Insemnari din Exil (1956 – 1957)

In numerele 7-10/1986, Magazin istoric a publicat, în premiera în istoriografia de la noi, fragmente din însemnarile lui Raoul Bossy (1894-1975), secretar al Regentei instituite dupa moartea regelui Ferdinand I. In 1993, la Editura Humanitas, dl. Stelian Neagoe a editat Amintirile din viata diplomatica ale lui R. Bossy, cuprinzând însemnarile cunoscutului diplomat din anii 1918-1937, respectiv perioada de tinerete si initiere în activitatea sa de reprezentant al României în strainatate.
Raoul Bossy si-a început cariera diplomatica imediat dupa Marea Unire din 1918, când, dupa un stagiu de pregatire la Ministerul de Externe, a fost numit ministru al României la Roma (1921-1923). A mai functionat la legatia de la Viena, apoi la Helsinki, Budapesta, Berna si Copenhaga, Berlin si Sf. Scaun.
E firesc ca în cursul unei cariere îndelungate, la care se adauga si o sustinuta activitate de istoric, Raoul Bossy sa fi cunoscut în cele mai mici detalii culisele vietii politice europene, sa fi fost la curent cu o serie de combinatii diplomatice sau sa-si fi facut numerosi prieteni si cunoscuti, cei mai multi dintre ei devotati cauzei României. In 1943 s-a retras din activitate, iar apoi, dupa sovietizarea tarii, a preferat sa se stabileasca în Anglia, unde, pe baza vechilor sale referinte excelente, a fost numit în diferite consilii si asociatii cu caracter cultural, diplomatic, stiintific, între acestea una de mare însemnatate, aceea de vicepresedinte al Adunarii Natiunilor Europene Captive (ACEN), în cadrul careia a desfasurat o activitate de prim rang 1). De asemenea, a facut parte din Fundatia Carol I” a emigrantilor români din Occident si din Academia Internationala de stiinte si Litere, în cadrul carora a tinut numeroase prelegeri, conferinte sau a condus diferite reuniuni.
Aceasta parte a vietii si activitatii sale nu este înca cunoscuta publicului cititor din România, anii acestia urmând sa faca parte din cel de al doilea volum pregatit pentru tipar de catre fiica sa, din Anglia, doamna Ilinca Bossy.
Profitând de putinul timp avut la dispozitie, într-un schimb academic pe care Academia Româna mi l-a acordat în toamna anului 1997, am avut prilejul sa consult câteva din aceste caiete de memorii ale ilustrului diplomat, la British Library din Londra, de unde am copiat pentru Magazin istoric câteva fragmente din volumul XI al însemnarilor sale, cuprinzând perioada 1956-1968 (ms. 63740), oprindu-ma cu precadere la anul 1956, considerat ca an de mari schimbari pe plan international, deoarece atunci a avut loc si revolutia anticomunista din Ungaria. Interesant de urmarit este ecoul avut de eveniment în constiinta publica, asa cum se reflecta el la întâlnirea cu publicul a ACEN de la Hamilton, din S.U.A.
Insemnarile sale inedite pâna acum – la fel ca acelea ale altor români aflati în exil dupa instaurarea comunismului în România – retin zbuciumul celor aflati departe de tara, stradaniile lor de a apara interesele nationale si speranta ca, într-o zi, tara va fi iarasi libera.
Sunt pagini de mare interes, introducându-l pe cititor în lumea politica si diplomatica de dincolo de asa-zisa cortina de fier” care despartea Europa occidentala de tarile Blocului estic.
La începutul lui 1956, R. Bossy se afla în S.U.A.
