Destine evreiești la Timișoara: Dorith Weinrauch

Într-un martie însorit, într-un sătuc francez, Dorith din Germania, Erica din Israel şi cu mine am stat de vorbă şi ne-am amintit. O ştiu pe Dorith de când era fetiţă şi de pe atunci m-a frapat aerul ei candid şi încrezător, pe care şi l-a păstrat întocmai. Cu privirea deschisă şi râsul cristalin, ne-a povestit cu o francheţe dezarmantă despre copilărie şi părinţi, despre Timişoara din anii ’80, despre viața acolo, aşa cum a trăit-o și a simțit-o ea.
 
 
Sunt Dorith Weinrauch, m-am născut în 7 mai 1960, la Timişoara. Locuiesc actualmente în Germania, în Bad Homburg.
M-aş considera bănăţeancă sau timişoreancă, dar părinţii mei vin din cu totul altă zonă: tatăl meu, Fromi Weinrauch, provine din Moldova, de la Târgu Neamţ, iar mama, Tea Shapira, din Bucovina, de la Câmpulung Moldovenesc. S-au cunoscut la Piatra Neamţ, la o verişoară a mamei, la care a fost invitat „întâmplător” Fromi. Au venit împreună la Timişoara, iar trei ani mai târziu, m-am născut eu.
Am locuit pe bulevardul Mihai Viteazul, la început, într-o locuinţă de o cameră; ambii părinţi erau doctori, dar aşa era pe atunci. Baia, bucătăria şi WC-ul erau într-o aceeaşi încăpere şi noi stăteam toţi trei într-o cameră; şi totuşi am amintiri foarte plăcute din copilărie. Mai târziu ne-am mutat în Fabrik, pe strada Galaţi, şi acolo am locuit în condiţii normale. Tatăl meu a fost medic de familie, era cunoscut în Timişoara. Mama a fost stomatolog la Policlinica 1. Eu mi-am petrecut partea şcolară a tinereţii în cinci şcoli diferite, aşa că am cunoscut toată generaţia mea destul de bine. Am fost la grădiniţa germană, iar acasă la noi se vorbea germană, datorită faptului că bunica mea provenea din Bucovina.
 
Tata vorbea germană?
Nu prea bine. A învăţat germană la Timişoara. Părinţii mei vorbeau româneşte cu mine, eu vorbeam germană cu bunica mea. În general, spre deosebire de majoritatea evreilor din Timişoara, care erau vorbitori de limbă maghiară, evoluţia mea a fost pe altă direcţie. Am mers la o grădiniţă şi apoi la o şcoală cu limba de predare germană şi, chiar dacă sună cumva curios, am crescut într-o cultură germană, iar bucătăria era austriacă. Pe când aveam în jur de trei-patru ani şi ambii părinţi lucrau, mă lăsau la vecini, care vorbeau ungureşte, aşa că vorbeam şi ungureşte când eram mică, dar nimic nu mi-a mai rămas acum din cunoştinţele de maghiară, de atunci. Înţeleg ceva, dacă ştiu despre ce-i vorba.
Bunica a venit mai târziu la Timişoara, când aveam nouă ani; până atunci, mergeam eu la ea, la Câmpulung Moldovenesc, unde am fost foarte, foarte fericită. Era o curte mare, o casă frumoasă. Erau o mulţime de evrei, toate sărbătorile le am şi acum foarte clar în faţa ochilor, comunitatea, construcţia de Sucot[1], toate tradiţiile erau păstrate. Era societatea tradiţională a bunicilor mei, cu copiii şi nepoţii lor.
 
