină în ?ajutorul? pâinii: ?încă-i verde spicul și-i crud bobul, domnilor tovarăși… Șă-i mai dăm răgaz..:? Dar erau împunși ca de baionetă… Erau la primele noțiuni de ?înțelepciune? comunistă. Apoi pâinea a căzut în poloage, s-a văzut în snopi și pusă în clăi. Mai departe a nimerit sub îmblăcie, a trecut prin treierători, vânturători și s-a pomenit în saci. Tot procesul era supravegheat și dirijat de enkavediștii responsabili cu achiziționările. Oamenii erau ?îndemnați? cu arma, cu înjurături, cu bătăi, anjenințați… Era prima pâine achiziționată ce fusese ruptă de la gurile ce rămaseră înfometate și urma să fie dusă ?la stat?. În consecință, însă, ea a fost prima lovitură de topor aplicată gospodarilor, cea mai scumpă pătură socială. Pentru numerosul detașament de împuterniciți sovietici era prima reușită, prima victorie obținută în satele bucovinene[xx] .

În pofida recoltei catastrofale din anul 1946, provocată de seceta din primăvara și vara acelui an, autoritățile bolșevice au rechiziționat practic întreg grâul, inclusiv cel destinat însămânțărilor și întreținerii familiilor, în contul obligațiilor exagerate ale gospodâriilor individuale țărănești față de stat.

De exemplu, Ștefan Fedor, în vârstă de 58 de ani, gospodar din satul Târnăuca de lângă Herța, a fost condamnat la 10 ani de pușcărie pentru că n-a fost în stare pe timp de secetă și foamete cumplită să livreze din gospodărioara sa către stat cote exagerate de producție agricolă. Din cele 3.024 kg de cereal planificate în raion, până la 7 august 1947, data arestării sale, a transportat la punctul de recepționare numai 142 kg. N-a putut să dea statului pe anul 1947 nici 40 kg carne, 271 litri lapte, 2 kg lână, 70 kg legume și 248 kg fân[xxi] .

O asemena soartă o împărtășeau și aceia care nu se înscriau ?de bună voie? în colhoz. Declarați ?dușmani ai poporului?, țăranii erau arestați fără pic de vină, bătuți, scoși la tăiatul pădurilor și transportarea lemnelor, cu carele lor, la diferite gări, erau strămutați în regiunea Herson sau privați de libertate[xxii] .

În același timp, pentru a spori gradul de atracție a formelor comuniste de organizare a agriculturii, colhozurile au fost scutite de dări față de stat.

Desigur această măsură s-a luat intenționat ca să dea prilejul activiștilor și ?stribocilor? (gărzi rurale înarmate), ca să cotrobăiască hambarele și podurile oamenilor, lăsându-le fară nici un grăunte de grâu sau porumb pe timp de iarnă, ca să moară iute de foame atât oamenii, cât și animalele ce le mai rămăseseră pe lângă casă. Rămânând fară orice produse alimentare, oamenii au început să consume ghinde, borhot, coceni de porumb etc. Au existat chiar și cazuri de canibalism.

La toate acestea s-a adăugat faptul că anii 1946-1947 au fost foarte secetoși și nu s-au făcut nici un fel de cereale, iar acolo unde totuși s-ar fi strâns ceva, autoritățile au confiscat și acele mici rămășițe de recoltă, lăsând populația să moară de foame. În aceiași perioadă America a trimis mari cantități de grâne – grâu și porumb ca ajutoare pentru URSS, dar populația din Nordul Bucovinei nu a văzut nici un bob din aceste ajutoare[xxiii] .

Situația în Basarabia era și mai drastică. Ziaristul Gheorghe Frunză din Igești își amintea: ?Foametea din 1947 bântuia prin Bucovina și Basarabia… Oamenii, mai întâi cei din Basarabia, își părăseau casele, unde de mult timp nu mai aveau ce roade nici șoarecii. Familii întregi, cătune și chiar sate de oameni își luau lumea în cap și se duceau încotro vedeau cu ochii, încolo de unde veneau legende despre locuri în care, chipurile, se mai putea găsi câte ceva de-ale gurii. Acele ?locuri? erau Bucovina, Galiția, Transcarpatia… Cu toate că pârjolul sovieto-enkavedist era la fel de aprig pretutindeni: și în Basarabia, și în Bucovina, și în celelalte regiuni, totuși, la gospodarii din ?apus? mai rămăseseră dosite de la ?dări? niște cartofi, fasole, ceva porumb… Iar acestea (adică hrana) înflorea speranța cetelor de oameni flămânzi, care și-au părăsit locurile de baștină… Primăvara anului 1947 a constituit apogeul ?năvălirii? basarabenilor în Bucovina. Torentul de nenorociți era atât de mare, încât nu mai putea fi stăvilit de nici o forță… Oamenii se aciuau pe unde puteau: pe sub garduri, prin colibe înjghebate câine-câinește, prin bordeie săpate în râpe… Statul Sovietic, fidel politicii sale de a-i porni pe oameni unii împotriva altora, de a-i face să se urască reciproc, de a fi denunțători, de a-i face să depună mărturii mincinoase, nici nu se gândea să-i ajute cu ceva pe cei înfometați. Fiecare în parte și toți împreună erau lăsați să suporte suferințele foamei și să moară ?în voie?… Populația ținutului nostru se dublase, ba poate că în unele perioade era chiar de trei ori mai numeroasă decât cu câteva luni în urmă… Fiecare gospodărie din Bucovina era pândită de multe zeci de perechi de ochi ai unor oameni disperați în hămeseala lor… Odată cu începutul lucrărilor de primăvară, mai ales pe timpul săditului cartofilor și semănatul porumbului, s-au întețit ?atacurile? asupra ogoarelor însămânțate: din țărnă erau scoase grăunțele de păpușoi… Dimineața, în diferite colțuri ale satelor, răsunau bocete ca la înmormântare… Spre vară s-au ridicat urzica și loboda. Aceste plante, care creșteau din abundență pe haturi, prin răzoare și prin râpe, pe malurile pâraielor, atunci, în 1947, au fost stârpite aproape cu desăvârșire. Cei înfometați, strângeau urzică și lobodă, le opăreau și ?mâncau? această fiertură de culoare verde-închis până când și ei deveneau albaștri. Apoi li se umflau burțile și mureau în chinuri cumplite… Prin păduri (pe la poalele lor), prin crânguri creșteau cireși falnici și înalți de câte douăzeci și mai mulți metri… Cei înfometați, înarmându-se cu topoare și ferăstraie, dădeau buzna asupra pomilor – în acea vară de tristă pomină, pentru rodul gustos și mustos, și-au sfârșit existența zeci de mii de cireși. Rămân, însă, să fiu departe de gândul că frații noștri de sânge – basarabenii – ar fi vinovați de ceva din cele ce s-au întâmplat în timpurile de cea mai neagră pomină. Căci adevărații vinovați au fost ?tătuca? Stalin și gașca lui criminală de comuniști. Iar noi cu toții – cei ce au murit și cei care am supraviețuit – am fost victime nevinovate…?[xxiv] .