Mircea POPA

1956
9 ianuarie. Kremlinul a avut, anul acesta, o reactiune destul de violenta fata de traditionalul mesaj al presedintelui Eisenhower catre natiunile captive ale Europei. Spre a raspunde printr-o contra-manifestatie care, în acelasi timp, sa spulbere în tarile robite atmosfera de descurajare pricinuita de admiterea regimurilor comuniste în Natiunile Unite, secretarul de stat Dulles a convocat pe reprezentantii Adunarii Natiunilor Captive ale Europei si a declarat ca guvernul din Washington ramâne neclintit credincios politicii sale de eliberare a popoarelor oropsite de sovietici. A atribuit aparenta infractiune a Statelor Unite pozitiunii negative a aliatilor europeni si a îndemnat la o intensificare a actiunii noastre în Anglia si Franta. S-a aratat oarecum partizan al titoizarii” tarilor noastre, adica a desprinderii guvernelor satelite” de Moscova, urmând ca acestea, devenite mai nationale”, sa poata evolua treptat spre Vest. A încheiat printr-o nota de încredere, asigurând ca „something is on the move” [ceva se misca], fara a voi sa faca profetii sau precizari 2).
27 ianuarie. Azi, în ajunul sosirii lui Eden si Seluyn Lloyd si a convorbirilor lor cu Eisenhower si Dulles, Bulganin [prim-ministru al U.R.S.S.] a adresat o scrisoare Presedintelui spre a-i propune un pact de prietenie si neagresiune pe timp de 20 de ani. Este o încercare de a desparti pe anglo-saxoni, de a sabota NATO si de a confirma status-quo. Convocat la Masens, presedintele comissioner general [împuternicit al Comitetului] de la A.C.N., examinam situatia plina de primejdii pentru tarile noastre, împreuna cu Sidzikauskas, presedintele commissioner politic (al carui vicepresedinte sunt).
29 ianuarie. Spre bucuria noastra, presedintele Eisenhower a respins îndata oferta sovietica. Intr-o scrisoare politica, el raspunde lui Bulganin ca de asigurari contractuale nu mai este nevoie, dat fiind existenta Chartei Natiunilor Unite si ca o apropiere sincera a U.S.A.-U.R.S.S. cere nu vorbe, ci fapte, cum ar fi o atitudine favorabila a Moscovei fata de unificarea Germaniei, dreptul natiunilor din centrul si sud-estul Europei de a-si alege în libertate forma de guvernamânt si dezarmare.
2 martie. Fiind invitat sa tin prelegeri la Paris de catre doua din institutiile culturale din care fac parte: Fundatia Carol I” si Academia Internationala Libera de stiinte si Litere, remit textul acestor invitatii lui Cloyce K. Huston, director politic adjunct la Free Europe [Europa Libera] (si fost secretar al Legatiei Statelor Unite în Bucuresti, înainte de razboi), spre cele ce vor socoti de cuviinta.
2 mai. Debarcarea la Le Havre si sosirea la Paris, primit la gara St. Lazare de catre Maria Braescu si Dinu Hiott. Ma stabilesc în iubitul meu cartier, Saint-Germain des Prés. Nesosind la timp pentru tinerea primei conferinte, Tendances fédéralistes en Europe Centrale et Orientale, prof. C. Marinescu 3),, presedintele Academiei Internationale Libere de stiinte si Litere, a citit-o în locul meu, într-o sedinta a Academiei.
5 mai. Imi tin conferinta Napoleon III et les nations captives de son temps la Academia Internationala Libera de stiinte si Litere, în vechiul si frumosul local al Bibliotecii poloneze din Ile Saint Louis (6, Quai d’Orléans). Asistenta destul de numeroasa, compusa din compatrioti (printre care Grigore Gafencu), exilati din toate natiunile captive, precum si cercetatori si ziaristi francezi. Seara, dupa slujba Invierii, receptie foarte simpatica la Kira Hulton (rusoaica maritata dupa un enghez si care ne cunoaste bine tara). Regasesc sumedenie de prieteni români.
14 mai. Ceai la Martha Bibescu, în pitoreasca ei locuinta de pe Ile [Saint] Louis (45, Quai d’Anjou) [azi Quai de Bourbon]. Inca frumoasa, în ciuda vârstei. Conversatia vie, plina de duh si de reminescente. Este în plina forma si alegerea ei la Academia Belgiei o bucura mult.
