Destine evreiești la Timișoara: Elisheva Ezri
Îmi amintesc de Erzsi Feldmann când era o adolescentă cu chip frumos şi senin. Mulţi ani nu am mai ştiut nimic despre ea. Apoi am aflat despre activitatea soţului ei, Tibi Ezri, şeful Departamentului de Anestezie la Wolfson Medical Center, Israel, implicat în proiectul umanitar Save a Child’s Heart, care are misiunea de a oferi îngijire medicală copiilor bolnavi de inimă, indiferent de naţionalitate, religie sau situaţie financiară. 50% dintre aceşti copii provin din Autoritatea Palestiniană, Iordania, Irak şi Maroc. Prin convorbiri, am aflat despre familiile lor, care au suferit în timpul prigoanei naziste, despre rudele care nu s-au mai întors din lagăr, despre tatăl lui Erzsi, care a fost un om cu o misiune: păstrarea amintirii victimelor. „Tata a fost un om foarte sufletist”, îmi spunea Erzsi. Această trăsătură se perpetuează în familia Ezri.
M-am născut la Timişoara, în 1952. Tata, Feldmann Teodor, era originar din Oradea; mama, Feldmann Clara, născută Vásárhelyi, din Timişoara.
După liceu, am făcut şcoala de proiectări la Electromotor, la Timişoara. Am lucrat doi ani la Institutul de proiectări. În anul 1975 m-am căsătorit cu Ezri Tiberiu. El era student în anul V la medicină şi, după ce a terminat facultatea, a fost repartizat în satul Cândeşti, în Moldova, unde am trăit timp de un an în condiţii mizerabile. Am stat împreună la Piatra Neamţ, iar Tibi a făcut naveta zilnic la Cândeşti, un sat fără canalizare.
În 1978 s-a născut Ephraim, băiatul nostru cel mare. Când copilul a avut patru luni, am venit în Israel împreună cu familia lui Tibi din Marghita, cu părinţii, unchii şi bunicii lui. În ţară[1] ne-am adaptat bine şi am învăţat limba foarte repede, pentru că aveam o bază destul de bună de la cursurile de ebraică de la Comunitate, din Timişoara. Eu am început să lucrez la Yavne la o fabrică textilă, iar Tibi, la spitalul Kaplan lângă Rehovot, unde a făcut specializarea de anestezist.
Părinţii mei împreună cu bunica au rămas la Timişoara. Au venit de câteva ori la noi şi am fost fericiţi să fim împreună. Noi am mers destul des des în vizită, iar Ephraim petrecea fiecare vacanţă la Timişoara. În 1984 ni s-a născut al doilea băiat, Ronen. Între timp, a murit bunica. Noi toţi am insistat ca şi părinţii mei să vină în Israel, dar ei nu au vrut. Îşi făceau probleme cum o să se descurce amândoi, dar marea problemă era colecţia lui tata de documente şi timbre, de care nu voia să se despartă. În fine, după multe discuţii şi scrisori şi rugăminţi, au venit în 1987. Mama era deja foarte bolnavă şi, după un an aici, a murit. A fost un an foarte greu, eu stând, practic, tot timpul lângă ea. Singura bucurie a lui tata a rămas familia, mai ales nepoţii. Dar doi ani după moartea mamei, a murit şi el.
Cum îţi aminteşti de copilăria şi de tinereţea ta la Timişoara?
Am avut o copilărie foarte fericită, am primit tot ce s-a putut. Părinţii mei au încercat să îmi dea tot ce era posibil.
Cum aţi trăit în regimul comunist?
Părinţii mei au lucrat amândoi, dar nu pot să spun că am avut o situaţie materială strălucită. Am avut poate puţin mai mult decât minimul necesar. Părinţii mei aveau un cerc de prieteni, cei mai mulţi evrei. Era un sistem în care erai controlat şi supravegheat tot timpul. În momentul în care noi ne-am înscris pentru emigrare, ei au anunţat asta la locul lor de muncă. Aveau amândoi colegi foarte buni, care au înţeles de ce plecăm noi din România. Apoi, când eu eram deja în Israel şi am venit cu Ephraim în vizită, în România, îmi amintesc că închideau fereastra şi trăgeau ruloul, că ziceau că vorbesc prea tare. Se temeau.