Foametea a provocat o creștere bruscă a mortalității, pe baza distrofiei. În prima jumătate a anului 1947, în urma uneicatagrafii, în regiune au fost înregistrați 41.264 de bolnavi de distrofie. În anul 1947, mortalitatea infantilă în regiunea Cernăuți a înregistrat 217 copii cu vârste de până la un an la o mie de persoane, în timp ce media pe Ucraina a fost de 127,7[xxv] .

Dar nu numai foamea ii împuțina pe români – acuzate că ascund cereale și că nu achită cotele de produse agricole, sute de persoane sunt arestate, condamnate la ani grei de pușcărie și escortate spre cele mai îndepărtate și mai nepopulate colțuri ale URSS.

Despre aceste procese, atestate și în Ținutul Herța, confirmate documental și prin materialele fondului R-57 al Arhivei Regionale de stat Cernăuți, ne mărturisește și profesorul pensionar și veteranul de război Gheorghe Pavel:

?…la 10 august 1947 este arestat gospodarul Haralambie Apetroaie din Satu-Mare, … în vârstă de 56 de ani, fară știință de carte…Singura lui ?vină? era că n-a plouat, că seceta i-a ucis recolta și că, în rezultatul acestei calamități, n-a putut livra către stat o anumită cantitate de cereale. Conform art. 5, partea a II-a, al Codului penal al RSS Ucrainene, este condamnat la un an de muncă silnică și la 3 ani de pușcărie și… confiscată întreaga avere. Apetroaie mai avea însă o justificare: chiar dacă ar fi plouat,cele 4 hectare de pământ ale sale nimeriseră în zona de frontieră, iar grănicerii sovietici nu-i permiteau să-și lucreze ogorul. În consecință, chiar dacă ar fi dorit, nu avea cum să dea pâine la stat. De explicațiile sale la judecată nu s-a ținut cont, măcar că ele conțineau purul adevăr, și omul a fost dus la ?urșii polari?…

La 2 septembrie 1947 este arestat Anania Răileanu din Pasat,… posesor a 4 hectare de pământ ? … ?vina? lui era că a ascuns un sac de grâu pentru sămânță. În baza art. 58, p. I, a Codului penal al RSSU, este condamnat la 5 ani detențiune ?în ținuturile îndepărtate al Uniunii Sovietice?, …rămânându-i nevasta și trei copii înfometați…

Fiind calificat ?chiabur?, Vasile Bordeianu, holtei din Târnauca, născut în 1901, este arestat încă în iarna anului 1946 pentru că n-ar fi achitat la stat cota de produse agricole și este privat de libertate pe un termen de 8 ani. Și lui îi este confiscată averea, înainte de a fi dus ?în ținuturile îndepărtate ale Uniunii Sovietice?.

Mihai Muraru din Horbova, născut în 1898, având o familie de 9 persoane și numai 6 ha de pământ, de pe care n-a strâns, din cauza secetei, nici un spic, este condamnat la 3 octombrie la 7 ani de pușcărie, iar pe un termen de 3 ani este privat de dreptul (după ispășirea pedepsei) de a se întoarce în satul natal. I se confiscă tot ce a agonisit timp de o viață.

Vasile Chiruță din Buda-Mică, născut în 1892, fară știință de carte, a trebuit să dea statului de pe 7 hectare ale sale o cotă de 2.517 kg cereale. Din cauza secetei a putut da la stat doar 2.117 kg. Pentru o datorie de numai 400 kg de cereale, la 10 octombrie 1946 este trimis pe 6 ani ?în ținuturile îndepărtate ale URSS?…

La 18 septembrie 1946 nimerește inițial la închisoarea nr. 1 din Cernăuți Zinovia Puiu din Poieni-Bucovina, …67 de ani. Fiind considerată ?chiabură?, este condamnată la 5 ani detențiune cu confiscarea averii.

Născut în 1886, Gheorghe Bricică din Horbova, posesor a 5 ha de pământ, dintre care 1 ha l-a dat benevol colhozului, nu poate, din cauza secetei, să achite cota de produse agricole, … fiind condamnat la 7 ani închisoare și …confiscată averea.

La 23 octombrie 1946, în vârstă de 66 de ani, este condamnat la 5 ani închisoare, pentru că s-ar fi sustras de la achitarea către stat a cotei de produse agricole, Gheorghe Miclescu din Probotești…

De pe 3 ha de pământ Saveta Andronic din Horbova, născută în 1897, n-a putut achita o cotă exagerată de cereale, în timp ce consătenii ei zăceau umflați de foame. A fost condamnată la 5 ani de pușcărie.

La fel, pentru același motiv, pe un termen de 5 ani a fost privat de libertate Vasile Andronic din Molnița.

Victoria Sângianu din Molnița, născută în 1892, o țărancă mijlocașă, a primit și ea 5 ani de pușcărie, pentru a fi dezmoștenită de pământ și avutul pe care l-a agonisit din greu.

Marghioala Crețu din același sat, născută în 1898, văduvă împovărată de griji și nevoi, a fost aruncată după gratii pe un termen de 8 ani.

