Interviu cu Camilian DEMETRESCU:

Din 1969 expune în Italia si în străinătate; invitat de două ori la Bienala din Venetia; statul italian îi organizează expozitii personale de mare amploare: la Parma (Palazzo della Pilotta – 1975), Viterbo (Palazzo dei Priori – 1977), Roma (Calcografia Nazionale – 1980) etc. E invitat să expună la Quadriennale Nazionale din Roma (expozitia „Artisti stranieri operanti in Italia” – 1977, fiind totodată unul dintre comisari).

     Renuntă la abstractism, în favoarea unui figurativ de inspiratie religioasă, o dată cu restaurarea, la Gallese, a unei biserici romanice din anul o mie (1977).

     1990, Roma, i se conferă Premiul International „Labirintul de argint” (atribuit anterior scriitorului Jorge Luis Borges, teologului Julien Ries, filosofului Augusto del Noce, istoricului Reynald Secher etc.).

     1991 – Premiul International „La Pleyade”, acordat de Fundatia Adenauer si Parlamentul italian.

     După evenimentele din 1989, constituie în Italia „Comitetul ProRomânia”, organizează transporturi de ajutoare (TIR), publică în două editii Biblia tradusă de Gala Galaction, pe care o publică în tară. Îi apare la Bucuresti, la Editura „Albatros” volumul memorialistic Exil (1997), volum apărut în Italia, la Editura „Il Cerchio”, în 1995, cu titlul Exil – le prove del labirinto, eseu autobiografic despre dublul său exil politic si cultural în Occident.

     L-am întîlnit pe Camilian Demetrescu în Italia, la Gallese, mică localitate aflată în apropierea Romei, într-un decembrie (1998) însorit si cald ca o primăvară.

     Casa artistului, în stil românesc, cu peretii acoperiti de tapiserii si obiecte tărănesti „din spatiul romanic” – întins între România si Portugalia – cu o vatră ce aminteste de lumea lui Creangă, este primitoare, caldă, familiară.

     Amintirile ne împresoară ca niste fiinte vii, puterea de evocare a maestrului este impresionantă si…dialogul se înfiripă firesc.

     – Domnule Camilian Demetrescu, după o bogată si sustinută activitate, desfăsurată în cadrul exilului politic – articole în presa diasporei, participări la diferite actiuni si congrese – sînteti astăzi, din 1983, membru fondator, la Paris, al „Internationalei Rezistentei fată de totalitarismul comunist”. Dublul dumneavoastră exil, politic si cultural, n-a însemnat însă si ruperea de România. Care vă sînt „rădăcinile”, din ce familie faceti parte? Care a fost „universul copilăriei” dumneavoastră?

     – M-am născut în gară la Busteni, unde bunicul meu era sef de gară. Părintii locuiau la Bucuresti, mama a gresit socotelile, asa că am venit pe lume în casa bunicilor, sub Caraiman. De altfel, ei se cununaseră în Biserica Domnească din Busteni, unde am fost si eu botezat, dîndu-mi-se numele bunicului, Constantin, si Paul, numele nasului. Camilian
m-am botezat singur, după ce l-am pierdut pe tatăl meu, Camil Demetrescu, mort la 36 de ani. Voiam să retrăiască prin minte, si primele lucrări la Academia de Bellearte le-am semnat cu numele lui. Nu este un pseudonim, ci un pios omagiu pe care i-l aduc de-o viată.

     Am rămas, asadar legat de Bucegi, dar am copilărit – de la vîrsta tinerii de minte – la Miercurea Ciucului, unde tatăl meu, ofiter genist, fusese transferat la batalionul de vînători de munte. Acolo am făcut clasele elementare – perioadă din care îmi aduc aminte grandioasele furtuni din Muntii Harghita si…botul calului tatălui meu, cu care vorbeam româneste.

     După moartea tatălui meu, am intrat la Liceul militar „Mihai Viteazul” din Tîrgu Mures, de unde mi-a rămas o sfîsietoare nostalgie pentru păsările călătoare. De la optsprezece ani, am urmat cursuri de medicină, filosofie si bellearte, timpuri din care-mi amintesc cîte un nume de fată si gustul îngrozitor de sărat al heringilor de la cantina studentească din Piata Buzesti.