Părinţii tăi au fost atraşi de idealul comunist?
Nu, deşi amândoi erau membri de partid. Noi însă nu am fost. Ei şi-au făcut datoria, au lucrat. Tata a fost la un moment dat inginer şef. Întotdeauna au fost buni la locul de muncă şi de aia au fost lăsaţi în pace.
Pe când aveam 16-17 ani, am început să merg la Comunitate, să merg la cursuri. A fost o perioadă foarte frumoasă. Şi Tibi şi eu avem amintiri foarte plăcute legate de cursuri şi de activităţile pe care le desfăşuram acolo. Aşa ne-am şi cunoscut ‒ prin Comunitate.
Anul trecut, când a fost întâlnirea la Haifa[2], ne-am regăsit cu mulţi prieteni cu care nu ne mai văzusem de 30 de ani. A fost o mare plăcere. Şi pagina noastră web[3], cu ştiri despre ce se întâmplă acum la Timişoara sau despre timişoreni care au plecat din oraş, precum şi cu multe alte informaţii despre trecutul nostru, o aşteptăm cu bucurie, pentru că întotdeauna găsim ceva comun şi amintiri, mai ales amintiri. E ca o familie mare pentru noi!
Mă bucur mult! Multumesc.
O aşteptăm, îţi spun; dacă nu apare ediţia nouă la timp, ne întrebăm ce s-a întâmplat cu Getta, de ce nu scrie?! Aici avem legătura cu câţiva foşti timişoreni, nu mulţi, dar totuşi ţinem legătura cu câţiva. Ne aducem aminte de întâlniri, de Purim, de Pesah.
Tatăl meu era tot timpul frământat de trecut
Cum a supravieţuit tatăl tău războiului?
Tata a fost deportat la 20 şi ceva de ani de la Oradea, întâi la muncă forţată şi după aceea în lagărul din Theresienstadt (Terezin). Pișta, fratele lui, a fost la Mauthausen. Amândoi au supravieţuit, dar mama lor, bunica mea, a pierit la Auschwitz. Bunicul murise deja în 1942. Toată familia din partea lui tata, adică ceilalţi şapte fraţi şi surori cu neveste şi bărbaţi, cu copii, au fost deportaţi.
Tatăl meu a fost un om sufletist, foarte sufletist. Nu toţi vorbesc despre ce au trăit în timpul războiului, dar el era un om care vorbea despre ce a trăit, era tot timpul frământat de trecut. Ţin minte că pe masă erau mereu fotografii, documente şi povestiri în legătură cu deportarea şi cu viaţa în lagăr. El scrisese un jurnal în timpul deportării, a adunat acte, cartele de mâncare, autorizaţii, povestiri, poezii în legătură cu Shoah. Ca prin minune, a reuşit să se întoarcă din lagăr cu o valijoară cu documente. Deja de atunci se gândea să transmită generaţiilor viitoare mărturii despre acele vremuri de groază.
După război, a avut ideea să strângă documente şi de la alţii. Când se întâlnea cu prieteni, cunoştinţe ori cu rude care fuseseră în detaşament de muncă sau în lagăr, le spunea: „Încredinţaţi-mi fotografia sau scrisoarea de care vă puteţi despărţi, astfel ca această colecţie să devină mai bogată şi să rămână ca document pentru viitor”. Mulţi au fost de acord şi şi-au cedat amintirile, cu toate că erau lucruri personale. Tata a păstrat corespondenţa între el si fratele şi mama lui, cât timp ei erau încă la Oradea, precum şi schimbul intens de scrisori între fraţi şi alte rude. Mesajele erau cenzurate, dar se putea citi printre rânduri. S-a păstrat şi cartea poştală scrisă de un vecin creştin din Oradea, care l-a anunţat pe tata, într-un limbaj cifrat, că mama lui a fost deportată. Eu am astăzi fotocopiile acestor documente, originalele sunt la Yad Vashem.