3.605 kg de cereale trebuia să predea statului de pe 5,5 ha de pământ Nicolae Spătaru din Godinești. La judecată a răspuns …că anul 1946 a fost secetos și că n-a recoltat nici un căuș de boabe, dar …i-a fost confiscată averea și a fost condamnat la 10 ani închisoare și la 3 ani fară drept de a se întoarce acasă.

Maria Dănilă din Ținteni, născută în 1896, este chemată la judecată la 27 august 1947. ?N-a fost ploaie, n-a fost roadă. N-am avut de unde da pâine la stat. Și așa murim de foame? – a răspuns țăranca la o întrebare a judecătorului. A fost condamnată însă, la 13 ani de pușcărie și a rămas și fără averea moștenită de la părinți.

La 10 ani de pușcărie este condamnat Ștefan Fedor, născut în 1889, gospodar din Târnauca, la fel calificat ?chiabur fară de partid? și care a fost arestat la 8 august 1947 pentru că s-ar fi sustras de la ?achitarea impozitelor agricole?

La 23 august 1947 a fost condamnată la 8 ani de închisoare ?în ținuturile îndepărtate al Uniunii Sovietice? Maria Sidor din Târnauca, născută în 1895, văduvă cu patru copii. I-a fost confiscată și averea…

Pe un termen de 13 ani a mai fost privată de libertate la 2 septembrie 1947 și Sofia Maluș din Godinești, născută în 1879, văduvă cu doi copii, fiindcă a dat la stat doar 297 kg cereale din 3.315 cât fusese silită să dea.

Toader Podeț din Godinești, judecat în zilele de 16-18 octombrie 1947, calificat ca ?chiabur fără de partid? pentru că avea 4,5 ha de pământ, a fost aruncat după gratii, în vârstă de 60 de ani, pe un termen de 12 ani.

Născut în 1889 în satul Molnița, Constantin Cuti, cap al unei familii numeroase (6 persoane), pentru că s-ar fi sustras de la achitarea către stat a cotei de cereale, a nimerit ?în ținuturile îndepărtate ale Uniunii Sovietice? pe un termen de 5 ani…

La 27 septembrie 1947 a fost pronunță sentința – 5 ani detențiune și confiscarea averii – lui Ștefan Maluș din Godinești, născut în 1890. Avusese de dat la stat 2.776 kg de cereale, dar … i-a rămas o datorie de 1.800 kg. În 1946 n-a avut cum recolta mai mult de 1.000 kg pâine, pe care le-a luat, fără să-i înmâneze chitanța respectivă, împuternicitul Kursakov[xxvi] .

Acestă listă poate fi continuată, adăugându-se sute și mii de cazuri concrete. După ispășirea pedepsei, mulți dintre cei condamnați… erau privați pe un termen oarecare și de dreptul de a se întoarce în localitățile lor de baștină.

Foarte mulți așa și nu s-au mai întors…

Datorită presiunii și terorii autorităților și, mai ales, a activității ?educative? a comuniștilor, până în ianuarie 1947 au fost înființate 70 de colhozuri, iar până la finele anului respectiv existau deja 296 de colhozuri, reunind circa 33% dintre gospodăriile sătenilor.

Pentru a accelera desființarea sistemului economic capitalist, din orașe la sate au fost trimiși numeroși comuniști, unde au fost create organizații de partid. Numai în anul 1948, în localitățile rurale au fost delegați 568 de membri de partid, care s-au ocupat nemijlocit de organizarea și afîrmarea celulelor de bază ale partidului comunist. La 1 ianuarie 1949 deja în 46 de sate existau organizații comuniste. La începutul anului 1949, în regiunea Cernăuți, 77% dintre gospodăriile țăranilor erau deja colectivizate, pentru ca la sfarșitul anului, în 491 de colhozuri să fie reunite 97,5% de gospodării sătești[xxvii] .

La 21 februarie 1948, Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a adoptat o hotărâre care prevedea deportarea ?tuturor celor care nu-și îndeplinesc numărul minim de zile-muncă în colhozuri și duc o viață de parazit?. Din cauza stării de dezorganizare a colhozurilor, care nu puteau asigura deloc plata muncii lucrătorilor sau, în cazuri fericite, plăteau sume modice, mulți colhoznici nu puteau îndeplini planul minim de zile-muncă pe an, impus de conducere[xxviii] . Sub incidența noii legi au căzut sute și mii de oameni nevinovați.

După acesta arestările și deportările au continuat, cu mai mică intensitate, până în martie 1953, data morții lui Stalin.

Dacă în perioada de dominație sovietică limba română a fost scoasă din viața publică, fiind înlocuită cu cea ?moldovenească?, încărcată de rusisme, ea n-a putut fi izgonită din bisericile ortodoxe și din adunările comunităților neoprotestante, deoarece doctrina comunistă ?desprindea Biserica de Stat?.

În anul 1945 Biserica Ortodoxă din Bucovina a intrat sub jurisdicția Patriarhiei de la Moscova, episcop fiind numit un cleric de naționalitate rusă.

Atunci ?eparhia a fost invadată de preoțimea din Volynia și Galiția?, căci în urma refugiului preoților români comunitățile ortodoxe au rămas fără păstori duhovnicești. Credincioșii s-au opus energic ca bisericile să fîe rusificate și atunci pentru bisericile românești preoții au fost hirotonisiți dintre cantorii cei mai apți, după ce erau examinați la Consistoriul bisericesc[xxix] .

Și dacă inscripțiile românești au fost șterse de pe frontispiciile unor clădiri, dacă ele au dispărut odată cu toate monumentele istorice românești, ele s-au păstrat doar pe pereții lăcașurilor de cult și pe crucile din cimitire.

Până la finele anului 1947 în 149 localități au fost deja închise bisericile ortodoxe, iar spre sfârșitul anilor ’50 ? începutul anilor ’60  au fost desființate ultimele două mănăstiri din cele șase câte au fucționat în perioada românească. Multe biserici au fost închise sau demolate, însă în cele în stare de funcționare limba română a răsunat neîncetat, slujbele religioase s-au făcut numai după liturghiere în limba română, căci o literatură bisericească în ?limba moldovenească? nici nu exista.