Se gătea caşer?
Nu, deşi nu sunt sigură, poate că era caşer fără să-mi dau seama, nu s-a vorbit despre asta. Nu a existat religiozitate în familia noastră, poate mai degrabă în familia tatălui meu, la Târgu Neamţ. Acolo se vorbea idiş în casă, bunicul meu îşi făcea rugăciunea în fiecare zi, dimineaţa şi seara, dimineaţa îşi punea tefilin. Ţin minte că tot ritualul ăsta era foarte impresionant pentru mine şi îl am şi acum în faţa ochilor. Bunicul din partea lui tata era, deci, totuşi religios. Acolo cred că mâncarea era caşer. La noi acasă, deoarece ambii părinţii lucrau şi era tot timpul un du-te-vino, nu am păstrat niciun fel de tradiţie, dar mergeam de sărbători la sinagogă. Le am în amintire ca evenimente foarte plăcute şi înălţătoare, pe care le aşteptam chiar cu plăcere. Un timp, sporadic, am fost şi la Comunitate, am cântat în cor, deci aveam o conştiinţă clară că aparţin acestui popor, fără însă a respecta tradiţiile în mod regulat sau disciplinat.
Fără ca religia să joace vreun rol.
N-a jucat niciun rol, dar totdeauna am spus că suntem evrei. La şcoală, când am fost întrebată, nu a fost niciodată vreo problemă, toată lumea ştia.
Nu ai suferit din cauza antisemitismului?
 
Nu, nu, nu. Din contră. Şi acum, dacă sunt la Timişoara şi se află că sunt fiica tatălui meu, se vorbeşte cu respect. Şi atunci, şi acum… Întotdeauna m-am simţit privilegiată.
Fromi Weinrauch era o personalitate cunoscută şi foarte respectată în toată Timişoara.
 
Aşa a şi fost… Nu ştiu să fi fost antisemitism în Timişoara. Noi nu l-am simţit.
De ce ai schimbat cinci şcoli?
Am schimbat cinci şcoli… Marc zice că precis din motive disciplinare. (Râde) Dar a fost altfel. Întâi, am fost la şcoala germană şi după-amiezele la şcoala de muzică. După aia, am crezut că vreau să devin pianistă şi m-am mutat cu totul la Liceul de Muzică, cu tot cu şcoală. Dar am constatat că n-o să devin pianistă şi vreau să devin medic şi m-am mutat la Liceul Pedagogic care, exact la doi ani după ce am ajuns acolo, s-a transformat în liceu pur pedagogic, deci puteai deveni numai învăţătoare. Atunci m-am mutat la Loga. Şi, când am ajuns la Loga, acesta a devenit liceu de matematică-fizică, dar eu în continuare voiam să fac medicină şi atunci m-am mutat la liceul din Iosefin, unde se preda, în sfârşit, chimie-biologie şi de unde s-a mers la medicină. Deci a fost un lanţ de împrejurări, nu am avut niciun motiv special.
Ţi-a venit greu să te adaptezi?
Nu, nu, chiar deloc. Acum, când aud că un copil se mută, părinţii fac din asta o problemă întreagă. Eu nu am avut nicio problemă şi întotdeauna am fost bine primită. Sigur, şi datorită faptului că am învăţat bine şi atunci sigur că te impui mai uşor oriunde eşti. Dar nu a fost neplăcut. Şi acum, privind înapoi, îmi dau seama că aşa am cunoscut o grămadă de oameni. Deci, pentru mine, această peregrinare a fost un câștig.

Plecăm sau nu plecăm? 

Iudaismul, Holocaustul sau antisemitismul erau subiecte de conversaţie la voi în casă?
Singurul subiect de conversaţie care m-a acompaniat toată copilăria a fost plecarea în Israel. Ţin minte din fragedă copilărie, când ne jucam sub masă cu Victor Leibovici şi cu Ţucu Ruso şi ne construiam corturi din pături şi eram acolo printre picioarele părinţilor care stăteau la masă, asta auzeam noi în fiecare sâmbătă când se întâlneau: Plecăm sau nu plecăm? Şi am impresia că aşa de tare mi-a intrat ideea în cap, că trebuie făcut ceva, încât, după ani de zile, mi s-a părut că nehotărârea asta e deja nelalocul ei. Aşa că până la urmă am plecat singură. Şi abia atunci au venit ei după mine. Dar asta auzeam tot timpul: Plecăm sau nu plecăm? Toată copilăria.
 
Se ascultau ştirile?
Europa Liberă, bineînţeles. Sunetul ăla neclar de radio m-a însoţit toată copilăria, toată viaţa, totul era… bâzâiala aia de Europa Liberă, care era sursa de ştiri.
 