16 mai. Dejun la Gafencu. E în plina activitate ziaristica, unde culege multe si meritate succese care se rasfrâng si asupra cauzei pentru care luptam. Nu vrea sa primeasca presedintia Uniunii Parlamentare Românesti, pe cale a fi alcatuita, caci îsi da seama ca are drept singur scop salvarea unor naufragiati politici. Dar a primit sa fie presedintele Uniunii Europene a Federalistilor, o cinste deosebita, caci este primul exilat caruia i se ofera o atare demnitate. Visoianu i s-a aratat mai favorabil ideii constituirii unui Consiliu National Român, un fel de parlament în exil, dar Gafencu ramâne sceptic.
25 august. George Duca vine sa petreaca ziua cu noi, la Darieu, ca sa ne povesteasca l”turneul” facut pe lânga diferiti pretendenti la tron din Europa. Cel mai miscator în singuratatea lui i sta parut ducele de Braganza, pretendent la tronul Portugaliei, iar cei mai interesanti contele de Paris (care ar vrea sa fie însarcinat de presedintele Republicii cu formarea unui guvern de concentrare nationala) si Otto de Habsburg (cu vederi reactionare potrivnice principiului nationalitatilor). Cel mai nul: Petru I al Iugoslaviei. Simeon II al Bulgariei (întâlnit în Madrid) este un copil timid si tacut, cu o sora care, desi de 20 ani numai, trece drept rea de musca”. Mama, Ioana de Savois, a pastrat o amintire frumoasa tarii noastre (sesul nesfârsit al Baraganului, florile de la Cotroceni, numai castelul Peles i sta parut de prost gust si oribil”).
Regelui Mihai, Duca ne asigura ca i s-a spus tot ce-i sta pe inima, povestindu-i cum colonelul Malceff al lui Simeon II este tot atât de urât de bulgari, ca si Petre Lazar [ajutantul regelui Mihai I] ( „generalul de lasat pe vine”), cum l-a poreclit Seicaru) de români. Mihai o stie, dar i-e mila de Petre Lazar „care îi este atât de devotat si cu un picior în groapa”. Regele nu vrea sa-l primeasca în audienta pe Grigore Gafencu, pentru ca este imoral, si nici pe Citta Davila. Altminteri nu prea refuza sa întâlneasca lume, desi „nu are darul românilor de a sta de vorba”, mai ales în chestiuni politice, pentru care nu a fost deloc format de tatal sau.
Vorbind despre acesta din urma, a explicat ca nu a asistat la înmormântarea lui ca sa nu dea de Lupeasca, care, cu obraznicia si lipsa ei de tact, i-ar fi sarit la gât ca sa-l îmbratiseze. ” Si eu i-as fi tras un picior”. Nu poate ierta lui Carol si Lupeascai raul ce l-au facut României si o spune pe fata. Nici pe Ileana n-o „înghite” si nu vrea s-o vada. Sotia sa, Ana, s-ar fi dezghetat mult si face declaratii patriotice; e draguta, dar nu se are deloc bine cu soacra, care-i reproseaza ca n-are maniere regale. Cu multa dreptate a mustrat Duca pe augustul sau interlocutor ca nici regina Ana, nici micile ei principese nu stiu o boaba româneste. Mihai i-a spus ca atâta timp cât avea slugi din tara în casa, fetitele mai rupeau o vorba-doua cu ele, dar acum nu mai au cu cine sa vorbeasca! (Dar cu Tata??).
2 octombrie. Receptie în cinstea regelui Mihai si a reginei Ana. El tacut dar surâzator, ea dându-si isteneala spre a fi amabila cu toti. Au facut o impresie foarte simpatica printre compatrioti si li s-a cântat Imnul regal.