Ce povestea tatăl tău despre viaţa la Terezin?
A lucrat ca strungar. Nemţii au făcut la Terezin un lagăr „model”. Au invitat reprezentanţi ai Crucii Roşii să vină în control, să vadă cât de bine sunt trataţi oamenii. Tata mi-a povestit că au fost întrebaţi, de exemplu, ce au mâncat dimineaţa, iar ei trebuiau să răspundă că au primit ouă, unt, lapte şi cozonac. Asta trebuiau să povestească, cu toate că primeau doar ceai şi o bucată de pâine.
Dar oamenii întrebaţi erau toţi slăbiţi şi flămânzi…
Da! Tata cântărea 38 de kilograme când s-a întors!
Deci ar fi trebuit să fie clar pentru orice om cu bun simţ că ceea ce li se spunea nu putea fi adevărat.
Era clar că nu putea fi adevărat!
Cum se poate ca reprezentanţii Crucii Roşii să fi crezut aşa ceva, să nu fi bănuit ce se petrece?!
Asta nu ştiu. Este o mare întrebare! Tata a fost şi în spital, pentru că avea o rană foarte urâtă la picior şi la un moment dat au vrut să-i amputeze piciorul. Dar a scăpat teafăr.
Ce povestea tatăl tău despre ceilalţi care erau cu el, acolo?
Au lucrat, au dormit în fân, mâncarea era foarte proastă. Iarna se spălau cu zăpadă, dezgheţau zăpada şi aşa reuşeau totuşi să se spele. Au mâncat coji de cartofi – asta era o delicatesă. Toţi luaseră bacalaureatul şi, ca să le lucreze mintea şi să nu se gândească tot timpul la situaţia în care se aflau, rezolvau fel de fel de probleme de matematică. Sau demonstrau fel de fel de teoreme de care îşi aduceau aminte din liceu. De Iom Kipur au postit. Cu toate că seara nu primeau aproape nimic de mâncare, au postit.
Tatăl tău nu şi-a pierdut speranţa…
Nu şi-a pierdut speranţa şi a notat tot. Deja de atunci, din lagăr, se documenta pe cât se putea; şi chiar a scris un jurnal. L-a ascuns şi l-a adus acasă împreună cu alte câteva lucruri.
A scris jurnalul în maghiară?
Da. Şi a făcut o colecţie de documente, ale căror titluri au fost traduse în engleză. După ce, în 1991, tata a murit, cam prin 1995-1996 am hotărât să donez toată colecţia la Yad Vashem, ca să o vadă cât mai multă lume. Cine este interesat poate să o vadă în arhiva muzeului. Am fost acum o lună la Ierusalim şi am văzut-o la Yad Vashem. Este accesibilă pentru oricine.
De cine a fost eliberat lagărul?
De ruşi. Când a fost eliberat, tata putea să aleagă în ce ţară să meargă, dar a vrut să se întoarcă la Oradea. Speranţa lui era să îşi reîntâlnească mama şi fratele, dar a aflat că mama nu s-a mai întors. O verişoară i-a povestit că bunica mea şi restul familiei, împreună cu copiii mici, au fost duşi în camerele de gazare, la Auschwitz. Verişoara asta avea pe atunci 17-18 ani, era sănătoasă şi voinică şi a fost trimisă de la Auschwitz la muncă ‒ şi aşa a scăpat.
Tata a făcut arborele genealogic al familiei lui şi al lui Tibi. Din familia lui tata, aproximativ 60 de oameni au fost deportaţi, din care 40 au pierit şi 20 s-au întors.
Colecţia lui era mifal haim ‒ opera lui de o viaţă
Ce spuneau tatăl tău şi fratele lui despre cum s-au comportat nemţii şi ungurii în lagărul de concentrare?
Ungurii erau mai duri decât nemţii.
La Theresienstadt erau unguri?
Ungurii au fost în lagărul de muncă şi în Satul Mare, şi în Ungaria. Erau mai brutali. Nemţii erau şi ei foarte duri; dar eu aşa am înţeles că ungurii erau mult mai nemiloşi.