De ce nu au luat părinţii tăi decizia de a emigra?
Pentru că, de fapt, trăiau foarte bine acolo. Clar. Din toate punctele de vedere. Am trăit foarte bine. Era să schimbi vrabia din mână pe cioara de pe gard. Nu ştiai unde ajungi, ce se va întâmpla, nouă nu ne-a lipsit nimic, ăsta e adevărul adevărat.
 
Şi care era motivaţia pozitivă?
Cred că era numai ideală, o motivaţie ideală că ar trebui plecat. Sigur că în România a fost tot timpul consensul că nu este libertate şi nu poţi vorbi ce vrei şi nu poţi călători. Dar, în esenţă, trebuie să spun că nu era chiar aşa. Noi am călătorit, e drept că nu împreună. Din ’65 sau ’67 am călătorit toţi, dar niciodată împreună; dar am fost în străinătate, pentru că, asta este interesant, pentru că evreii puteau pleca oricând[2], deci nu aveau motiv să nu-i lase să plece ca turişti. În cazul nostru, asta era realitatea. Deci evreii nu aveau nevoie să plece şi să rămână în străinătate ilegal, fiindcă, dacă voiau să plece, puteau să plece oficial. Noi am călătorit: când părinţii mei erau în străinătate, eu rămâneam zălog. Eu am fost când am avut optsprezece-douăzeci de ani, am văzut toată Europa, plecând din România. Sigur că nu stăteam la hotel, ci mergeam de la o cunoştinţă la alta, dar am călătorit mult.
 
Crezi că evreii erau privilegiaţi, adică primeau un paşaport de turist, pentru că se pornea de la ideea că oricum nu rămân, ei având posibilitatea de a imigra în Israel?
Da. Sigur că nu toată familia. Asta era problema. Totdeauna trebuia să rămână unul din familie amanet. Deci nici măcar asta nu era adevărat, că nu se putea călători. În ce priveşte lipsa de libertate de exprimare, sigur că nu puteai să vorbeşti oriunde ce voiai, dar în societăţile noastre închise, cu prietenii mei, cu prietenii părinţilor mei, sigur că s-a vorbit orice, oricând. Lipsa asta de libertate, de fapt, eu n-am simţit-o. Să fim sinceri, toată lumea, sau cei mai mulţi care au plecat, au plecat din motive economice. Ăsta este adevărul adevărat. Eu nu văd alt motiv pentru mine; nu vreau să vorbesc pentru alţii. Cred totuşi că plecau din motive economice, ca să-şi construiască o viaţă mai bună.
 
Nu ai simţit regimul comunist ca ceva apăsător?
Nu, deloc. Sunt convinsă că alţii au trăit foarte, foarte rău, dar trebuie să recunosc cu ruşine că eu n-am avut contact cu ei. De lucrat, am lucrat la spital, nici măcar într-o fabrică, cum ar lucra un inginer, ca să văd cum trăiesc, gândesc şi vorbesc muncitorii.

Tata şi mama

Ce te-a motivat să studiezi medicina?
Cred că niciodată nu m-am gândit la altceva decât să studiez medicina. Tata era medic, îl admiram, îl idolatrizam, el era cel mai tare şi cel mai mare, şi m-am gândit că aşa aş vrea să fiu şi eu. Într-adevăr, e o meserie cu care poţi oriunde şi oricând să lucrezi şi să trăieşti bine. Cum zicea tatăl meu, „n-o să te îmbogăţeşti, dar o să trăieşti totdeauna bine”. Şi aşa a şi fost. S-a dovedit că a avut dreptate şi asta e probabil independent de regimul în care trăieşti, că-i capitalist, că-i comunist, aşa este. Şi trebuie să spun că, până în ziua de azi, după 25 de ani de muncă, continui să-mi fac meseria cu foarte mare bucurie şi chiar mă simt mulțumită în fiecare dimineaţă când mă duc la cabinet.
 