28 octombrie. [New York]. Revolutia ungara, care a început acum o saptamâna, a adus pe Imre Nagy la putere si acesta a cerut plecarea trupelor sovietice din tara. Astazi s-a discutat chestiunea la Consiliul Securitatii N.U. [O.N.U.]. Reprezentantul ungur a cerut sa ia parte la dezbateri, dar când i s-a dat cuvântul a marturisit ca n-are instructiuni. Dar Soboleff, delegatul U.R.S.S., a pretins ca revolutia ungara si interventia fortelor armate ruse reprezinta o problema interna a Ungariei si si-a opus veto-ul la o rezolutie cerând retragerea trupelor sovietice din Ungaria. Senzationala abtinerea delegatului iugoslav, care a vestejit interventiile armate în tari straine. Multa electricitate în aer!
4 noiembrie. Zilele acestea au înregistrat o liberare de scurta durata a Ungariei. Nagy a somat Moscova sa-si retraga trupele de pe teritoriul ungar si a anuntat ca Ungaria se retrage din organizatia pactului de la Varsovia si se proclama neutra. Cardinalul Mindszenty a fost pus în libertate. Dar, iata ca azi se anunta intrarea masiva a tancurilor rusesti în Ungaria, spre a înabusi sângeros rascoala.
6 noiembrie. Eisenhower este reales presedinte al Statelor Unite. Alegerea sa este triumfala: „a landslide” [triumf] poate si din cauza marei crize internationale (Polonia-Ungaria-Egipt).
30 noiembrie. Adunare generala a Natiunilor Captive 4), tinuta sub semnul gravelor evenimente (unde represiunea rusa este nemilos de sângeroasa) si din Egipt (de unde Natiunile Unite au facut Frantei si Angliei umilinta de a le soma sa-si retraga trupele). Am pronuntat un discurs în care am atacat politica de abdicare a Occidentului care, de la Teheran si Moscova, la Yalta si Potsdam, n-a facut decât sa se retraga în fata Rusiei Sovietice, iar acum, prin Natiunile Unite, impune Frantei si Angliei umilinta retragerii fortate din Egipt, sub amenintarea sovietica si se margineste, în ceea ce priveste tragedia din Ungaria, la discursuri, rezolutii platonice si asistenta umanitara acordata refugiatilor.
Daca Societatea Natiunilor, care aplicase Italiei sanctiuni când cu agresiunea din Etiopia si izgonise din sânul ei Rusia Sovietica dupa actul împotriva Finlandei, a fost totusi sortita unui sfârtit falimentar si neglorios, cu atât mai mult Natiunile Unite vor avea aceeasi soarta, ele care umilesc tarile slabe si se închina smerit în fata celor puternice. Fotici si Subotici îmi strâng mâna, spunându-mi de repetate ori ” c’est un discours de tout premier ordre” [este un discurs foarte important]. Ungurii vin, la rând, sa ma felicitem iar M. Varga adauga: „It is the best speech I heard at the A.C.E.N.” [este cel mai bun discurs pe care l-am auzit la A.C.E.N.]. Primesc felicitari numeroase chiar de la compatrioti, care gasesc cuvântarea mea „academica” si rostita într-o „englezeasca perfecta”. Cu cât felicitarile sunt mai exagerate, cu atâta fac mai mare placere!! Cele meritate ne lasa indiferenti! Asa e firea omeneasca!
10 decembrie. Ziua drepturilor omului. Miscatoare ceremonie îb fata localului ACEN-ului din dreptul Natiunilor Unite! Cele noua steaguri ale tarilor asuprite de rusi sunt ridicate pe stâlpi si apoi coborâte en berne”, în semn de doliu. Multa lume de fata, în ciuda frigului si nu numai exilati (remarc pe H. Humphrey, liderul majoritatii democrate din Senat, si pe Knowland, liderul minoritatii republicane).