     Bunicul meu dinspre tată, constăntean, a fost timp de patruzeci de ani dirijorul corului catedralei. Era prieten cu pictorul Marius Bunescu si cu Zambaccian care cînta la vioară. Făceau muzică de cameră de dou\ ori pe s\pt\mîn\, bunica mea la pian, si alti doi la viol\ si violoncel. În 1912, înfiintase, la Constanta, revista literar\ „România Mare” (nici în clin nici în mînecă cu foaia patriotardă de astăzi), anticipînd si militînd pentru realizarea visului tuturor românilor. Autor dramatic si actor, jucase într-o piesă a lui Caragiale, în prezenta autorului, care l-a bătut prieteneste pe umăr în semn de satisfactie. Îmi povestea că, fiind copil, l-a văzut pe Eminescu pe străzile Bucurestiului. A mai fost, între cele două războaie, secretarul portului Constanta.

     – Cînd si în ce împrejurări v-ati desăvîrsit vocatia de artist plastician? Ce maestri, modele ati avut?

     – De la vîrsta de 24 de ani, cînd am devenit membru al Uniunii Artistilor Plastici, am aprofundat principiile „realismului socialist” sub atenta îndrumare a consilierilor sovietici. Pentru lucrarea de diplomă în Bellearte, îmi dăduseră tema „primirea trupelor sovietice”, pe care am tratat-o anecdotic, cu un copil care îsi pune casca unui soldat rus – lucrare, de altfel respinsă de Maxy, la prima expozitie românească de la Moscova. Timp de douăzeci de ani m-am străduit să ajut revolutia cu arta mea, dar rezultatul a fost acela de a o fi trădat. Nu-mi intra în cap că „realismul socialist” nu trebuia să reflecte realitatea asa cum este, ci cum ar fi trebuit să fie, conform directivelor Partidului. Nu reuseam să confund optimismul obligatoriu cu suferintele poporului meu.

     Desi de origine burgheză, „nesănătoasă”, în anii stalinismului nu m-au dat afară din Uniune, deoarece tatăl meu murise înainte de războiul împotriva sovieticilor, deci nu eram fiu de trădător. Norocul meu a fost, asadar, moartea tatii, săracu^…Dosarul meu de cadre era negru, nu l-am văzut, evident, niciodată, dar era usor de înteles, dată absenta mea de pe listele de comenzi si slabele mele încasări la Fondul Plastic. Prin anii ^60, în scurta perioadă de asa-zisă liberalizare, am început să scriu în presa culturală a vremii pe teme de artă, rotunjindu-mi putin venitul. Am supravietuit, ca majoritatea colegilor mei, la limita sărăciei.

     De altfel, suflarea artistică era bine împărtită: pe de o parte, „elita” – autoproclamată – care absorbea cea mai mare parte a comenzilor si încasărilor (pentru lucrări aruncate azi prin depozite), pe de altă parte, „masa artistilor” care trăgea mîta de coadă, împuscînd ici si colo cîte un ban, fie cu lucrări de pavoazare (pentru parăzile partidului), fie lucrînd ca negri în colective de artă monumentală, comandate „elitei”.

     Dintre „maestri”, cum îi numiti, i-am cunoscut bine pe sculptorul Anghel si pe Tuculescu, care fusese dat afară din Uniunea Artistilor Plastici, ca dusman al poporului, bolnav de cancer si devenit muritor de foame. Ion Musceleanu, cu care eram bun prieten, avusese aceeasi soartă, ca si pictorul Vânătoru si Valentin Hoeflich, prin decizia lui Perahim, Maxy, Boris Caragea etc. Am stat alături de Anghel în ultima parte a vietii lui, arestat în camera de spital de la Filantropia, cu diagnosticul falsificat (infarct în loc de cancer la ficat), pentru a-l izola complet. Am spus cîteva cuvinte la înmormîntarea lui, în cimitirul de la mînăstirea Pasărea (supărîn-du-l pe Comarnescu, care mi-a reprosat că am avut eu „ultimul cuvînt”).