Totuși, noii puteri nu-i convenea cum ne rugăm și credința noastră strămoșească în Bunul Dumnezeu.

A cincea etapă a genocidului bolșevic a început în 1950 și ea a constat în deportări ale populației pe motive religioase. ?Vina? noului val de deportați era considerată slujirea lui Dumnezeu, iar noii deportați erau numiți ?dușmani ai socialismului?.

În primăvara anului 1950, un nou val de represiuni s-a abătut asupra bucovinenilor – în localitățile Cupca, Corcești ș.a. au fost operate numeroase arestări, persoanele respective fiind duse la Cernăuți, urcate într-un marfar și deportate la est de munții Ural spre Krasnoiarsk. Peste un an, aceeași soartă au împărtășit-o și familiile lor, când un alt tren a luat drumul Siberiei ? la vatra strămoșească cei ce au supraviețuit  au revenit doar peste 15 ani[xxx] . La 8 aprilie 1951, din Cupca au fost deportate în regiunea Irkutsk din Siberia 8 familii (26 de persoane) pe considerente religioase[xxxi] .

Această nouă ofensivă asupra elementului autohton a fost precedată de strămutarea unor familii și chiar a unor sate în regiunile Herson și Zaporojie din Sudul Ucrainei. Numai în baza hotărârii IV-84/1 din 21 februarie 1950 a comitetului executiv regional, din satele raionului Herța urmau să fie strămutate cu forța 360 de persoane[xxxii] .

De la mijlocul anilor ’50 și până către sfârșitul anilor ’60 ai secolului al XX-lea, cei represați, care au reușit să supraviețuiască, precum și urmașii acestora au obținut dreptul să revină la baștină.

De multe ori, au fost nevoiți, însă, să-și construiască case noi, dat fiind faptul că gospodăriile lor fuseseră distruse, trecute în patrimoniul colhozului sau ocupate de alte persoane din sat sau de ?specialiștii? veniți de aiurea.

Se estimează că s-a întors mai puțin de jumătate dintre cei care au fost supuși represiunilor comuniste.

Dar nici nu toți cei întorși la vatra strămoșească au avut parte măcar de o reabilitare morală sau, cel puțin oficială. La 17 aprilie 1991, Sovietul Suprem al RSS Ucrainene a adoptat legea ?Cu privire la reabilitarea victimelor represiunilor politice în Ucraina?, pe baza căreia oamenii au început să depună cereri de reabilitare.

Până la data de 10 aprilie 1995, potrivit notei Direcției MAI pentru Regiunea Cernăuți, 12.554 de cetățeni (supraviețuitori ai GULAG-ului stalinist) primiseră adeverințe de reabilitare, în timp ce petițiile a 157 de persoane au fost respinse. În această din urmă categorie au intrat acei care au refuzat să facă serviciul militar în Armata Roșie sau care au luptat împotriva puterii sovietice.

La acea dată nu erau depuse cereri încă de la persoanele judecate în baza a încă 837 de dosare.

Pe linia Procuraturii și a Serviciului de Securitate al Ucrainei, până la 1 ianuarie 1995, au fost reabilitate 6.610 persoane, 1.700 de dosare (ce priveau peste 2.000 de persoane) încă nu erau examinate[xxxiii] .

Încă 1.783 de cetățeni au primit răspuns negativ. Din ultima categorie făceau parte persoanele condamnate în anii 1940-1941 pentru tentativa de trecere ilegală a frontierei, care nu intra sub incidența legii din 1991[xxxiv] .

Era, însă, o nedreptate – un lucru strigător la cer, pentru că acești 1.783 de martiri în realitate erau adevărați supraviețuiitori ai coșmarului de ?dincolo de Cercul Polar?.Cei deportați din acel motiv aproape că nu aveau șanse să se reîntoarcă acasă.

Iată ce mărturisește Simion Opaiță din Ropcea:

?…Trei luni am fost ținut într-o celulă fară geam și doar o dată pe zi primeam un polonic de ciorbă. În acele trei luni nu mi-au dat voie nici să mă spăl, nici să-mi rad barba. În fiecare noapte mă scoteau la interogatorii. Mă întrebau una și aceeași: câți ropceni am trecut peste graniță și câți grăniceri sovietici am culcat în timpul ?operațiilor banditești? împotriva lor… N-aveau dovezi, dar ceva-ceva știau… Nu le mărturiseam nimic și după trei-patru ceasuri de chin și batjocură, adus în celulă, nu eram lăsat să-mi odihnesc ciolanele ?înmuiate? cu iscusință … – eram ținut în picioare cu mâinile duse la ceafă… Am fost… condamnat la 25 de ani de detenție, 5 ani fară drepturi cetățenești și 10 ani fară dreptul de a mă întoarce în regiunea Cernăuți… La închisoarea din Lvov… nu primeam altceva de mâncare decât un fel de zoi sărate, după care setea mă stingea de pe lume. Peste trei săptămâni am fost urcați în vagoane și duși în celălalt capăt al lumii, la Vladivostok, spre Japonia și Coreea, și băgați într-un lagăr de pe teritoriul unui port maritim…. Apoi ne-au pornit spre ?vestita? Kolyma, la urșii polari… – dincolo de Cercul polar… Era un ger de vreo -50 de grade și noi, fiind îmbrăcați subțire, în portul nostru românesc (aproape toți deținuții de acolo eram români), simțeam cum ne îngheață sângele în vine. Am primit haine mai groase și am fost împrăștiați care și încotro, că până la urmă nici nu mai aveam cu cine vorbi românește, …și din momentul acelei repartizări cu români de-ai noștri nu ne-am mai întâlnit. La minele de aur, unde mă speteam ca un rob, dacă nu îndeplineai norma, trei zile nu primeai mâncare. Dacă nu te îndreptai, erai băgat la carceră, apoi la ?bur?, iar de la ?bur? – pe lumea cealaltă. Celor care mureau, le erau sparți creierii cu un piron ascuțit de fier, ca să fie siguri …că nimeni nu se prefacea … Cadavrele erau aruncate într-o văgăună și lăsate acolo pentru totdeauna. Am avut noroc că eram voinic și sănătos…

După ce a pierit Stalin, situația noastră s-a mai îmbunătățit… Am fost rejudecat… M-am întors la Ropcea după doisprezece ani… Cât n-am fost acasă, floarea satului s-a irosit pe la munci silnice în Donbas, Karelia, Arhanghelsk, Republica Komi, pe țărmul lacului Onega, la Peciora, la Viatka, în lagăre de muncă din Armenia. Toți bărbații duși pe țărmul Mării Albe la munci peste puterile lor, de-o vorbă, au murit acolo, numai 3 – Petrea Opaiț, Cozma Meglei și Gheorghe Costinean au venit oarecând în oase și piele…?[xxxv] .