Poţi să faci un portret al tatălui tău? Era o personalitate. El face parte din istoria Comunităţii din Timişoara, din istoria Timişoarei. Ca medic, ca om, ca evreu.
După părerea mea, care, bineînţeles, este foarte, foarte subiectivă. (Râde.) Era nou-venit în Timişoara, ceea ce în Banat înseamnă că trebuie întâi să te afirmi, mai ales dacă vii din Moldova. Este o ierarhie sau era o ierarhie în România, în privinţa asta. A venit la Timişoara; şi întâi s-a dus la cursuri de germană, după aia a învăţat ungureşte, bineînţeles că totul nu foarte bine, dar a reuşit să comunice în limbile locale. Probabil că aşa şi-a creat intrarea în societate. Era un om deschis, simpatic, glumeţ, un doctor bun şi încetul cu încetul a devenit cunoscut în toată Timişoara. Ajuta oamenii, nu vreau să zic acum că a fost un idealist şi că nu ar fi contat pentru el deloc partea materială, dar a ajutat şi independent de recompensă. După ce a murit, când mergeam la Timişoara, auzeam: „Ah, fiica doctorului Weinrauch, da…” O grămadă de femei au început să suspine: „Vai, ce bărbat frumos, ce bărbat inteligent era!” Mi-am dat seama, asta nu ştiam eu ca şi copil şi n-a ajuns la urechile mele atunci, că a fost iubit în mai multe privinţe.
Era un şarmeur, dar şi un intelectual adevărat.
Până în ziua de azi îl citez cu diferite proverbe, înţelepciuni de viaţă, pe care mi le-a spus şi care, constat acum, când am şi eu cincizeci şi de ani, că sunt valabile şi transmit înţelepciune. Da, într-adevăr, făcea parte din intelectualitatea timişoreană sau, mai exact, intelectualitatea medicală timişoreană. Cred că şi din motivul acesta i-a fost relativ greu să plece. Era timişorean, devenise timişorean şi era cineva în oraş. Între timp, am devenit şi eu cunoscută în cartierul în care am cabinetul la Frankfurt, dar căldura aceea de cuib, care era la Timişoara şi pe care o simt până-n ziua de astăzi, n-o mai primesc niciunde. Asta este Timişoara pentru mine: un cuib în care ţi-e cald, te simţi bine, eşti ocrotit, eşti iubit, eşti apreciat, eşti admirat. Aşa ceva nu mai găseşti altundeva. Nu ştiu dacă părinţii au ştiut treaba asta atunci, însă eu o simt foarte clar. Dar m-am adaptat, m-am integrat, trăiesc bine.
 
Există un specific timişorean?
Cred că este ceva românesc. Căldura asta sufletească. Are ceva cu mentalitatea, de fapt, a românilor. Cum să zic, această mentalitate am avut-o şi noi. Am crescut acolo şi am preluat asta. Evreii se integrează peste tot unde trăiesc şi cred că această căldură sufletească este, de fapt, una dintre calităţile românilor, care a fost preluată şi de comunitatea evreiască de acolo.
 
O anumită structură sufletească. Dacă erai întrebată vreodată, ce spuneai, ce eşti: româncă, evreică, timişoreancă?
Evreică, întotdeauna. Dar mediul acesta mi-a priit şi îmi prieşte şi azi. Când mă duc la Timişoara şi mă întâlnesc cu cineva, cu oameni cu care m-am cunoscut înainte, de fiecare dată aud: „Ah… fiica lui Fromi…” Asta mă pune imediat într-o lumină plăcută şi imediat mă simt foarte bine.
 
A fost vreodată o problemă pentru tine că eşti „fiica lui Fromi” şi nu eşti „Dorith”?
Nu, a fost bine acolo. De fapt, am fost numai elevă şi studentă în Timişoara; şi era bine. Un lucru s-a întâmplat în schimb după aia, în Germania, cu care poate că i-am provocat tatălui meu o durere pe care n-a meritat-o. Când mi-am deschis cabinetul din Frankfurt, aveam 29 de ani; şi era şi el deja în Germania. Ar fi vrut să intre şi el în cabinet şi ar mai fi putut cu siguranţă să lucreze. Atunci m-am revoltat într-un fel şi mi-am zis că, dacă el va începe să lucreze aici, cu mine, va fi ca şi cum el mi-a construit cabinetul. Şi iarăşi o să fiu „fiica lui Fromi”. Asta cred că l-a durut, din păcate. Dar a fost actul meu de eliberare din statutul de „fiica lui Fromi” şi nu am vrut să lucreze cu mine în cabinet. Am făcut totul singură. Începând de la 29 de ani… Am ştiut că îi provoc o durere, dar trebuia să-mi găsesc şi eu identitatea şi să nu rămân, la 30 de ani, „fiica lui Fromi” pe veci, în altă ţară, în alt oraş, în altă generaţie. Acesta a fost actul meu de eliberare.
Era necesar să te desprinzi…
În Timişoara şi până am plecat, nu m-a deranjat deloc. Mi s-a părut o sursă de mândrie. Am avut numai de câştigat din statutul de „fiica lui Fromi”, care nu mi-a făcut niciodată niciun rău, din contră. Şi în facultate. Numai bine mi-a făcut, dar totuşi am simţit că trebuie să mă eliberez.
 
