O fuga din Romania in 1947

Emil Ghilezan (1912-1997), avocat, om politic taranist si, dupa 1948, exponent de frunte al exilului democratic romanesc, era ultimul membru ramas in viata dintr-un guvern romanesc pre-comunist si ultimul supravietuitor din cei 33 deputati alesi ai opozitiei PNT-PNL din Parlamentul rezultat prin marea frauda din 1946. Insusi faptul ca autoritatile comuniste, in conditiile de atunci, nu au avut curajul sa-i falsifice alegerea (a fost ales in judetul Caras), si i-au recunoscut mandatul, spune mult despre personalitatea si taria lui Emil Ghilezan. Cel mai in virsta si mai inalt in grad dintre seniorii PNT, el a fost un discipol apropiat si un continuator al lui Iuliu Maniu, iar dupa 1948, in exil, si unul dintre cei ce au asigurat perpetuarea existentei juridice, in strainatate, a PNT. De ministeriatul sau, la Finante, in doua cabinete succesive (Sanatescu II si Radescu) se leaga, printre altele, baterea monedelor de aur cunoscute sub numele de „cocosei” (decretul Ghilezan, din ianuarie 1945; un „cocosel” = 10 g aur fin, la fel ca „napoleonul” de aur francez), concepute ca o valoare-refugiu in previziunea vremurilor grele ce aveau sa vina.
Propus de Maniu sa se afle printre fruntasii PNT ce trebuiau sa plece in strainatate de pe aeroportul de la Tamadau, Ghilezan a fost sters de pe lista in ultimul moment, intrucit alti colegi de zbor aveau neveste sau rude de scos din tara. A fost norocul sau. Dupa sase luni de clandestinitate (timp in care a adoptat identitatea unui negustor de vinuri!), a reusit si el, de asta data, nu singur, ci impreuna cu sotia, Rodica, sa fuga, pe la Arad, de Craciunul 1947 si, in noaptea de Revelion 1948 sa ajunga, traversind Ungaria pe jos, in sectorul american al Vienei. De aici, nu fara peripetii, a fost dus in zona Austriei controlata de occidentali, de unde, dupa o escala de o jumatate de an la Paris, foarte activa pe tarim politic (lanseaza primul ziar al exilului, „Le Peuple Roumain”, organ al Consiliului National Roman, format din PNT-PNL-PSD), porneste spre America si spre o noua viata.
In tot cursul unei existente de succes care, ca intreprinzator si manager, l-a condus din Statele Unite (a caror cetatenie o primise, fara insa a renunta la cea romana), in Iran si Filipine, in Liban, Venezuela sau Singapore si apoi, in anii ?60, din nou in Europa, la Roma, unde a relevat o industrie, Emil Ghilezan nu a uitat niciodata ca este roman si si-a facut cu prisosinta datoria de membru activ al unui exil militant, compus, din pacate, din prea putine personalitati de talia sa. A publicat zeci de memorii, a trimis scrisori si articole la publicatiile cele mai prestigioase, dar si mai marilor lumii (in anii ?80 lui Reagan, lui Gorbaciov, Margaretei Thatcher), despre drama poporului sau tinut in captivitate; a aparat drepturile romanilor, atunci cind erau contestate, scriind, spre exemplu o lunga „observatie” devenita brosura, ca raspuns falsificarilor aparute in celebra „Istorie a Transilvaniei”, aparuta in 1986, la Budapesta.