  Dat fiind tuturor celor relatate mai sus, putem constata, că intrarea armatei roșii și înglobarea părții de nord a Bucovinei, plasei Herța și părții de nord a Basarabiei în RSS Ucraineană și instaurarea regimului totalitar-comunist au fost însoțite de numeroase crime împotriva populației românești din teritoriile respective.

În urma prigonirilor staliniste, constând din execuții fără cercetări și judecată, masacre, deportări, trimiteri în lagărele de muncă, strămutări de populație, numărul locuitorilor de origine română a scăzut în regiunea Cernăuți în mod catastrofal.

 Pentruaexemplifica,aducemaiciexemplul?Golgotei? doar a 2 sate unul de pe Valea-Siretului (a satuluinatalalautoruluiacestuicapitol) și altul din Ținutul Herței.

?Comună românească dinfostuljudeț Storojineț, Pătrăuții-de-Jos(peSiret) aavutdeînfruntat, cașiîntreagaparteaBucovineirămasă lasovietici, nelegiuirilesăvârșitedeaceicarepretindeaucă ne-auadus?lumină șiizbăviredesubjugulcotropitorilorromâni?. ?Eliberarea?, războiul, mișcareaderezistență abăștinașilorfață deoprimatoriistaliniști, prigonirilelacareaufostsupușiromâniideaiciauavutconsecințenefasteînplandemografic. DeportărileînSiberiașiKazahstan, trimitereațăranilorlamuncă silnică înregiunilenordicealefostuluiimperiuroșu, aruncareasutelorșimiilorderomâniînînchisorișilagăredeconcentrare, executareamultorafără cercetărișijudecată, pedeoparte, șiexodulpopulațieiînRomânia, pedealtă parte, auduslaîmpuținareacatastrofală anumăruluipopulațieiromâneștices-apomenitsubadministrațiasovietică. Vom da răspuns, chiar și pe baza mutațiilor demografice negative dintr-o singură comună, la întrebarea celor care în derâdere ne iscodesc: ?Unde vă sunt românii??. ?Odată am fost mulți, am fost stăpâni pe aceste meleaguri, dar ne-a împuținat urgia stalinistă?.Numai din Pătrăuții-de-Jos, satul nostru natal[xxxvi] , în timpul măcelului de la 1 aprilie de la Fântâna-Albă au fost omorâte 16 persoane iar 21 au fost arestate și deportate în Siberia, 26 de pătrăuceni au fost deportați în ?noaptea plângerii? din 13 iunie 1941 și nu s-au mai întors la baștină, 32 au murit în război, 7 au murit la muncile silnice din Karelia, 16 au fost deportați din motive politice, 93 s-au refugiat în România și doar 36 persoane deportate în 1941 ulterior au revenit la baștină![xxxvii] . În sat a fost ridicat un monument în memoria celor 142 martiri – victime ale represariilor staliniste[xxxviii] .  Este de remarcat, că la ultimul recensământ de până la război (1930) în sat locuiau 2.771 persoane, inclusiv 2.248 români, 330 poloni, 111 evrei, 21 ucraineni, 20 germani și 41 de alte etnii; din 2.771 săteni – 2.259 recunoșteau drept maternă româna și doar 21 ? ucraineana[xxxix] Deci din 2.248 de români de pănă la război au cunoscut represii 247 persoane, iar satul a pierdut 211 de români sau 9,4% (sic!) pentru totdeauna, nemaivorbind de cei refugiați, muriți în urma ?foametei organizate? din 1947 și ?plecați benevol la lucru?… Conform statisticii oficiale, la 1 ianuarie 1992 numărul locuitorilor comunei Pătrăuții-de-Jos (pe Siret) era de 2.681, dintre care 2.514 de români, iar ucrainenii și românii care s-au lăsat deznaționalizați constituiau cifra de 134; aici s-au mai stabilit, prin căsătorii mixte sau ca ?specialiști? trimiși de sus, 13 ruși, 1 evreu, o persoană de altă naționalitate, mai trăiesc 18 poloni băștinași (din 842 de locuitori ai cătunului Arșița, care se află pe teritoriul primăriei din Pătrăuții-de-Jos, 596 sunt români, 19 – ucraineni, 238 – poloni, iar o persoană era de altă naționalitate). Folclorustul satului, istoricul Veleriu Zmoșu, ne aduce și concluzia durerii: ?Populația acestui sat putea fi cu mult mai mare și, evident, neaoș românească, așa cum fusese până la război, dacă el nu era văduit de cei mai buni gospodari, de tineret, prin deportări, masacre sângeroase, condamnări la ani grei de detențiune și la munci silnice, prin executări fără cercetări și judecată, prin îngroșarea rândurilor de refugiați în România. Tăvălugul politicii staliniste de oprimare și deznațioanlizare a românilor din nordul Bucovinei a trecut și peste acest sat de vrednici gospodari, provocând răni adânci în sufletele localnicilor, răni ce încă nu s-au cicatrizat?[xl] .