1957
2-6 iulie. Sunt însarcinat, împreuna cu Korhonski (Polonia) si Pérenyi-Lukács (Ungaria), sa reprezint Adunarea Natiunilor Captive ale Europei la saptamâna politica organizata de Colgate University, lânga Hamilton, N.Y. Avem ca asistent pe Fic (Cehoslovacia). Cladirile universitatii sunt frumos razletite pe un povârnis paduros si participantii sunt gazduiti acolo. Sunt sase „panele” de studii internationale, noi fiind „consultanti” (experti) pentru grupul Europei Centrale si Orientale. Korhonski a vorbit de situatia din Polonia (exilatii sprijina pe Gomulka, desi nu sunt pe deplin multumiti, ei luptând pentru independenta integrala, totusi solicita ajutor economic pentru Polonia si schimburi culturale). Pérenyi-Lukács descrie revolutia din Ungaria, subliniind ca ungurii resping orice formula de comunism. Novacovici, consilier cultural al Iugoslaviei, obiecteaza ca în timpul revolutiei nici un glas nu s-a ridicat la Budapesta pentru a cere îndepartarea regimului comunist, deznationalizarea industriei sau revenirea la proprietatea individuala a pamântului agrar, cerându-li-se doar izgonirea stalinistilor, sfârsitul dominatiei ruse.
Eu accentuez în cuvântarea mea deficientele politice ale Occidentului si îndeosebi ale Natiunilor Unite. Timp de patru zile cât a guvernat liber regimul Imre Nagy, D. Hammarskjöld [secretarul general al O.N.U.] ar fi avut timp de prisos ca sa se transporte la Budapesta de unde se cerea ajutorul Natiunilor Unite. N-a facut-o! Era cel putin inutila declaratia pornita din cercurile înalte ale Statelor Unite cum ca „nu se va face capital politic din dificultatile întâmpinate de U.R.S.S. în Ungaria”. „This amounted to giving the Russian rhe green light” [Asta ar însemna sa se dea Rusiei lumina verde], închei eu. Mai târziu, criticându-se din asistenta emisiunile lui Radio Free Europe, care ar fi încurajat rascoala ungureasca, ma ridic spre a pune lucrurile la punct: nu comentariile lui Radio Free au dat iluzii ungurilor, ci declaratiile oficiale facute de campania electorala prezidentiala din 1952 ( „no more containment politics, but liberation” [gata cu politica îndiguirii, de acum eliberare], precum si în întrevederile din 1955 între Eisenhower si Churchill si în cele tripartite americano-anglo-franceze, cum ca nu se va consimti nicicând la un angajament cu U.R.S.S. pâna ce aceasta nu va fi admis liberarea tarilor captive.
Radio Free Europe a difuzat, cum era dator, aceste declaratii tuturor tarilor asuprite si acestea cunosc cea mai amara dezamagire. Câteva interventii cu duh: un „defetist” american cere negocieri cu Rusia, dar pentru aceasta, precizeaza el, trebuie ca si U.S.A. sa faca concesii: „and that our govermement does not want to do because United States is a bad loser” [iar guvernul nostru nu doreste sa procedeze astfel pentru ca Statele Unite sunt un rau perdant]. Reprezentantul Ambasadei chineze [reprezentantul Taivanului] întrerupe: ” on the contrary, America is a very good loser: you, americans, are losing continuatly since Yalta and neverthless, you keep smiling” [dimpotriva, America este un foarte bun perdant: voi, americanii, pierdeti în continuu, de la Ialta si, cu toate acestea, zâmbiti în continuare].
La întrebarea de ce cehoslovacii nu s-au rasculat ca polonezii si ungurii ei, cei mai occidentali ca mentalitate printre popoarele captive, un cehoslovac, Riess Dubsky, replica: „It is, precisely, because we are so western-minded, that we kept quiet for we knew too well that nebody in the west lift one finger to help us!” [Tocmai din cauza ca suntem atât de occidentali în gândire ne tinem gura, caci stim prea bine ca nimeni din Occident nu ar ridica un deget sa ne ajute].
Pe când se analizau modificarile în politica externa a Moscovei, pe care le-ar pricinui remanierea din Kremlin (darea afara din prezidiu a lui Molotov, Malenkov, Kaganovici si Sepilov 5), o profesoara de istorie de la un High School de fete, aflata în public, exclama: „De ce dati atâta importanta acestei împrejurari? Politica expansionista a Rusiei va ramâne vesnic ceea ce a fost, fie ca în fruntea acelei tari se afla un tar sau un Stalin sau un Hrusciov!”
