Ziua in care Sábato l-a cunoscut pe Cioran

Am sa va spun ca l-am vazut pentru prima oara pe Ernesto Sábato in studioul fotografic de pe Totino. Nu numai ca l-am vazut, ci am ajuns sa vorbim atunci indelung despre Romania, tara pe care scriitorul o vizitase si despre care stia atit de multe incit am ramas cu adevarat uimita.
Poate ca Sábato nu-si mai aduce aminte, dar tocmai aceste momente, aparent fortuite, intranscendente si indepartate, marcheaza de obicei evenimente surprinzatoare pe care ni le pregateste viitorul.
In cazul de fata, dincolo de literatura, de alte scurte intilniri cu autorul romanului Despre eroi si morminte si de celebritatea ce-l insoteste astazi, aceasta legatura neobisnuita care s-a urzit in jurul unui subiect – Romania -, a revenit staruitor in conversatia lunga pe care o port cu el, aici, in Argentina, si acum, adica dupa treizeci si trei de ani.
Sábato este intristat de moartea fiului sau si de boala sotiei, insa tonul i se invioreaza capatind o vigoare si un avint de nestavilit cind imi povesteste de sederea lui la Paris, in tinerete, cind evoca perioada aceea si grupul pe care il frecventa: Domínguez, Tristan Tzara, Matta, Andre Breton. Suprarealismul, imi marturiseste, a fost un imbold extraordinar pentru el. Cu privire la Breton, Sebato spune: „Voia sa imbine marxismul cu lumea viselor si sa dea viata acestei idei, ceea ce nu era cu putinta”.
Dupa ce mi-a vorbit de studiile sale de fizica, de dragostea pentru pictura, nascuta chiar in Parisul acelor vremuri, pe neasteptate si cu aceeasi voce vibrind de entuziasm, scriitorul m-a incunostiintat ca-mi va povesti cum l-a cunoscut pe Cioran.
Au existat se pare mai multe semne inainte ca intilnirea intre cei doi sa aiba loc. Prieteni comuni si o ziarista franceza de origine romana care scria la ziarul Le Monde staruisera ca ar fi foarte interesanta o intilnire intre scriitorul argentinian si ginditorul francez nascut in Transilvania. I-au propus-o lui Sábato cu diverse prilejuri, dar fara succes.
In timpul festivitatilor cu ocazia bicentenarului Revolutiei Franceze, in 1989, Sábato se afla la hotelul Madison, pe bulevardul Saint-Germain. O noua sugestie din partea ziaristei si apropierea (Saint-Germain este la citiva pasi de Odeon, unde locuia Cioran) au izbutit pina la urma sa-l faca pe Sábato sa se hotarasca si l-a sunat pe Cioran de la un telefon public, in jurul orei patru dupa-amiaza.
Ca totdeauna, a raspuns chiar Cioran. Cind scriitorul argentinian l-a intrebat cind se puteau intilni, raspunsul a fost: „Veniti imediat”.
Si astfel, Sábato ajunse la numarul 6 de pe strada Odeon. Urca pe jos cele sase etaje ale cladirii vechi si, pe usa scunda de lemn din zona rezervata odinioara pentru acele chambres de bonnes, vazu un anunt scris de mina: Ici Cioran.
Dupa citeva clipe, Sábato se pomeni cu un barbat pe care-l defineste ca „simpatic, marunt si nelinistit”. O caracterizare excelenta a ceea ce transmitea Cioran.
„Nihilismul sau nu i se potrivea”, imi spune Sábato. Cred ca noi toti cei care l-am cunoscut pe Cioran am putea fi de acord. Afabilitatea sa, exuberanta, risul sau nestapinit, fervoarea vitala fata de oameni si de intimplarile cotidiene pareau oarecum paradoxale la o fiinta care n- avea incredere in nimic, obsedata de ideea sinuciderii, si proclamind tragedia existentei ca pe o nenorocire endemica, de care numai Buda putuse scapa.