Acest lucru se poate vedea și din următoru exemplu: în anul 1930 satul Probotești din fostul județ Dorohoi (Ținutul Herței) avea o populație de 2.026, în 1940 – 2.146, în 1947 ? doar de 780, iar în 1992 – de 1.181 locuitori. Din acest sat au fost deportate 26, trimise la munci silnice în Karelia – 19, împușcate la graniță – 7, mânate cu forța la minele de cărbuni din Donbas – 17, trimise la FZO – 9, condamnate în rezultatul ?deschiaburirii? – 3, scoase abuziv din casele care au fost demolate din așa zisa zonă de frontieră și din masivul colhozului – 283 de persoane, iar în România s-au refugiat 693 de oameni![xli]

Deci, chiar și după șase decenii populația acestui sat n-a putut atinge cifra din 1940.

Dar câte asemenea sate-martire au fost în Ținutul Herței, nordul Bucovinei și Basarabiei?

Unexemplu elocvent despre ceea ce se întâmpla în familiile românești ?rămase acasă?, în Valea-Siretului, neaduce Natlia Bogatâr din orașul Storojineț care mărturisea: ?… Mama avea numai 30 de ani… Când mă aflam la școală, mama, bolnavă, i-a chemat pe cei trei copii, i-a numărat, i-a sărutat și le-a șoptit: ?Dragii mei copii de-acuma-s pierduți?. Așa s-a și întâmplat. Când crescusem mari, destinul ne-a împrăștiat departe unul de altul. Sora Olga a ajuns în România, fratele Iordache ? în Germania, fratele mai mic, Toader, care avea numai 2 anișori pe atunci și a adormit pe pieptul mamei moarte, a ajuns în Rusia…?[xlii] .

Celor deportați ?din motive de relații de rudenie cu dușmanii poporului…? puterea sovietică le ?pregătise o soartă nouă?.

Domnica S. Hostiuc din Mahala, raionul Noua-Sulița, mărturisea:

 ?În 1940 au venit în nordul Bucovinei sovieticii, iar tata a plecat cu românii. La două luni după asta fratele mai mare, Ion, a vrut să meargă la tata. La graniță, la Siret, a fost prins, spintecat cu baioneta și aruncat în apă…

La 28 mai 1941 au venit oamenii stăpânirii bolșevice să ne ridice și, dacă ne-au luat, ne-au dus în adâncul Siberiei. Eșalonul nostru era de 72 vagoane și unele au fost desprinse în regiunea Omsk, altele în regiunile Tomsk și Tiumen. Noi, fiind într-un vagon de la capătul eșalonului, am nimerit în Republica Autonomă Komi, pe apa Peciorei, care se varsă în Oceanul Înghețat. Pe malul acelei ape am stat două săptămâni, am dormit în corturi, apoi a venit un vapor, care, după ce am fost îmbarcați, a luat-o în susul apei. A tras la mal în dreptul unui sătișor și acolo iar a început numărătoarea noastră.

Cei care aveau copii, au fost dați de o parte, iar acei buni de lucru – de altă parte. Când ne-a venit rândul, mama tare s-a rugat să ne treacă între acei fără copii. Îi spusese o localnică că cei cu copii mergeau direct la moarte. S-au uitat cei din comisie la noi, ne-au măsurat cu privirile și au strâns din umeri. Dar mama, știind ceva rusește, i-a încredințat că ne va scoate și pe noi la lucru. Dacă a zis așa, așa trebuia să rămână. Unul dintre membrii comisiei ne-a răspuns: ? – Aici de lucru nu prea este. O să vă ducem în altă parte, unde de-ai voștri sunt?.

Fără zăbavă ne-au dus în alt loc și acolo ai noștri erau toți umflați de foame. Erau scoși la doborât copaci, dar ei, de slabi ce erau, cădeau și nu puteau lucra. Am fost și noi mânați la tăiat pădure pe un ger de -40 – -50 grade. Haine de iarnă nu aveam, foamea ne subțiase, dar planul trebuia de făcut.

În iarna anului 1942 deportații au început să moară unul după altul. Doamne, zilnic erau duși la groapa comună câte șase, câte opt. Dar nici groapa nu era groapă adevărată. Era săpată în omăt, căci pământul era înghețat mai mult de un metru, iar morții, toți la grămadă, erau sloboziți în ea fără sicrie și fară rânduială creștinească.

Văzând așa o nenorocire, mama m-a lăsat într-o baracă în care locuiau la vreo 60 de persoane și undeva s-a dus. Fratele cel mic, Gheorghe, a murit, iar fratele Mihal a pornit în căutarea mamei.

Rămasă singură, cumpăram 200 grame de pâine, miroseam pâinica și a doua zi o vindeam, ca să pot cumpăra alte 200 de grame. ?Jocul? acesta n-a durat mult, căci într-o zi am căzut sleită de puteri. Am fost transportată la punctul medical și acolo venise la practică o studentă a unei școli de medicină, … care mi-a dat o bucată de pâine și un sahan de borș. Încetul cu încetul mi-am revenit. Am început să umblu la lucru și îmi primeam bucățica de pâine.

Vara s-a întors și mama. Dar din 360 de persoane, câte am fost acolo la început, au rămas la vreo 60.

Am fost îmbarcați iarăși pe vapor și duși în sătucul de unde am venit. Acolo trebuia să ne spetim la o fabrică de cherestea. Vara ne mâncau țânțarii. Erau așa de mulți că, dacă aruncai batista în sus, se oprea pe ei și nu mai cădea. Iarna, însă, te ardeau gerurile de până la -60 de grade.

Am lucrat acolo până în 1947, iar în acel an, când m-am întors în satul natal, eram fată în lege. Eram săracă lipită pământului, neavând nici ce mânca, nici ce îmbrăca.

Unui băiețan din vecini, făcându-i-se milă de mine, căci știa ce-i necazul (al lui tată a fost escortat într-un lagăr de muncă de pe țărmul lacului Onega), m-a cerut de nevastă și m-am căsătorit cu el. Ne-am dus amândoi să lucrăm la colhoz.

Ca să ne prindem la ceva și să putem măcar o lună mânca pe săturate, bărbatul a luat de pe câmp un săcușor de grâu. A fost prins și condamnat la 6 ani de pușcărie. Pe el l-au luat, iar eu am rămas însărcinată.