Dupa Revolutia din Decembrie 1989 a intentionat sa revina in tara. Desi, pe atunci, se apropia de 80 de ani, fortele, dar nici entuziasmul, nu-i lipseau. A fost sfatuit, mai mult sau mai putin dezinteresat, sa nu o faca. Gelozii, invidii… I s-a sugerat ca era mai util „afara” decit inauntru. „Stai acolo, ca stai bine. Ce sa te bagi in nebunia de acasa?”, i se spunea, cu niste fraze stereotipe, pe care le-au cunoscut bine mai toti exilatii dornici sa se intoarca, sa se implice… A fost o mare durere. Contrar celor afirmate in presa si-n comunicatele oficiale publicate la moartea sa, el nu a fost niciodata „presedinte de onoare” al PNTCD. I s-a oferit doar presedintia de onoare a Congreselor PNTCD din 1991 si respectiv, 1996, ceea ce este cu totul altceva. Statura si trecutul sau l-ar fi recomandat in mod natural la presedintia de onoare a PNT inca din prima zi a reconstituirii partidului, la 22 decembrie 1989… A fost durerea sa cea mai mare… Prin imensa sa experienta, atit ca om politic, rational si echilibrat, cit si ca om de afaceri, ar fi avut multe de oferit atit partidului sau cit si tarii… N-a simtit nimeni nevoia sa se foloseasca de acestea si de energia sa debordanta care, in ciuda virstei, nu l-a parasit pina in clipa mortii… In ultima zi a lui noiembrie 1996, dupa ce partidul sau cistigase alegerile, a fost invitat in tara. Invitatia venise insa de la ProTV, prin dl Mihai Tatulici… A parasit tara pentru ultima oara, pe 6 decembrie, cu amar in suflet. Sfaturile sale lucide, inteligente, ponderate, n-au fost niciodata luate in seama. Ultimele sale cuvinte, impartasite noua, pe pamint romanesc, au fost, textual: „Plec… n-are nimeni nevoie de mine, aici”…

Adrian Niculescu

G. – Pe 19 iulie. Dimineata, vorbesc la telefon cu mama. Pe ea eu n-o mai vazusem dupa intoarcerea de la Brasov din calatoria de nunta cu Rodica (sotia, n.n.): ea ramasese sa locuiasca in apartamentul meu de pe Str. Ion Ghica, (sediul Bancii Transilvaniei), iar eu cu nevasta- mea ne-am instalat, dupa Brasov, in apartamentul soacrei mele, in centru, pe Polona. Mama m-a chemat la ea, m-am dus s-o vad, am stat cam o jumatate, trei sferturi de ora si a trebuit sa plec. Ma astepta jos masina cu Ghita, soferul meu. Dar la mama, care statea la et.V, nu mergea ascensorul. Erau niste vecini care se mutau si-l blocasera. Am luat-o pe scara de serviciu. A fost salvarea mea. La intrarea in casa, am vazut vreo doi-trei indivizi cam suspecti, in fata ascensorului. M-am uitat la ei, am iesit si am plecat. Aia mergeau sus sa ma aresteze, erau oamenii Sigurantei. Rodica mai ramasese nitel la mama, si aia au intrat peste mama si nevasta-mea sa ma aresteze. Cind au intrebat-o pe Rodica cine este, ea, dindu-si seama cam despre ce este vorba, a aratat legitimatia cu numele ei de fata, Dan. Si ei, nefacind nici o legatura cu mine, au plecat. Dupa ce mi-am rezolvat treburile m-am intors in str. Polona, unde era servitoarea noastra, Maria, taranca din Fagaras, care imi spune: „Fugiti ca va cauta!” Am iesit rapid din casa tocmai cind se oprea o masina din care au sarit trei tipi care au intrat sa ma caute. Ei m-au vazut dar, cum nu ma cunosteau, am scapat si de data asta. N.: Deci ati scapat, in aceeasi zi, de 2 ori!
G.: Cind am ajuns in Bd. Dacia toata strada era blocata de politie: il arestau pe Maniu in acel mic sanatoriu al lui Jovin. Tamadaul fusese cu citeva zile inainte, pe 14… In aceeasi zi au arestat in toata tara pe conducatorii PNT-ului. N.: Iar a doua zi a aparut in ziare stirea despre ridicarea lui Maniu si a „clicii” lui si cererea de interzicere a PNT-ului, propunerea de ridicare a imunitatii parlamentare pentru deputatii lui. Lucru ce s-a petrecut la 29 iulie.