In pofida predicilor, anatemelor si vituperatiilor, a felului sau de a demitifica aproape totul si a viziunii sale sumbre, Cioran nu era un om intunecat, care sa stea sa cugete vesnic posomorit si nici un anahoret.
Dimpotriva, era o faptura luminoasa, desprinsa de multe lucruri (in sensul cel mai bun al termenului „desprins”), debordind de forta, de pasiune, de traire intensa. O faptura fericita sa dialogheze. Fericita sa impartaseasca perplexitati si glume.
Sábato spune pe buna dreptate: „simpatic, marunt, nelinistit”. Era intr-adevar nelinistit, fiindca la el era tulburata acea ordine sau presupusa ordine afisata de unii. In aceasta privinta, Cioran se arata coerent cu textele sale. Ordinea lui parea tulburata, poate pentru ca viata lui era o distrugere a tot ce era dinainte stabilit, presupunea ruptura, ecartelement, adica luciditate sfisietoare. Poate pentru ca nu izbutise sa simta prezenta unei Ordini absolute, in afara de muzica. De aici pornea deznadejdea sa, nelinistea sa. NU putea crede in aceasta Ordine. Nu putea crede.
Sábato ride amintindu-si ca in dupa-amiaza aceea Cioran i-a oferit un lichior sau ceva asemanator. „Nu stiu – precizeaza cu un zimbet – daca nu era vreo femeie ascunsa pe undeva pe acolo, pe la mansarda, cine stie…”
Isi aduce bine aminte ca au stat de vorba despre multe. Era exercitiul preferat al lui Cioran. Detesta sa vorbeasca de literatura si nu-l interesa sa comenteze decit ceea ce era cotidian si in aparenta banal: politica, starea in care se afla lumea, suferinta omeneasca in toate fatetele sale (incepind cu boala si terminind cu povestile de dragoste si ura, cu prietenii, odiseele de familie).
„Cind m-am uitat la ceas, se facuse opt” – spune Sábato parca surprins si acum -, si aveam intilnire cu Sarduy la opt fix, la cafeneaua de vis-a-vis de Aux deux magots”.
Ajungind acolo, al opt si un sfert, a dat de Severino Sarduy care l-a intrebat uluit:
– L-ai vazut pe Cioran? Octavio Paz vrea sa-l vada de luni de zile…
La sfirsitul conversatiei noastre, Sábato face o reflectie extrem de interesanta despre Cioran: „N-ar fi fost atit de tulburat de metafizica daca ar fi scris fictiune”.
Sábato considera ca fictiunea este tot ce-i mai „adevarat” in materie de literatura. Ca universul fictiunii il ajuta imens pe autor, ca are o putere de katharsis. Mi se pare o idee foarte imbietoare de explorat si sunt incredintata ca Sábato mai are multe de spus in acest sens, caci el insusi a abordat felurite genuri.
Poate ca atunci cind, in vreunul din atacurile sale paroxistice, Cioran afirma ca „o carte e o sinucidere indirecta”, spune de fapt ceva asemanator ceea ce crede cu Sábato. Cu deosebirea ca, pentru scriitorul argentinian, un eseu n-ar putea avea efectul liberator al unui roman sau al unei carti de povestiri.
– De ce nu scrieti ceva despre intilnirea aceasta cu Cioran? – ma incumet sa-i sugerez lui Sábato la sfirsit.
– Faceti-o dumneavoastra – imi raspunde.
Iata deci, stimate domnule Sábato, povestea pe care mi-ati spus-o dumneavoastra… Iertati-ma daca s-a strecurat vreo greseala sau vreo inexactitate.
Cioran nu credea in Istorie. Nici dumneavoastra, probabil. Am indraznit sa scriu aceasta speta de cronica fiindca dumneavoastra, domnule Sábato, mi-ati ingaduit s-o fac si poate si fiindca aceasta relatare imperfecta trebuia sa fie asternuta pe hirtie. Din pretuire fata de dumneavoastra. Si din pretuire fata de Cioran.
Va multumesc, va multumesc din suflet ca mi-ati povestit-o.