Nemţii erau mai birocraţi, erau funcţionari, omorau de la birou.
Da, funcţionari, notau tot, aveau înregistrări exacte. Administraţia era perfectă; dar şi ei au fost nişte criminali nemernici.
Ce a simţit tatăl tău faţă de germani, după cele întâmplate?
Eu atâta ştiu: că am fost la şcoala primară germană la Timişoara şi mă bucur că am avut ocazia să învăţ încă o limbă.
Părinţii tăi au decis ca tu să mergi la şcoala germană?
Da, ca să învăţ germana şi alte lucruri la şcoala germană elementară. Mi-a dat un simţ al ordinii şi al preciziei pentru toată viaţa.
Este remarcabil că părinţii tăi, care au suferit atât de mult din cauza nazismului, nu au respins cultura germană!
Să ştii că în generaţia mea cunoşteam 4-5 familii de evrei cu copii de vârsta mea care au mers la şcoala germană, primele 4 clase, atât. Asta a fost foarte bine.
Tatăl tău a rămas cu traume, cu angoase?
Da. Toată viaţa! Pot să spun că până în ultimul moment. Era traumatizat şi frământat, tot timpul vorbea de lagăr, el nu ţinea în sine ca mulţi alţii, el vorbea. În 1974 a venit ca turist în Israel, noi încă nu eram aici. Tocmai era o expoziţie internaţională de timbre la Ierusalim, iar tata era pasionat de filatelie şi avea o colecţie pe tema antifascismului. A trimis timbrele şi a primit un premiu. Pentru el a fost fantastic să vină din Timişoara, ca un om necunoscut cu o colecţie de timbre, şi să fie premiat! Nu îţi mai spun că la expoziţie s-a întâlnit cu persoane cu care s-a împrietenit şi au povestit împreună unde au fost în lagăr şi ce au făcut.
Toate gândurile lui se învârteau în jurul acestei trăiri tragice?
În ebraică există o expresie: mifal haim; în româneşte ar fi munca sau opera unei vieţi. Era gândul lui să creeze colecţia asta despre ce a trăit el şi alţii şi cum a fost să fii evreu în timpul războiului, ca să rămână pentru generaţiile viitoare. De asta era preocupat tot timpul. Am găsit nişte notiţe: „Trebuie să-l întreb pe cutare; Trebuie să fac asta; Trebuie să pun documentul acolo”. Tot timpul, toate gândurile lui se concentrau asupra acestui eveniment, acestei amintiri.
Ce efect a avut asta asupra ta?
M-a influenţat mult, pentru că am trăit împreună şi mereu ne explica şi ne arăta documente. Mama, fiind din Timişoara, a fost cruţată de experienţa deportării. Au stat 5 familii într-un apartament, nu au avut apă, nu au avut mâncare, dar, în fine, nu se compară. Tata însă era urmărit de trecutul lui şi al celor care au avut acelaşi destin.
Nu a fost prea mult pentru tine?
Nu, pentru că nu a venit deodată. Înţelegi? Am crescut cu asta, am asimilat treptat. Împreună cu fratele lui, tata a vizitat în anii ’67-’68 Theresienstadt, iar la începutul aniilor ’70 am fost eu cu mama la Auschwitz şi la Theresienstadt. Nu ne-au lăsat pe toţi împreună, ştii cum era în România, numai o parte din familie putea să plece în străinătate. Pentru mine a fost cumplit, era iarnă şi zăpadă, totul era sumbru. A fost foarte greu, m-a impresionat profund. Acum trei ani am fost cu Tibi la o conferinţă şi am mers împreună la Auschwitz. O mare parte din familia lui Tibi a rămas acolo. Rudele cele mai apropiate au fost bunica lui paternă şi un frate de-al mamei.
Care este lecţia de viaţă pe care ţi-a dat-o tata?
Ce să-ţi spun? Lecţia lui de viaţă: să fii om, să fii om bun şi să ajuţi. Numai asta pot să îţi spun. El a ajutat foarte mult. Şi tata şi mama au fost oameni extraordinari şi au ajutat cât au putut.