Mama ta, Tea, a fost cumva şi ea în umbra lui Fromi?
Da. A fost mereu în umbra lui. Pe de o parte, nu merita asta, pentru că mama este un om foarte valoros; pe de altă parte, s-a complăcut. Ea este genul pasiv, e liniştită, docilă. Nu a deranjat-o poziţia asta, dimpotrivă.
 
Ce a însemnat ea pentru tine? Ce înseamnă ea azi pentru tine?
Nu suntem niciodată pe aceeaşi lungime de undă, n-am fost şi nu vom fi. Acum nu se mai poate schimba mare lucru. Întotdeauna am avut alte trăiri, alte vederi, alte păreri, am văzut lumea altfel. Dar, în ceea ce priveşte educaţia, ceea ce la Timişoara era extrem de important, ea m-a învăţat ce se face şi ce nu se face. Tatăl meu era pentru suprastructură; dar, în viaţa de zi cu zi, ea m-a învăţat un comportament civilizat, ce se îmbracă, ce se face, ce se potriveşte, asta era de resortul ei. Ziceam că n-am fost pe aceeaşi lungime de undă, în schimb, pe măsură ce îmbătrânesc, încep să înţeleg tot mai mult ce zicea ea şi ce gândea ea, lucruri care mă deranjau în tinereţe. Acum pot şi eu să simt ce a simţit ea, pentru că acum am şi eu un copil şi înţeleg de ce a zis anumite lucruri. Sunt, probabil, aceleaşi lucruri care-l deranjează acuma pe Marc. Dar ăsta este mersul vieţii.
 
Care a fost relaţia lui Marc cu părinţii tăi?
Ah, extrem de bună; şi este la fel până în ziua de azi.
Cum îşi aminteşte Marc de tatăl tău?
La fel ca mine, ca de ceva strălucitor… Şi acuma îl mai citează şi zice: „Asta ar fi spus bunicul meu acum”. Iar cu mama mea are o legătură sufletească extrem de strânsă. Cu toate călătoriile şi studiile şi petrecerile lui, se duce cel puţin o dată pe săptămână la ea, iar dacă mergem undeva, zice: „Ia-o şi pe Oma”. Mergem la Bad Homburg la cumpărături: „Hai, ia-o şi pe Oma, să nu stea singură”. Asta mă bucură enorm de mult, cred că el i-a dat ei mai mult decât i-am dat eu. Mă bucur pentru ea, că a mai apucat să trăiască această căldură sufletească din partea lui, pe care eu i-am dat-o probabil prea puţin.
Relaţia dintre mamă şi fiică este, de regulă, dificilă. Tea i-a dat nepotului foarte mult şi pentru că putea să fie mai îngăduitoare cu el.
Bineînţeles, ca bunică poţi să fii mai tolerantă. Dar când s-a născut Marc ‒ asta e proverbial! ‒ mama a zis: „Acum o să mă iubească şi pe mine cineva”. A fost dureros! Dar s-a împlinit.