Bun discursul lui [Averell] Harriman, guvernatorul New York-ului, care critica aspru politica lui Dulles si se bucura de îndepartarea „of that horrid Molotov, whose disappearence I am waiting for since too many years” [acestui îngrozitor Molotov, a carui disparitie o astept de prea multi ani]. Bun prilejul sa stau de vorba cu dânsul dupa cuvântarea sa si îmi spune cât l-a durut sa nu poata sta mai mult în ajutor în 1945, atunci când, ambasador fiind la Moscova, a fost trimis la Bucuresti ca sa caute a rezolva diferendul dintre rege si regimul Groza (este vorba despre subreda solutie la care a consimtit cu Clark Kerr al Angliei, a numirii în guvern a unui reprezentant liberal si national-taranesc).
Interesanta conversatie cu iugoslavul Novacovici (de altfel, om subtire, civilizat” în aparenta). Crede ca îmi face placere spunându-mi ca dintre toti sefii de guverne satelite, Gheorghiu-Dej este cel mai cumsecade, cel mai dornic de a se mai slobozi din jugul Moscovei si ca Tito se întelege mai bine cu dânsul ca cu altii, ca, în dezacord cu ordinele Kremlinului, guvernul din Bucuresti s-a abtinut de a ataca în presa guvernarea din Belgrad etc.
La urma îmi spune: „Ce putem face în acea parte a Europei, nu pot fugi peste hotare milioane de oameni! Trebuie sa ne adaptam situatiei inexorabile. Tot ce pot spera popoarele noastre, în împrejurarile de fata, este o cât mai mare libertate de miscari în limitele trase de obligatia de a urma politica externa a Kremlinului si în obligatia de a pastra regimul comunist!”
Atunci, întreb eu, ce fel de libertate de miscari, daca nu putem iesi din cuvântul Moscovei? „Tot este o oarecare margine în care se poate misca”, raspunse el. In cursul unei expuneri a sa în panelul nostru, Novacovici arata ca în Occident democratia este asigurata prin multiplicarea partidelor, pe când în Iugoslavia prin delegarea directa de catre muncitori a reprezentantilor chemati a participa la cârmuirea tarii (??). Când avea multe partide, înainte de razboi, declara Novacovici, eram supusi dictaturii regale, acum de când avem un singur partid, al carui rost nu este de a conduce, ci de a educa poporul, traim în adevarata democratie!” Intreb eu: „Poate sunt gresit informat, dar credeam ca si maresalul Tito era dictator”. Nu raspunde.
Altcineva pune întrebarea: „Daca nu e dictator Tito, de ce l-a ucis pe eroul Draga Mihailovici?” Novacovici raspunde: „Pentru ca se daduse cu nemtii si trada tara”. Intrerupatorul continua: „El lupta contra comunistilor si primea ajutor de la cine-i oferea, dar oare n-au ajutat nemtii si pe Tito la un moment dat?” Nici un raspuns. Altul întreaba: „Daca partidul dvs. este preocupat de educarea poporului, de ce nu recurge si la Djilas 6), aruncat azi în temnita de Tito?” Raspunsul lui Novacovici: „Pai, vedeti, e numai în temnita, nu e împuscat”.
Am uitat sa notez mai sus ca dupa conferinta lui Harrimann, venind perioada comentariilor, l-am întrebat daca nu socoteste ca ar fi acum clipa, în prelungirea tratativelor de dezarmare cu Moscova, cu puterile occidentale si îndeosebi U.S.A., sa puna cu toata seriozitatea chestiunea unificarii Germaniei si a liberarii popoarelor captive. Harrimann îmi raspunde ca Eisenhower a pierdut nenumarate prilejuri de a ridica aceasta problema, dar ca, nefiind destul de la curent cu dedesubturile negocierilor actuale, nu el, Harrimann, îndrazneste sa se pronunte asupra oportunitatii unei asemenea atitudini în momentul de fata. „Nu-mi dau seama, încheie el, daca acum ar fi momentul potrivit”.