Am plâns și am zis cămă duc să mă omor, că nu eram în stare să le rabd pe toate. Ilie al meu a venit după cinci ani și a găsit băiețelul măricel… Nevoile l-au silit, însă să mai ia de la colhoz un sac de răsărită. Iar l-au prins. Și de data asta i-au dat 10 ani de închisoare.

Dacă am văzut că nu am viață, am luat băiatul și m-am dus la bărbat, în lagăr. Am stat acolo 4 ani. Bărbatul, pentru purtare bună, a fost slobozit din lagăr după 7 ani de detenție.

Când ne-am întors la Mahala, casa ne era la pământ. În ea nu se mai putea locui. Am adus paie, lut, apă și-am făcut lampaci, din care ne-am zidit o căscioară mai acătării. Parcă am început să trăim ceva-ceva mai bine, dar necazul și scârbiile nu ne-au părăsit.

Când a împlinit 21 de ani, băiatul nostru s-a însurat. A trăit cu soția numai doi ani și a murit într-un accident rutier. La 14 zile după moartea fiului, nora a adus pe lume o fetiță.

Când fetița a fost de nouă luni, a lăsat-o în grija mea de parcă eu am și născut-o. Și așa necăjită cum eram, am crescut-o și în lacrimi am scăldat-o, cu amar am legănat-o. Am purtat-o la școală, a făcut unsprezece clase, apoi când a trebuit să-mi deie și mie un piculeț de ajutor, s-a dus în Italia…

Când am avut 60 de ani, m-am gândit să-i fac Ilenuței, nepoțelei adică, o casă mai mândră.

Cum nu prea aveam bani, am început să fac comerț, să vând și să cumpăr, așa, să-mi rămână ceva parale, pe care să le tot adun și pe care să procur materiale de construcție… Dar pe atunci nu era voie să faci ceea ce se poate face acum… și am fost privată de libertate pe un termen de un an și jumătate. Din sala judecății m-au dus în închisoarea din Dneprodzerjinsk…?[xliii] .

Zeci de mii de familii de românii autohtoni au avut aceeași soartă…

Deloc nu se cunosc cifrele celor muriți de foame…Chiar și până în prezent, nu se cunosc cifrele exacte privitoare la diverse categorii de reprimați (împușcați fară judecată în localitățile de origine; arestați și condamnați; arestați sau uciși fară a se fi dat vreo sentință; deportați în lagăre de muncă; deportați în diverse zone ale Siberiei și Kazahstanului; ridicați și duși la munci forțate etc.).

Potrivit datelor oficiale, în perioada anilor 1944-1952, din regiune au fost deportate 4.298 de persoane. Alte calcule mărturisesc că, în anii 1940-1941 și în anii 1944-1952, în Siberia și Asia au fost deportați 11.145 de locuitori ai regiunii Cernăuți[xliv] .

Potrivit estimărilor realizate de către redacția cernăuțeană a cărții ?Reabilitați de istorie?, care urmează să includă numele tuturor victimelor stalinismului, în perioada 1940-1952 au fost supuși represiunilor politice circa 50.000 de locuitori[xlv] , reprezentând aproape 10% din totalul populației regiunii Cernăuți.

După cum menționează pe bună dreptate Dr. Ștefan Purici, ?în loc de ?eliberarea? de sub ?jugul boierilor și capitaliștilor români?, sovieticii au distrus temeliile unei societăți liberale, au nimicit forțele productive și creatoare, în primul rând ale comunității românești, dar și ale celorlalte etnii din regiune… ?Având în vedere faptul că cele mai masive arestări și deportări s-au facut în zonele de frontieră cu România, putem presupune că, în rândul românilor, numărul victimelor represiunilor sovietice s-ar putea apropia de 15-20%?[xlvi] .

Iată de ce așa de mult s-au împuținat românii din zona istorică din nordul Țării-de-Sus a Moldovei.

Nu în zadar ziaristul Gheorghe Frunză insista asupra faptului ?căputerea sovietică … în nordul Bucovinei afost în stare de războifață de populația locală, mai alesfață de românii băștinași?[xlvii] .Dar la început trebuia divizată în ?români? și ?moldoveni? și începerea ?moldovenizării?.

În anul de învățământ 1957/58 în Ucraina doar în regiunea Transcarpatică funcționau 12 ?școli românești?, în reguinea Cernăuți funcționau în limba maternă doar 103, care erau deja ?moldovenești?[xlviii] . Iar în anul 1958/59 era semnalată funcționarea doar a 32 instituții de copii preșcolare – toate cu instruire în ?limba maternă moldovenească?[xlix] .

Numărul românilor nu avea dreptul să depășească 20%,băștinașii trebuiau să devină o minoritate neînsemnată, divizată în două, și fără de perspective de a supraviețui din punct de vedere etnolingvistic ? trebuia să să contopească și să se dizolve în masa poporului unic al Patriei unice din URSS, în masa poporul sovietic. 

Doar imaginându-ne numărul celor căzuți pe front, cel al refugiaților în România sau în alte țări ale Europei, numărul celor aduși în ținut din alte zone ale Ucrainei și Rusiei, divizarea artificială a populației românofone în ?români? și ?moldoveni? vom putea înțelege… fenomenul diminuării ponderii românilor în ansamblul populației actualei regiuni Cernăuți în anii ’40-’60 ai secolului XX și cauzele lui ? regimul totalitar se pregătea de primul recensământ sovietic oficial din acestă zonă ? recensământul din 1959.

[i] Dumitru Covalciuc. Românii nord-bucovineni în exilul … ? P. 71.

[ii] Буковина. Iсторичний нарис…  ? în limba ucraineană. – P. 2270-271.

[iii] Ibidem. ? P. 284.

[iv] Ibidem.? P.285.

[v] Acesta a fost cel mai mare număr de școli naționale pe care le avusem cândva în această zonă în perioada sovietică, – număr (124), care, apoi, în permanență avea doar să scadă… (nota red.).

[vi] Vezi: Leonid Reaboșapco. Pravove stanovișce… – P. 283.

[vii] Apud: Dumitru Covalciuc. Românii nord-bucovineni în exilul … ? P. 71.