Despre timişoreni, nemţi, evrei

 
Ideea emigrării era prezentă din copilărie, dar te-ai simţit acasă la Timişoara. De ce ai plecat?
Pentru că mi-a fost inoculat acest gând din copilărie. Cred într-adevăr că a fost aşa, aveam ideea că trebuie plecat. Se va pleca. Sigur că a intervenit atunci şi o problemă în viaţa profesională. Eram trimişi prin nişte sate, în Moldova, nu ştiu unde. Asta era foarte neplăcut şi prin asta au trecut colegii noştri care au rămas în România. Eram în stagiatură, un an şi jumătate de stagiatură am fost în Timişoara. Aş mai fi avut un an jumătate, dar după aia, ajungeam undeva la sat, în Oltenia, în Moldova, nu ştiu unde; şi asta într-adevăr ar fi fost… În sate fără apă, fără curent, te deplasai cu căruţa, asta a trăit prietena mea. Nu era o glumă şi sigur că acesta a fost un motiv foarte concret şi foarte clar de plecare.
 
Când ai sosit în Germania, ce te-a frapat în mentalitatea germană?
Trebuie să recunosc că mi se potriveşte foarte bine mentalitatea germană. Timişoara era un oraş cu influenţe austro-ungare şi germane, deci nu am ajuns undeva unde totul era străin. Ştiam limba, iar mentalitatea lor mi se potriveşte. Sunt direcţi, sunt clari, sunt punctuali, au calităţile lor recunoscute, disciplină, etică de lucru; în general, toate astea mi se potrivesc foarte bine. Ce am observat la oamenii de care m-am apropiat, pe care i-am numit prieteni, este că ajungi cu ei la un punct în care ei nu mai înţeleg ce vorbeşti. Vine momentul acela când un alt timişorean ar şti exact la ce te referi, dar un german se uită la tine de parcă ai vorbi o limbă străină. Există o limită, există o barieră la care ajungi la un moment dat. Dar în viaţa de toate zilele asta nu contează; asta se întâmplă numai cu oamenii de care încerci să te apropii mai mult. În general, mă simt bine în Germania. Dar când vin din concediu, simt că vin acasă.
 
Se povestea acasă despre anii de război?
Da, mai mult mama povestea. Familia ei a fost deportată în Transnistria. Ştiu că erau mulţi oameni într-o cameră şi că mama dormea pe o masă. Era mică, o fetiţă de nouă ani. Norocul lor a fost că bunicul meu a găsit de lucru la o fabrică de zahăr, aşa că problema mâncării era rezolvată. El lua de acolo zahăr şi îl schimba pe alte produse. Pe zahăr a putut să-i cumpere şi ore particulare cu învăţători sau profesori de acolo. Deci s-a creat un microcosmos în care s-a supravieţuit. Au plecat cu ce-au putut să ia în mână, asta mi-a povestit, o valiză fiecare, şi au fost duşi în Transnistria. Au avut noroc. S-au întors cu toţii.
 
Avea vreun resentiment faţă de nemţi, faţă de români?
Nu, îi place în Germania. Nu pot să spun că a fost vreo problemă. Era mică pe atunci. Am stat de vorbă mult şi cu bunica mea, mama mamei, care a trăit asta ca om adult, dar nu am aflat multe. Probabil că e vorba de aceeaşi refulare, nu mai vrei să-ţi aduci aminte. Poate nu mai vrei să ştii. Poate este o inhibiţie de protecţie. Nu i-a văzut pe nemţi ca duşmani. Mai degrabă am auzit despre ruşi care, de fapt i-au eliberat, că ar fi fost extrem de brutali. Iar ucrainenii au fost foarte brutali, barbari şi cruzi.
 
Erica[3]: Să trăieşti ca evreică în Germania este altceva decât în România?
Da, da, e puţin altfel. Nu ştiu dacă e vina nemţilor, dar în orice caz nu mă grăbesc să spun pacienţilor că sunt evreică. Când întreabă: „De unde veniţi?”, răspund: „Vin din România”. Nu este o minciună. Dar nu spun că sunt evreică, nu de frică, ci mai mult din motive de ordin profesional, în sensul că nu are rost să pierd, eventual, pacienţi din cauza asta. Am avut un caz interesant. Am o pacientă, o palestiniană care trăieşte în Germania, în Frankfurt; şi ea m-a citit. A fost foarte interesant. Ea a zis direct, nici nu m-a întrebat: „Sunteţi evreică”. Şi am zis: „Da”. N-am vrut să mint.
A revenit?
Da, cum să nu, e extrem de drăguţă şi prietenoasă şi nu s-a schimbat nimic. Dar vreau să zic că, din toţi nemţii pe care i-am cunoscut, ea m-a simţit şi m-a întrebat direct.
Nemţii sunt mai discreţi.
Mai discreţi, da. În orice caz, eu sunt de părere că nici în România, nici în Germania, nici altundeva, nu trebuie tot timpul accentuat acest lucru. Dacă sunt întrebată, nu mint niciodată. Dar nu cred că trebuie tot timpul să atenţionez lumea că eu sunt evreică. În Timişoara se ştia, nu era nevoie să spun. Iar acum nu ţin neapărat să spun.
Ce înseamnă să fii evreu?
 