 
Ati vazut scena ridicarii lui Maniu?
G.: Nu, n-am vazut arestarea lui Maniu, ca strada era blocata. Era plina de politie, nu se putea vedea nimic.
N.: Unde se petrecea exact scena asta?
G.: Intre Polona si Romana. Eu m-am dus direct la cumnatul lui Jovin, care statea tot pe Dacia, mai jos, am mers deci la Adam Vidrighin. De la el am aflat ca-l aresteaza pe Maniu. Si atunci m-am ascuns…
N.: Cit a durat aceasta perioada de clandestinitate din viata Dvs.?
G.: A durat 6 luni, de la acel 19 iulie – evocat de D-ta ca data a arestarii sefului partidului nostru si cind eu insumi am scapat, miraculos, de arestare – si pina la Craciunul aceluiasi an. In acest rastimp am umblat sa organizez plecarea noastra din tara. Spun „noastra” pentru ca eram proaspat casatorit, de-abia de o luna de zile. Fiecare dintre noi era ascuns pe ici, pe colo, evident in case diferite, in Bucuresti si in provincie… Printre altele am stat si-n casa de pe Bd. Carol, linga Biserica Armeneasca, a inginerului Gavrilescu, fratele unui bun prieten al meu, medic, si tatal actualului ministru al Agriculturii, Dinu Gavrilescu, care pe atunci avea 7-8 ani… Eu ma gindeam sa fugim cu un avion dar cel peste care nimerisem se pare ca era nici mai mult si nici mai putin decit al unui mare comunist care venise din Rusia si fusese ofiter in armata romana, nu-mi mai amintesc cine era…
N.: Cred ca este vorba despre Emil Bodnaras.
G.: Da, cred ca el era! Mai tirziu am aflat despre posibilitatea de a fugi cu niste trenuri; erau trenuri care veneau dinspre Rusia cu prizonieri germani si austrieci si care se indreptau catre Austria. Aflasem ca vreo doi-trei romani au fugit ascunsi in vagoane, dar am renuntat sa folosesc acest sistem pentru ca mi se parea riscant. In rastimpul asta a reusit sa fuga cu avionul Vintila Bratianu, colegul meu de inchisoare cind fuseseram arestati – in cazul meu sigur din cauza ca indraznisem sa-l infrunt pe Petru Groza, pe atunci prim-ministru – sub pretextul ca am organizat manifestatia pro-regala de la 8 noiembrie si ca… am tras in oameni…
N.: Dar faptul ca Vintila Bratianu a reusit, inseamna ca se putea utiliza acest procedeu!…
G.: Da, dar nu se mai putea repeta acelasi sistem, precautiile comunistilor erau infinit mai mari acum… Frumos a fost ca exact avionul cu care a fugit Vintila Bratianu – impreuna cu Farcasanu – mi se propusese si mie! Uite cum a fost: intrasem in legatura cu un pilot al unui avion meteorologic care m-a asigurat ca ne duce in Turcia. Era vorba despre un avion mic care urca sa masoare temperatura si intensitatea vintului si apoi cobora repede ca rusii – ei controlau totul !- dadeau numai atita benzina cit sa se faca aceste zboruri rapide. Acel aviator insa m-a asigurat ca el va face economie de benzina, ca atunci cind coboara taie motorul si aduna atita benzina cit e nevoie sa ajungem in Turcia. Eu insa nu stiam ca pe acelasi avion mai lucra un alt pilot, care a avut si el o idee asemanatoare si, la un moment dat, si-a oferit serviciile lui Vintila si lui Farcasanu si zborul lor a fost incununat de succes… Pina la urma, am hotarit ca eu si nevasta-mea, Rodica, sa trecem granita pe jos, condusi de un „passeur”. Aveam gata acte de identitate false, eu aveam si mustati, deci aratam putin altfel decit in eventualele fotografii cu ajutorul carora as fi putut fi identificat. Am reusit, in fine, sa gasim un om care se ocupa cu trecerile peste frontiera, era un evreu din Cernauti care, dupa o perioada plina de aventuri petrecuta la rusi, traia in Bucuresti. Am