În timpul studentiei, îl cunoscusem pe Theodor Pallady, în casa doctorului Aronovici, care avea o colectie remarcabilă de artă românească. Prieten cu Matisse, cu care purta o strînsă corespondentă, Pallady era supărat foc pe Picasso, dar nu era blînd nici cu el însusi. Cerîndu-i părerea despre o lucrare a sa mai veche, mi-a replicat că nu răspunde de ea, deoarece toate celulele noastre se schimbă în sapte ani, si deci…

     Eram prieten bun cu Paul Gherasim, Vasile Varga, Pacea, Mircea Ionescu (acum în USA), Sorin Ionescu, Florin Niculiu… pe unii i-am revăzut, pe altii nu. La Bellearte
i-am avut profesori pe Camil Ressu si Ciucurencu. Ca toti artistii din generatia mea – îndrăgostiti de Andreescu si Luchian, de Van Gogh si Gauguin, de Cesanne si Matisse – ne uitam chiorîs la „luminoasa” artă sovietică imitată de „maestrii” realismului socialist.

     – În această conjunctură, se putea face, totusi, ceva?

     – Pe la mijlocul anilor ^60, am încercat un fel de democratizare a Uniunii Artistilor Plastici, cu un grup de artisti, mai ales dintre elevii lui Ciucurencu – tentativă naivă, care a dat faliment, din motive usor de bănuit; partidul avea nevoie doar de „elită”…

     În 1969 am decis să mă „transfer” în Occident, din mai multe motive, printre care, cel mai important era… Securitatea. Încă din 1968, cînd devenisem cunoscut publicului prin articolele din presă si emisiunile de artă plastică de la televiziune, si cum frecventam ambasadele, un anumit „inginer Dumitru” – „fost coleg de liceu” (sic!) – a tinut mortis să mă „cunoască” si s-a tinut de capul meu luni de zile pentru a mă coopta printre informatorii Securitătii. Cînd am înteles cum stau lucrurile, după ce am epuizat toate trucurile pentru a mă eschiva, nu mai aveam de ales. În asemenea cazuri nu ai decît trei alternative: ori accepti jocul, ori te sinucizi, ori fugi. Cum nu aveam nici o vocatie pentru primele două, am ales fuga. Profitînd de „stima” si „aprecierea” ministrului culturii, cu stratagema unei expozitii (fictive) la Roma, am smuls pasaportul si, împreună cu Mihaela, nevasta mea, am aterizat la Fiumicino. Nimeni din familia noastră nu ne-a însotit la aeroport, ca lacrimile lor să nu ne trădeze.

     – De ce ati ales Italia?

     – Italia n-a fost, de fapt, o alegere, ci o conjunctură. Aici era posibilă o instalare provizorie. Atît de provizorie, încît – cum spune proverbul – durează de treizeci de ani. Limba o învătasem oarecum în liceu, cu profesorul de italiană. O limbă aparent usoară, dar cu o gramatică destul de complicată.

     Abia sosit în Italia, m-am izbit de zidul stîngii, o stîngă ce acaparase cultura si dicta legea. Nimerisem din lac în put, cu deosebirea că puteam să spun în gura mare ce gîndesc, fără teama de a fi arestat, dar si fără a avea acces la concursuri, comenzi si alte privilegii rezervate artistilor „progresisti”. Asadar, am rămas un „reactionar”, cum fusesem în tară.

     La Roma, diaspora românească se grupase în jurul „Societătii Academice Române”, al cărei stîlp era Mircea Popescu împreună cu Bruno Manzone, fost director al Institutului de cultură italiană din Bucuresti, prin anii ’40. Cunoscîndu-i, am intrat prin ei în contact cu Parisul – Monica Lovinescu si Virgil Ierunca – si am început colaborarea în presa exilului. Contrar a ceea ce se crede, exilul politic era putin numeros. Marea majoritate a emigrantilor erau exilati economic, veniti în Occident pentru a trăi mai bine, păstrînd relatii utile cu ambasadele si cu regimul din tară. Doar 5-6 la sută erau cu adevărat exilati politic activi, înfruntînd toate riscurile unei astfel de alegeri. Exista un cod moral al exilului, care separa net diaspora politică, de stînga comunistă din tară si din Occident, pe care trebuia să o combată prin orice mijloc.