Mama l-a sprijinit pe tata enorm cu colecţia lui. Ştia totul şi vorbeau împreună, de parcă şi ea ar fi fost acolo. Mama i-a confecţionat coperta albumului cu fragmente din obiecte pe care le-a adus înapoi din lagăr. A decupat o bucată din valiza lui, a acoperit-o cu un petic de pătură tot adusă din lagăr, pe care a brodat numărul lui de identificare. Şi despre timbre ştia totul. Totul făceau împreună. Erau foarte uniţi. Boala mamei l-a distrus pe tata. Mama a fost foarte bolnavă un an înainte să vină în Israel, era la pat, iar tata a îngrijit-o.
Timişoara are un loc special în inima mea
Când mama era bolnavă, tata a primit ajutor de la Comunitate şi de la tatăl tău, rabinul Ernest Neumann, un om special pentru noi. El venea la noi acasă şi vorbea cu mama care era la pat. Eu m-am dus de două ori la Timişoara în acel an, o dată să-i conving să se înscrie să vină aici şi a doua oară am rămas timp de o lună ca să-i ajut să lichideze gospodăria. Tatăl tău mi-a dat mie telefon şi mi-a zis: „Vino la mine la Comunitate, vreau să discut ceva cu tine”. În biroul lui mi-a zis: „Orice ajutor vrei, noi îţi dăm, numai spune!” I-am cerut un cărucior ca să o plimb pe mama, că nu mai putea să meargă. Ne-a dat şi ne-a trimis mâncare acasă. Tatăl tău îi cunoştea bine pe părinţii mei şi ştia de colecţie. L-a invitat pe tata să ţină conferinţe la Comunitate despre deportare, lagăr şi soarta evreilor în timpul războiului. Tatăl tău a fost un om extraordinar, un om excepţional, am amintiri foarte frumoase despre el.
El v-a cununat.
Da, da.
Unde s-a întâmplat? La sinagoga din Fabrik?
La sinagoga din Fabrik. Am amintiri foarte frumoase din perioada aceea, de la Comunitate. Nimeni nu ne-a obligat să mergem, am mers pentru că ne simţeam bine şi asta ne-a rămas. Am mers la doamna Rubinger să învăţăm ivrit, Tibi a cântat în cor. Era o ambianţă foarte plăcută de Purim şi la toate sărbătorile.
Părinţii tăi erau religioşi sau proveneau din familii religioase?
Din partea mamei nu erau religioşi, dar tata venea dintr-o familie mai religioasă. Am ţinut acasă toate sărbătorile, nu foarte strict, dar ştiam că e Roş Haşana, ştiam că e Pesah şi de Pesah mâncam maţot. De Iom Kipur părinţii posteau, la un moment dat am postit şi eu. Bunica mergea la sinagogă, ea mergea la sinagoga din centru. Ţineam toate sărbătorile aşa cum trebuie. În momentul în care au început serbările colective la Comunitate, era mult mai plăcut să mergem acolo. Veneau şi ei, mergeam şi eu, era mult mai plăcut, era bine.
Ţii sărbătorile acum la tine acasă?
Cum să nu, sigur că da. Ţinem toate sărbătorile. Erev Roş Haşana[4] serbăm la noi, cu toată familia, iar de Pesah, de peste 20 de ani mergem la o verişoară de-a lui Tibi, care e mai tradiţionalistă şi schimbă toate vasele[5]. Vrem şi noi să dăm copiilor mai departe ce am văzut acasă. Toate mâncărurile tradiţionale le ştim de la mama.
Când v-a încolţit ideea de a pleca din România?