plecat impreuna cu el la Arad, oras bine cunoscut de mine pentru ca de acolo era originara mama mea. Am luat un taxi care, trecind prin Brasov si Deva, ne-a dus la Arad. Acolo am fost dusi in casa unui individ pe care l-am recunoscut imediat pentru ca il stiam de cind, mergind vara la bunica mea materna, il tot vedeam prin oras, un filfizon! Era de meserie tipograf si am aflat ca, in timpul razboiului, se ocupa cu traficarea actelor de nastere ale evreilor, de pe urma carora facea bani multi. Pentru a fugi mai departe, el ne-a propus tot un taxi cu care sa mergem pe soseaua catre Oradea, taxi pe care sa-l parasim la un moment dat si sa o luam pe jos. Eu, care fusesem identificat cu actele mele false la intrarea in Arad, nu voiam sa risc o a doua identificare si atunci am hotarit ca voi lua o… birja. Asa am si facut, dar am mai luat ceva cu mine: o jerba de flori pe care era o panglica scrisa in idis! De ce? Pentru ca stiam ca, la capatul orasului, era un cimitir evreiesc si ma prefaceam ca merg acolo… Am lasat, deci, birja la poarta cimitirului sa ma astepte – poate ma mai asteapta si acum!… In fundul cimitirului am sarit gardul, acolo ma astepta un taxi cu oamenii mei si am pornit-o mai departe. Am mers cu taxiul pina la Cris, de unde am luat-o pe jos. Fiind in preajma Craciunului, era frig si Crisul inghetat, asa ca l-am trecut fara complicatii. Mai era cu noi si un alt roman, adus de acelasi contrabandist. L-am recunoscut pentru ca il vazusem dansind, ca profesionist, in diferite localuri de noapte din Oradea sau Cluj. Stiam ca il cheama Pop si ca venea dintr-o familie buna: tatal lui era profesor si fratii lui, unul era avocat la Arad si celalalt presedinte al Curtii de apel din Timisoara. Mergeam toti calauziti de contrabandist si in departare se zarea o lumina – se facuse deja seara -, era o fabrica de zahar dintr-un orasel din Ungaria, telul nostru imediat! Dansatorul era foarte nervos si, din cind in cind, mai bea dintr-o sticla de tuica. La un moment dat, „passeur”-ul nostru ne-a aratat ca se vedea ceva alb, in intuneric, era o piatra de hotar dintre Romania si Ungaria. Cind au auzit ca dupa acea piatra este Ungaria, nevasta-mea si dansatorul au luat-o la fuga dar nestiind ca este si un sant in preajma, amindoi au cazut in el! Din sant nu se mai vedea decit, din cind in cind, sticla de tuica a lui Pop, care o ridica sa mai traga cite o dusca! Asa am ajuns la Sarkad, localitatea unde se gasea aceea fabrica de zahar. Acolo am fost dusi la casa unui taran; gazdele si-au sculat din somn copiii (care facusera pipi in pat si i-au dus in alta parte si am intrat eu si nevasta-mea, intr-un pat si in celalalt Pop. Ne-am trezit tocmai pe la 10 dimineata. De atita drum, ne dureau ingrozitor salele, plus tensiunea in care am stat… I-am spus de-abia atunci lui Pop: „De ce nu dansezi, acum, un tangou sau altceva?” Pop s-a uitat foarte mirat la mine, nestiind ca l-am recunoscut… De la Sarkad calauza trebuia sa ne duca cu un tren accelerat la Budapesta. Eu am refuzat si am preferat sa iau un tren local: mi-era teama ca in accelerat se fac controale; in fine, am ajuns cu greu la Budapesta. Acolo am mers intii la o baie de aburi, ne-am odihnit putin si am plecat cu un alt tren spre granita austriaca. Am ajuns aproape de granita cu Austria, linga Hegeshalom. Prudenti, am coborit din tren cu o statie inainte de Hegeshalom si – se facuse din nou seara – am pornit-o pe jos; la un moment dat insa a inceput sa ninga si sa viscoleasca si, in plus, terenul pe