În primul rând, cred că am o anumită fizionomie, se pare semită, care nu e neapărat comună, nici în România şi nici în Germania. Cu asta începe totul, toată lumea vede că sunt altfel. Din ce motiv… ori se întreabă, ori nu se întreabă. Cred că există o mentalitate, anumite elemente spirituale, pe care le-am primit prin educaţie, prin discuţiile cu bunicii, prin bunicul meu care se ruga. Totul a intrat în personalitatea mea, fără a fi ceva hotărâtor, pe lângă alte lucruri.
 
Te simţi mai apropiată de o etnie sau de alta?
Nu. Cred că am ceva în comun cu timişorenii, indiferent dacă sunt evrei sau nu; nu văd nicio deosebire. Avem amintiri comune, avem o limbă comună, am primit cam aceeaşi educaţie, am citit aceleaşi cărţi. Deci, indiferent că e evreu, german, român, esenţial este că e din Timişoara. Nu de la Bucureşti, nu de la Iaşi. Dacă e din Timişoara, într-adevăr se simte o comunitate de sentimente, de gânduri şi trăiri, totul este comun.
 
Cât de des mergi la Timişoara?
Am fost des în ultimii ani, în medie de două ori pe an.
Ai observat vreo schimbare?
Din păcate, negativă, aş zice eu, în mentalitatea celor rămaşi acolo. Toată energia şi-o folosesc pentru a câştiga bani, indiferent cum, unii cinstit, alţii mai puţin cinstit, alţii la un nivel, alţii la altul, totul se-nvârteşte în jurul banilor. Mentalitatea s-a schimbat. Viaţa pe care am avut-o noi era ruptă de materialism, nu avea nicio importanţă dacă aveai mai mulţi sau mai puţini bani; în general, aveai o locuinţă şi o Dacie. Şi aveam uniformă la şcoală, asta egaliza. Partea asta a dispărut complet. Nu vreau să-i judec, sigur că vor şi ei să aibă ce au alţii, ca în Germania, de exemplu. Dar eu vin acolo ca musafir şi caut ce am lăsat. Şi nu mai găsesc.
Este un capitalism de junglă. Nu e ca-n Germania.
Nu e încă rafinat. Şi era o viaţă, o intelectualitate, o atmosferă! Se citea, se mergea la concert, se mergea la operă. Toată lumea era la operă dacă era ceva. Asta s-a dus. Eu nu am nimic împotrivă, le doresc din tot sufletul să le meargă bine, dar viaţa spirituală, sufletească, pe care am lăsat-o, nu o mai găsesc. Parcă am luat noi ce a fost bun şi am plecat.
Marc a fost la Timişoara?
Marc a fost la Timişoara de cel puţin trei, patru ori.
Te înţelege când îi vorbeşti de trecut?
Mă aude, dar nu mă înţelege. Mă ascultă, mă aude, dar nu pot să zic chiar că înţelege. M-a întrebat odată, dar e drept că era încă mic, dacă pe vremea noastră exista cadă. I-am zis: „Nu, făceam baie în butoi”. (Râde.) Nu ştiu dacă mă înţelege când îi povestesc, dar şi el este puţin altfel. S-a infiltrat ceva din spiritul timişorean, prin bunici, prin limba pe care a auzit-o acasă. Am vorbit tot timpul româneşte, el înţelege şi vorbeşte cu accent nemţesc, e amuzant când îl auzi. I-am transmis ceva şi mă bucur de asta.
 

Interviu realizat de Getta Neumann,
Esery, Franţa, martie 2012