     Din nefericire, multi asa-zis „rezistenti”, de fapt colaboratori cu regimul de la Bucuresti, vorbesc astăzi în numele exilului politic. Am asistat anul trecut la o astfel de performantă, la Academia Română din Roma, unde un asemenea „rezistent” care în anii stalinismului călătorise, trimis de partid, a făcut un soi de bilant al diasporei, fără a fi participat în presa exilului la demascarea regimului din tară si fără a rupe cu guvernul comunist de la Bucuresti.

     – Dar dintre personalitătile exilului politic, pe cine ati cunoscut?

     – L-am cunoscut la Paris, în 1979, pe Mircea Eliade, cu care am vorbit îndelung. Îi datorez în bună parte hotărîrea mea de a renunta la abstractism (la care aderasem după fuga din tară, pentru a mă „vindeca” de cosmarul realismului socialist) si a mă dedica unei arte cu caracter spiritual. Cu doi ani înainte, restaurasem la Gallese, unde locuim, o biserică romanică din anul o mie, pentru a-mi face doar un atelier. Dar n-a fost asa: locul m-a însemnat profund, mi-a schimbat viata si arta; am început să fac lucrări compatibile cu o biserică medievală, devenită după restaurare monument istoric.

     Putin timp după venirea mea la Roma,
l-am cunoscut pe Vintilă Horia, prietenie ce a durat pînă la moartea sa. În nenumăratele lui scrisori, i-am urmărit drama exilului trăit cu dorul tării timp de o jumătate de secol. De la el am înteles că dreapta cultură nu are nimic comun cu dreapta politică. Există un materialism de dreapta, la fel de antispiritual si de nociv ca cel de stînga. Vintilă Horia publica la Madrid revista „Futuro presente”, anticipînd renasterea spirituală care ne va salva din marasmul pragmatismului de astăzi. În cartea si filmul pe care Marilena Rotaru i le va dedica în curînd (filmul s-a prezentat între timp în tară, n.n.), povestesc întîlnirea si prietenia noastră, care m-a ajutat să rezist în propriul meu exil.

     – Dar dintre intelectualii italieni?

     – În Italia m-am împrietenit cu intelectuali care mergeau împotriva curentului, ca filosoful Rosario Assunto – bine cunoscut în România prin cărtile lui de estetică traduse. Cu idei socialiste – evident, un socialism utopic – (ceea ce explică publicarea lui în tară înainte de 1989), nu putea accepta degradarea comunistă a idealurilor de justitie si de libertate. În perioada teroarei culturale a stîngii, a avut curajul să o înfrunte, plătind si el, ca putini altii, pretul marginalizării.

     La Florenta, l-am cunoscut pe Primo Conti, avangardist din grupul lui Marinetti, unul dintre putinii artisti de faimă internatională care au rezistat sirenelor puterii comuniste din Italia. Prietenia cu istoricul de artă Giulio Carlo Argan a durat putin, bazată la început pe stimă reciprocă (mi-a prezentat catalogul marii expozitii de la Parma, din 1975), după care, devenind primarul Romei si filocomunist pe fată, drumurile noastre
s-au despărtit definitiv.

     Din generatia mai tînără, am cultivat prietenia cu Adolfo Morganti, directorul Editurii „Il Cerchio” din Rimini, om cultivat si admirator al culturii românesti din exil (Eliade, Cioran, Vintilă Horia…) care mi-a publicat cărtile: Paradoxuri ale secolului XX, Exil, precum si volumele dedicate simbolului în arta romanică: Solstitiul etern (bazilicele din Italia centrală) si Proverbe de piatră (domul din Piacenza si Ferrara).

     – Cu oficialitătile românesti ati mai avut în vreun fel relatii?