care mergeam era plin de gropi lasate de bombardamentele asupra acestui important punct de granita. Mi-aduc aminte ca intr-una din aceste gropi ne-am „odihnit” cu totii. Eram cinci: evreul, ungurul, Pop si eu cu nevasta-mea, Rodica. Dupa ce am ajuns in Austria, iar am mers o statie de tren pe jos si, pe la 7 dimineata – eram in preajma Craciunului, mai erau vreo doua zile pina la Craciun – am ajuns intr-o statie unde trebuiau cumparate bilete pina la Viena. Ungurul s-a dus sa le cumpere si noi stateam in spatele unui hambar, linga gara, sa-l asteptam. Acolo a avut biata nevasta-mea o criza de isterie, a plins nebuneste. Spunea intruna „Nu mai pot, nu mai pot”. Eu ce era sa fac, sa o readuc la realitate? Cu toata parerea de rau, i-am tras doua perechi de palme si imediat s-a potolit. De atunci ma tot gindesc sa-i mai dau doua perechi de palme dar nu s-a mai ivit nici o ocazie!
N.: Dar bani aveati in acest drum?
G.: Da, aveam. Rodica avea niste bani pe care-i ducea unei verisoare a ei de la Paris din partea unchiului ei. Pe urma aveam si banii nostri, citeva sute de dolari, poate chiar o mie de dolari… Singurul lucru pe care am apucat sa-l luam din tara, la plecare – de altfel, n-am luat altceva si ca sa nu bata la ochi – era o geanta mai mare, de voiaj. La Bucuresti i-am desfacut cele doua minere si am pus banii ca pe niste foite in interiorul lor. Apoi le-am lipit la loc. Si… deci, ajungem noi la Viena!
N.: Nu ati ajuns cumva in zona de ocupatie ruseasca?
G.: Stiam ca exista mai multe zone, dar de unde puteam sti care este cea ruseasca? Si, in plus, nici aici nu aveam de ales, prin gara Westbanhof trebuia sa intram… Frumos este ca nu eram in zona rusa, dar, „fatalitate”, nimerisem in ziua de „patrulare” a rusilor! In fiecare zi in Westbanhof patrulau alte trupe, o zi americanii, alta englezii, rusii. Noi am nimerit „bine”, era ziua rusilor! L-au prins pe evreul nostru, l-au oprit, dar el, contra unui spert bun, a scapat. Noi stateam pe loc si asteptam sa vedem ce se intimpla… Ne-am ascuns cit am putut prin gara, cind vedeam cite un soldat rus ne faceam ca ne intoarcem cu nonsalanta sau ca o luam in alta parte si am scapat. De fapt am observat ca la capatul peronului era un control mai serios… Am scapat coborind pe partea cealalta a unui vagon si apoi trecind peste sine pina am gasit un peron necontrolat, pentru ca se intimpla ca atunci sa nu vina nici un tren… Asa am reusit sa-i ocolim pe rusi. De la gara am mers direct la Politia militara americana si acolo am cautat sa vorbim cu cineva; am gasit un tinar alb care, stind linistit pe un scaun, citea „fumetti” (benzi desenate). Rodica, desi este profesoara de engleza si vorbea bine limba, nu s-a putut intelege cu acel tinar care, am aflat mai apoi, era din Texas. Noroc ca se afla acolo si un german, un fel de subaltern al americanului, caruia am putut sa-i explicam ce este cu noi. El ne-a recomandat un hotel in apropiere. Am mers apoi sa dam o telegrama prietenului nostru Rica Georgescu la New York pentru a-l anunta ca am reusit sa fugim. Cum nu stiam pe nimeni in Viena, am dat adresa acelui hotel si am semnat telegrama „Rodica si Emil Rosenberg”, dar el a inteles imediat ca „persoanele” eram noi. Pe urma am mers sa mincam ceva si de-abia cind am iesit din restaurant ne-am dat seama ca sintem in… zona ruseasca, vazind un jeep cu rusi… La hotel, frinti de oboseala si de emotiile zilei, am adormit repede dar, pe la 5 dimineata, am fost treziti de niste batai puternice in usa. Ne-am speriat dar a