Pentru mine a fost clar încă din anii liceului. Eu eram foarte hotărâtă şi noroc că şi Tibi voia acelaşi lucru. Destinaţia era clară. Am înţeles că viitorul nostru e aici, în Israel. Am simţit că este locul de care aparţinem. Aici ne-am simţit acasă din momentul în care am ajuns. Ne-am acomodat uşor. Am stat în Or Akiva, lângă Hadera. Am ajuns în august, la plus 40 de grade, cu un bebeluş de patru luni, am stat într-o rulotă fără aer condiţionat. Ne-au dat un ventilator. Nu aveam bani să cumpărăm pampers, foloseam scutece din pânză, pe care le spălam în fiecare zi. După trei ani de căsătorie, am avut, în sfârșit, prima noastră locuinţă. Am primit o cheie şi noi deschideam uşa, noi o închideam. În România nu am avut locuinţa noastră. Noi ne-am căsătorit la Timişoara, când Tibi era încă student. Am stat la cineva în gazdă. Aveam o cămăruţă, iar după aceea am stat în Moldova tot în gazdă, cu încă trei familii. Când merkaz klita[6] din Or Akiva ne-a dat rulota asta, a fost ceva fantastic. Pentru noi era ca raiul pe pământ. La fiecare sfârşit de săptămână mergeam cu Ephraim în vizită la rude sau la prieteni. Nu a fost uşor, dar ne-am găsit rostul…
Ce simţi când te gândeşti la Timişoara?
Timişoara are un loc special în inima mea. O copilărie foarte fericită, prima iubire şi locul căsătoriei noastre, plus naşterea lui Ephraim. Amintiri… Mai ţin legătura cu o prietenă din Timişoara, Iudit Goldner, mi-a fost prietenă foarte bună. Stă în SUA. Şi cu Marta, în Germania, am mai ţinut legătura, dar, din păcate, ea nu mai e… Când am fost ultima dată la Timişoara, acum trei ani în iarnă, totul era îngheţat şi era frig. Dar m-am plimbat prin oraş, pe unde am stat. Am văzut Bega şi Parcul Rozelor, locuri de neuitat.
Tu şi Tibi aţi simţit vreodată o manifestare antisemită din partea colegilor?
Nu. Eu nu am simţit. Niciodată. Noi am plecat în ’78, după aceea nu ştiu ce a fost. A urmat decăderea economică şi toată mizeria. Noi nu am mai fost acolo. Din Timişoara, în ’77 am plecat în Moldova, unde pot să spun că am fost primiţi cu mare respect, pentru că veneam din Timişoara, nu pentru că eram evrei. Pentru ei, Timişoara era un oraş mult mai cultural şi cu un nivel mai ridicat. Ne-am întors la Timişoara când s-a născut Ephraim. Noi ne-am înscris la Oradea pentru emigrare, pentru că din Oradea paşapoartele de emigrare în Israel se obţineau mult mai uşor decât din Timişoara. La Timişoara erau mulţi unguri şi mulţi nemţi care voiau şi ei să emigreze. În jumătate de an am primit paşapoartele.
Tibi a primit o educaţie asemănătoare cu a ta…
Foarte asemănătoare şi ca mentalitate şi ca bucătărie, pentru că Oradea şi Timişoara au multe lucruri în comun, bucătăria austro-ungară.
Care era meniul de sărbători?
Supă şi paprikás csirke, papricaş de pui. Bunica făcea kuglof[7] cu mac şi cu cacao. Mai mâncam compot. De Pesah aveam matzes torta[8] şi kreplach[9]. Toate pe care le ştii şi tu.
Ce o să pregăteşti acum, de Hanuca?
De Hanuca am să fac levivot[10], pentru că nouă nu ne plac sufganiot[11]. Levivot sunt cu cartofi, li se mai spune şi latkes. Aprindem lumânările în hanukia[12], copiii cântă. E foarte frumos. La fiecare sărbătoare, gândurile noastre merg înapoi, la Comunitatea din Timişoara. Întotdeauna. Asta aşa ne-a rămas în minte şi nu se poate şterge.
 |
|
| Bunica cu cei doi fii. Ultima fotografie înainte de deportare | |
 |
 |
| Emblema colecției Antifascism | Numărul de identificare la Terezin |
Interviu realizat de Getta Neumann cu Elisheva Ezri, n. Feldmann, în convorbiri telefonice.
Rehovot, Israel. Decembrie 2012 – februarie 2013