[viii] Vezi: Dumitru Covalciuc. Școala română din Bucovina: istorie și realitate//?Țara Fagilor?. ? 1992. – P. 31; Dumitru Covalciuc. Molodia culturală// ?Zorile Bucovinei?. – Cernăuți, 29 iulie 1990 etc.

[ix] Ibidem.

[x] Ibidem.? P. 283.

[xi] Leonid Reaboșapco. Pravove stanovișce… – P. 285.

[xii] Apud: Ștefan Purici. Op.Cit. ? P. 266.

[xiii] Dumitru Covalciuc. Românii nord-bucovineni în exilul … ? P. 69.

[xiv] Apud: Ștefan Purici. Op.Cit. ? P. 264.

[xv] Буковина. Iсторичний нарис…  ? în limba ucraineană. – P. 277.

[xvi] FZO= Organizații de muncă cu caracter obștesc (nota red.).

[xvii] Vezi: Vasile Sanduleac. Am avut o tinerețe zbuciumată // ?Țara Fagilor?. ? 2004. ? P. 186-189.

[xviii] Dumitru Covalciuc. Românii nord-bucovineni în exilul … ? P. 69.

[xix] Gheorghe Frunză. Foametea//Vasile Ilica. Martiri și mărturii… ? P. 270.

[xx] Ibidem.? P.271.

[xxi] Dumitru Covalciuc. Românii nord-bucovineni în exilul … ? P. 70.

[xxii] Gheorghe Pavel. Graficul strămutării în colhozurile și sovhozurile din regiunea Herson a persoanelor din colhozurile raionului Herța, regiunea Cernăuți// ?Codrul Cosminului?. – Anul II. – Nr. 3, iulie 1994.

[xxiii] Vasile Ilica. Martiri și mărturii… ? P. 265.

[xxiv] Gheorghe Frunză. Foametea//Vasile Ilica. Martiri și mărturii… ? P. 267-275.

[xxv] Ibidem.? P. 264-265.

[xxvi] Vezi: Gheorghe Pavel. Foametea organizată din 1946-1947 și dezmățul bolșevic din Ținutul Herței // ?Țara fagilor?, Cernăuți  – Târgu-Mureș, 2003. – P. 109-113.

[xxvii] Буковина. Iсторичний нарис…  ? în limba ucraineană. – P. 264-274; Богдан Ярош.Op.Cit. ? în limba ucraineană. – P. 112, 122.

[xxviii] Apud: Ștefan Purici. Op.Cit. ? P. 265.

[xxix] Vezi: Adrian Acostăchioaei. Situația Bisericii din Bucovina din 1775 până în prezent// ?Calendarul creștin-ortodox al românilor bucovineni pe anul 1992-1993?. București: Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, 1992. – P. 47.

[xxx] Lucica Morar. Calvantl familiei Broască// ?Țara Fagilor?… –  1993. – P. 90-91.

[xxxi] În 1997 doar 7 din cele 26 de persoane ?ridicate? mai locuiau la Cupca, doi copii decedaseră în Sibreria, alții s-au stabilit în diferite colțuri ale fostei URSS (note red.). Vezi: Magdalina Morar. Deportați pe motive religioase//?Țara Fagilor?… ? 1997. –  P. 148-149.

[xxxii] Vezi: Gheorghe Pavel. Graficul strămutării…

[xxxiii] Date, care nu sunt încă definitive și exhaustive (nota red.).

[xxxiv] Ivan Fostii. Tragedia poporului// Zorile Bucovinei. ? 1995, 12 august. ? P. 2; Ștefan Purici. Op.Cit. ? P. 267.

[xxxv] Simion Opaiță. ?Doisprezece ani într-un gulag de dincolo de Cercul Polar?// Vasile Ilica. Martiri și mărturii din nordul Bucovinei: Fântăna Albă… ? P. 167-172.

[xxxvi] Este vorba de satul natal al autorului – Dr. Ion Popescu (nota red.).

[xxxvii] Tabelul nominal vezi: Valeriu Zmoșu.  De ce s-au împuținat românii?// ?Țara fagilor?, Cernăuți  – Târgu-Mureș, 1993. – P. 66-73.

[xxxviii] Vezi tabelul nominal: Vasile Ilica. Fîntâna Albă ? o mărturie de sânge: istorie, amintiri, mărturii. ? Oradea: Editura imprimeriei de Vest, 1999. ? P. 304-307.

[xxxix] Vezi: Constantin Ungureanu. Românii din fostul județ Storojineț deportați sau dispăruți în perioada 1940-1941//?Țara fagilor?, Cernăuți  – Târgu-Mureș, 2000. – P.189-192; Anexa 2: Populația județului Storojineț și numărul românilor deportați sau dispăruți în perioada iunie 1940- iunie 1941// Ibidem. ? P. 217-218.

[xl] Vezi: Valeriu Zmoșu.  De ce s-au împuținat românii?// ?Țara fagilor?, Cernăuți  – Târgu-Mureș, 1993. – P. 73.

[xli] Gheorghe Pavel. Tragedia satului Probotești din fostul județ Dorohoi//?Țara Fagilor?. ? 1999. – P. 65.

[xlii] Vezi: Doina Bojescu. ?…Și luna s-a despicat în două?// Concordia ? Anul 5. ? Nr. 9 (177). ? Sâmbătă, 27 februarie 1999. ? P. 2.

[xliii] Vezi: Domnica S. Hostiuc. Cum mi-am petrecut viața// ?Țara Fagilor?. ? 2004. ? P. 153-156.

[xliv] Ibidem . ? P. 267.

[xlv] Буковина. Iсторичний нарис…  ? în limba ucraineană. – P. 266.

[xlvi] Ștefan Purici. Op.Cit. ? P. 268.

[xlvii] Gheorghe Frunză. Foametea// Vasile Ilica. Martiri și mărturii… ? P. 270.

[xlviii] Vezi: Leonid Reaboșapco. Pravove stanovișce… – P. 324.

[xlix] Vezi: Leonid Reaboșapco. Pravove stanovișce… – P. 325.