trebuit sa deschidem: era un domn originar din Romania, evreu, care ne-a spus ca a vrut sa ne vorbeasca, atras de numele noastre romanesti din lista oaspetilor hotelului. De ce insa trebuia sa vina la ora aceea hiper-matinala si cum a avut el acces – noaptea! – la lista cu clienti a hotelului? Totul raminea enigmatic, singurii care stiau adresa noastra erau cei care ni-l recomandasera, deci probabil ca erau in legatura… In fine, omul ala se afla in camera noastra, ce mai puteam face? La inceput nu stiam daca este de buna credinta, dar mai tirziu, peste citeva zile, s-a dovedit foarte eficient. A doua zi de dimineata am mers la Comandamentul american. Tot timpul pe drum am avut senzatia ca sintem urmariti, ca ceva experienta in aceasta directie aveam din Romania, de pe timpul cit am fost hartuit dupa arestarea mea de dupa manifestatia din Piata Palatului de la 8 noiembrie si, apoi, dupa 14 iulie… La Comandament s-a nimerit sa gasim un american de origine romana, pe nume Neagoe. I-am explicat care este situatia noastra, dar el s-a aratat cam suspicios. A zis ca, cel putin deocamdata, nu poate face nimic, ca trebuie mai intii sa se intereseze despre noi si apoi ne va instiinta la hotel. Biata nevasta-mea, dupa ce avusese experienta celui care a venit peste noi la 5 dimineata, plus „urmaritorul” de pe drum era disperata si i-a spus direct: „Domnule Neagoe, eu la hotel nu ma mai intorc nici moarta, la noapte dorm pe fotoliul asta de aici, dar acolo nu ma mai duc niciodata”. Atunci, vazind hotarirea ei, Neagoe s-a mai imbunat si a zis sa iesim, fara grija, impreuna cu el. Cind dadeam noi sa iesim, am observat ca cel care ne urmarise pina la Comandament a luat-o la fuga. Asta a fost, pentru Neagoe, dovada ca tot ce i-am spus era purul adevar si a inceput el acum sa alerge dupa acel individ. De prins nu a reusit sa-l prinda dar, in acel moment s-a decis sa ia in mina problema trecerii noastre la americani si sa ne ajute in acest sens: a venit cu noi la primul hotel ca sa luam bruma de bagaje de acolo si ne-a dus la un alt hotel, in zona americana; hotelul Auge Gottes, care era al functionarilor americani si in care erau gazduiti refugiatii care voiau sa ajunga in America. Am avut surpriza placuta sa gasim acolo pe un nepot al lui Iuliu Maniu ca si pe Sabin Manuila, directorul general al statisticii, cu sotia sa, sora doctorului taranist Aurel Leucutia, intre timp devenit cetatean american. Dar sa continuu cu aventura noastra vieneza: la un moment dat ne pomenim cu un telefon de la acel domn care ne sculase la 5 dimineata, care ne anunta ca se intereseaza cineva de noi. Ne intreba daca i-ar putea da adresa noastra cea noua, de la Auge Gottes. Atunci Neagoe, pe care l-am consultat imediat, el devenind un fel de „inger pazitor” al nostru, ne-a spus sa nu-i dam nici o coordonata a noastra. In schimb sa-i dam adresa lui si sa fixeze el o intilnire cu necunoscutul intr-o cafenea. Desigur ca telegrama trimisa lui Rica Georgescu isi facea efectul si Rica Georgescu anuntase intr-un fel FBI-ul sa ne gaseasca si sa ne ajute… Zis si facut: cei doi s-au intilnit la cafenea, iar noi am ramas afara si ne uitam pe fereastra sa vedem ce se intimpla. Amuzant este ca, desi atit Neagoe cit si necunoscutul aveau costume civile, ei doi s-au recunoscut dupa… cravate, ca sint amindoi americani, unul facind parte din CIA, celalalt din FBI; oricum, la acea cafenea s-a discutat modalitatea plecarii noastre din Viena si a ajungerii noastre la Salzburg…
N.: Cit timp ati ramas la Viena?