     – Reactia autoritătilor din tară, după fuga în Occident, era previzibilă. Cînd fiul nostru cel mare, Camil (botezat cu numele tatălui meu), născut în Italia, avea trei ani, securitatea mi-a trimis un mesaj precis: dacă nu încetam atacurile contra Bucurestiului în presa occidentală, îl răpeau pe băiat, obligîndu-mă să mă întorc în tară. Evident, am întetit atacurile, aceasta fiind singura tactică eficace. De atunci, „bratul lung al revolutiei” a încercat în fel si chip să mă lovească. Ultima miscare a fost decizia eliminării mele fizice, în 1989, împreună cu alti sase „banditi” din exilul politic, decizie din fericire anulată de revolutie. Decizia fusese luată în urma denuntului public pe care îl făcusem la Mitingul Prieteniei între Popoare, de la Rimini, împotriva lui Ceausescu, condamnat penal si închis la Doftana pentru a-si fi înjunghiat patronul, pe cînd era ucenic cizmar. Nicăieri în lume, un om politic acuzat de crimă nu poate rămîne presedinte al Republicii. Afirmatia, cum era natural, a declansat furia Securitătii.

     – Cum ati trăit, aici în Italia, Revolutia din tară?

     – Revolutia am trăit-o, ca toti românii din tară si din exil, înclestati zi si noapte de Europa Liberă. În după-amiaza zilei de 22 decembrie, mă aflam la Milano, în Piazza Cadorno, la o mare manifestatie împotriva lui Ceausescu. Cînd a sosit vestea că Ceausescu a fugit, manifestatia de protest s-a transformat în sărbătoare. Presa de stînga, în editii speciale, a salutat „victoria comunistilor români împotriva regimului fascist al lui Ceausescu”. Vorbind de la tribună, am spus că nu Ceausescu a creat regimul, ci regimul l-a creat pe Ceausescu.

     Timp de cîteva luni am cutreierat orasele Italiei, chemat de asociatii culturale, scoli, universităti, să explic fenomenul revolutiei românesti. Am publicat o serie de articole în cotidianul catolic „Avvenire”, combătînd ideea lansată de denigratori, precum că revolutia n-ar fi fost decît o farsă sinistră. Le-am replicat că dacă ei consideră moartea atîtor tineri ucisi de gloante, o farsă, atunci si rezistenta partizanilor italieni antifascisti a fost tot o farsă.

     – Cînd ati revenit, pentru prima oară după revolutie, în România? Ce impresii aveti?

     – M-am întors în tară după 22 de ani, în iunie 1990, pentru congresul de refondare a Uniunii Artistilor Plastici. Venisem cu băietii mei, care vedeau tara pentru prima dată. Am nimerit în plină mineriadă. Vă puteti imagina perplexitatea lor. Mă aflam în fata televiziunii, cu băiatul cel mare, cînd am fost luati cu asalt de trupele speciale, care s-au năpustit înjurînd, asupra noastră.

     Bucurestiul era în fierbere, am fost sfătuiti să plecăm. În avion, aveam acelasi sentiment cu care venisem – sentimentul că plec de acasă, ca să mă întorc acasă (la Gallese, în a doua patrie), cu deosebire că la întoarcere, bucuria reîntîlnirii cu tara se preschimbase într-o adîncă tristete.

     – După ^89, relatiile dumneavoastră cu autoritătile române, cu Ambasada, s-au schimbat?

     – M-am întîlnit cu Iliescu la Ambasada română din Roma, în ianuarie ^91. Mă dusesem să-l contest. Era prima lui vizită în Occident, după revolutie. Am citit în fata ziaristilor italieni si străini discursul de multumire pe care l-a adresat minerilor chemati de el. A răspuns că au venit spontan, că el nu i-a chemat. L-am întrebat cine a tras între 22 si 25 decembrie ^89, mi-a răspuns că nu stie. Dacă nu stie el, cine atunci, am zis. A replicat că nici pînă azi nu se stie cine a tras în Kennedy (leit-motivul răsuflat al lui Iliescu). A doua zi, publicam în „Avvenire” articolul „Europă, nu te încrede în Iliescu”.