Stau de vorba oleaca si cu Gruber, ambasadorul Austriei, fost ministru de externe. In rezumat, reactia asistentei: sanatoasa.

1) Adunarea Natiunilor Europene Captive era alcatuita din delegati numiti de Comitetele Nationale ale exilatilor din tarile blocului comunist european: Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România si Ungaria. Era condusa de un Comitet general, format din presedintii fiecarei delegatii. In cadrul unor reuniuni periodice, prin memorii, declaratii, proteste etc. A.C.E.N. sustinea – în fata guvernelor occidentale, la O.N.U. sau în alte foruri internationale – drepturile tarilor respective la libertate, democratie, independenta.
2) La 9 ianuarie 1956, Comitetul general al Adunarii Natiunilor Europene Captive a fost primit de secretarul de stat John Foster Dulles (1888-1959).
Intr-un comentariu la Radio Europa libera”, Constantin Visoianu (1897-1994), presedintele Comitetului National Român (înfiintat în noiembrie 1950), arata: ” O dovada clara a faptului ca guvernul american nu considera asa-zisul guvern de la Bucuresti si din celelalte tari sunjugate ca pe reprezentantii adevarati ai acestor tari subjugate este însasi primirea noastra de catre secretarul de stat. Când guvernul american vrea sa afle adevaratele sentimente si adevaratele aspiratii ale poporului român, el consulta pe reprezentantii sai în exil, fiindca stie ca clica comunista de la Bucuresti nu ar exprima decât ordinele Moscovei, si nu ar spune nici o vorba de credinta fata de neamul românesc”. (Constantin Visoianu, Misiunile mele, editie de George G. Potra, Nicolae Dinu – coordonatori, Constantin I. Turcu, Ion Calafeteanu, Nicolae Nicolescu; cuvânt înainte – Adrian Severin, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1997)
3) Constantinescu Marinescu (1891-1982), istoric, specializat în istorie medievala la Sorbona si École Nationale des Charters. Conferentiar la Facultatea de istorie a Universitatii din Bucuresti si profesor de istorie universala la Universitatea din Cluj. Membru corespondent al Academiei Române, membru al Academiei Regale de Litere din Barcelona, al Societatii de Geografie din Lisabona, al Societatii Regale de Litere si stiinte din Poemia, al Comisiei Internationale a Marilor Descoperiri Geografice. Din 1945 a trait în exil.
4) La începutul lui noiembrie 1956, la New York, a avut loc sesiunea Adunarii Natiunilor Europene Captive, în cadrul careia, la 12 noiembrie, a vorbit si Constantin Visoianu care, între altele, spunea: „Vointa de libertate dovedita de natiunea maghiara si eroismul cu care si-o afirma au umplut inimile noastre de admiratie pentru virtutile sale si de durere pentru suferintele sale… Daca guvernele tarilor libere ar fi îmbratisat aceste sentimente si aspiratii si le-ar fi dat o expresie concreta si o urmare pozitiva, sacrificiile ungare si-ar fi gasit justa lor recompensa. Ne doare inima când vedem ca aceasta nu s-a întâmplat”.
5) La 4 iulie 1957 grupul „antipartinic” Molotov, Malenkov, Kaganovici siSipilov a fost exclus din Prezidiul C.C. si din C.C. al P.C.U.S. (pe larg, Magazin istoric, nr. 7/1997).
6) Milovan Djilas (1911-1995), scriitor si om politic muntenegrean. A fost alaturi de Tito în conducerea rezistentei antihitleriste în al doilea razboi mondial. Membru al partidului comunist din 1932, a avut înalte functii de partid si de stat în Iugoslavia. In 1954, acuzat de revizionism si deviationism burghez”, a demisionat din partid. A fost închis în 1956-1961, 1962-1966. Reabilitat în 1989.