G.: O saptamina, cel mult 10 zile, cit trebuiau sa ne vina si pasapoartele de la Berna, din Elvetia. Sa vezi cum a avut loc plecarea noastra din Viena: au fost trimise dupa noi doua avioane foarte mici, cu cite un singur loc in afara de cel al pilotului. Aceste avioane au aterizat in sectorul american intr-o… curte ceva mai ferita de ochii indiscreti. Era pentru prima data de cind incepuse, la Arad, aceasta „trecere” cu peripetii ca a trebuit sa ma separ de nevasta-mea, dar ea s- a dovedit extrem de curajoasa, s-a urcat in primul avion si a decolat. M-am suit in al doilea si, pe drum, eu care, pe acea vreme, nu stiam engleza, ma gindeam la un frumos cuvint de multumire pe care sa-l spun la aterizare si pe care sa-l traduca Rodica. Cind… lovitura de teatru, pilotul imi spune ca are o pana de motor si este obligat sa faca o aterizare fortata. Va imaginati, in teritoriul rusesc! M-a sfatuit sa ma ascund cum pot mai bine, poate sa gasesc o padurice unde sa ma pot piti pina se va gasi vreo rezolvare… Intre timp nevasta-mea ajunsese cu bine la destinatie. Vazind ca nu mai apar si stiind ca plecasem la citeva minute dupa ea, a banuit ceva rau si, cu instinctul ei feminin, le-a declarat celor care au asteptat-o ca daca nu apar repede, se va intoarce ea, tot cu un avion, sa ma caute… Vazind ca se ingroasa gluma, i s-a promis ca va fi trimis un avion sa ma aduca. N-a fost trimis chiar un avion ci un camion care m-a recuperat si m-a adus cam peste doua ore… Nu trebuie insa sa spun ce am simtit eu cit am asteptat, cu sperante foarte reduse, salvarea din acel loc care misuna de rusi!
N.: Cum a fost drumul familiei Ghilezan, foarte pe scurt, de acum inainte?
G.: Aveam pasapoartele gata si trebuia sa mergem in Franta, prima noastra etapa inainte de a primi vizele pentru America, telul nostru final. A trebuit insa sa mergem intii la Innsbruck, unde ne-a prezentat tot un serviciu secret al Frantei, Surete. Am constatat ca cei de acolo stiau totul despre noi. Oricum, serviciile secrete franceze erau mult mai bine organizate decit cele americane. Verisoara de la Paris a Rodicai, care avea foarte multe cunostinte, a facut sa fie facilitata trimiterea vizelor noastre pentru Franta!
 N.: Americanii nu dadeau un „laisez passer” american?
G.: Nu exista nici o organizatie pentru refugiati, era un simplu lagar. Oricum se pare ca noi am trecut repede; singurii care au mers mai repede decit noi au fost sotii Rurac, ambii tenismeni faimosi, pentru ca jucau tenis cu americanii. Ei au mers in California, au dat lectii de tenis si au devenit oameni bogati. In fine, am avut vizele franceze, dar, trecind prin Elvetia, ne-am oprit putin acolo ca sa pot face rost de ceva bani, aveam si eu depusi intr-o banca, mai aveam si prieteni buni care m-au ajutat. Dar, ceva foarte curios. Cind am trecut granita dintre Austria si Elvetia cu trenul, parca nu mi-a mai placut, ma obisnuisem sa trec granitele pe jos…