     Natural, la ultimele alegeri l-am votat (la Ambasada din Roma) pe Emil Constantinescu, pe care îl cunoscusem la Primul congres al exilului românesc de la Paris, în 1994. Situatia din tară o stim cu totii. Economia românească – si nu numai – se află ca într-o sală de reanimare. Dar oxigenul e pe sfîrsite si nu se stie cum se va salva. Sabotajul politic generează cinism si anarhie, demagogia dezarmează bunele intentii, proiecte sănătoase sînt aruncate în aer de dinamita coruptiei.

     – În această situatie dramatică, mai putem face oare ceva?

     – Moralismul nu poate combate coruptia, dar totusi valorile morale sînt arma cea mai puternică pentru combaterea ei. Din păcate, schizofrenia din tară a contaminat si pe unii mai slabi de înger din exil. A început si aici o campanie împotriva lui Constantinescu, avînd motivarea…”ne-au promis, i-am votat, si nu s-au tinut de cuvînt. Sînt la fel ca ceilalti”.

     Neputînd participa la Primul congres al exilului de la Bucuresti, din septembrie, am trimis un salut, unde răspundeam: „Ne-au promis”, da, dar si votul nostru era o promisiune; noi ne-am tinut de cuvînt? Sau am asteptat să se împlinească promisiunile, uitînd că si noi avem partea noastră la realizarea lor? N-are rost să facem polemică, dar orice critică trebuie să ofere o alternativă. În lipsa unei alternative, nu rămîn decît neantul sau sinuciderea… Cine spune că exilul politic s-a încheiat se înseală. Cîtă vreme în tara noastră, resturi ale vechii politici mai rămîn infiltrate în puterea statului, lupta de eliberare de sub tirania trecutului nu poate înceta. Stim cu totii, chiar dacă trăim înafara granitelor tării, că trebuie să participăm la această luptă de curătire a societătii românesti.

     – Mai există ceva bun în România? Ce anume?

     – După revolutie, scriitorul Iordan Chimet m-a invitat să scriu o mărturie despre realitatea tării văzută din exil, despre reconstructia morală a tării, mărturie ce avea să fie inclusă în ultimul volum din Dreptul la memorie. I-am trimis un text intitulat Marea absentă, în care analizam cauzele degradării societătii românesti, datorate – după opinia mea – dezertării oamenilor de cultură, si mai ales a scriitorilor, în rîndurile ateismului si scepticismului intelectual. Făceam apel la trezirea constiintelor, la regăsirea filonului spiritual care să producă o inversiune de tendintă.

     – Reintegrarea României în Europa ar putea influenta această „trezire a constiintelor” de care vorbiti?

     – Avem obsesia întoarcerii României în Europa, după o absentă de aproape o jumătate de secol. Dar în care Europă? Fată de cea de acum cinzeci de ani, în Europa de astăzi se produce un fenomen de trezire spirituală, mai ales în rîndurile tineretului, care nu exista atunci cînd noi am fost azvîrliti la periferia Asiei – fenomen necunoscut la noi, pe care intelectualii nostri l-ar putea promova, ajutînd cu sigurantă la redresarea morală a tării. Am expus tema pe treizeci de pagini, am trimis textul, dar mi s-a răspuns că nu este ce trebuie. Mai tîrziu, l-am publicat în revista românească „Litterae” din Canada, si l-am inclus în cartea mea, Exil apărută la Editura Albatros.

     – Ce perspective are România? Sînteti optimist sau pesimist?

     – Privitor la viitorul apropiat al României, nu sînt pesimist, dar nici optimist. Pe timpul, invaziilor barbare, Roma se redusese la o populatie de numai treizeci de mii de suflete. Cine si-ar fi putut imagina atunci că, într-o zi, Roma va ajunge la o populatie de peste cinci milioane de locuitori? Popoarele, oamenii, asemeni naturii, au înlăuntrul lor o vitalitate ce se reînnoieste perpetuu. Mitul lui Eliade, cel al eternei întoarceri, este, într-un fel, mitul istoriei noastre.

     – Vă multumesc.