Arhiva de istorie orală a Fundaţiei „A treia Europă” din Timișoara
Cele ce urmează se întemeiază pe o cercetare de teren de mai mult de un deceniu. Ea s-a bazat pe alcătuirea unei arhive de istorie orală care să pună în evidenţă, pe de o parte, traumele suferite de oameni și comunităţi în regimul comunist și felul în care aceștia / acestea le-au făcut faţă. Pe de altă parte, interviurile de istorie orală pe care le-am realizat singură ( începând din 1991) sau în echipă ( începând din 1997 la Fundaţia ? A Treia Europă ? cu o echipă interdisciplinară de tineri, pe care am coordonat-o ) au urmărit ca, prin înregistrarea de povestiri ale vieţii, să creeze o bază de date utilă cercetătorilor din știinţele sociale ( arhiva conţine peste 500 de ore de înregistrare) interesaţi de teme specifice profesiunii lor, cum ar fi : istoria și sociologia familiei, istoria educaţiei, raporturile generaţionale, relaţiile de gen, limbajul oral, istoria și sociologia comunităţilor, antroplogia memoriei. Am enumerat doar câteva dintre aceste teme.
In ultimii ani, atenţia noastră s-a concentrat pe reprezentarea în arhivă a tuturor etniilor care au trăit în Banat, atât în zona rurală cât și în cea urbană, pe surprinderea – prin persoanele alese pentru interviu – a diferenţelor de generaţii, de sex, de ordin social, religios, lingvistic și a fenomenelor de interculturalitate.
Intr-un timp secund, arhiva a fost utilizată pentru a transmite mai departe, spre un public mai larg, prin editarea unor volume de povestiri ale vieţii[1] o parte din informaţiile care ar putea fi utile societăţii civile pentru a-și întări solidaritatea în jurul unei memorii împărtășite, pentru a cunoaște mai bine o istorie de obicei ignorată ( cea a vieţii oamenilor obișnuiţi, a vieţii cotidiene, a sensibilităţilor, atitudinilor, opiniilor, reprezentărilor) și a deveni mai sensibilă la diversitate sub formele în care o poveste a vieţii o poate face perceptibilă.
Nu în ultimul rînd, am încercat să analizăm materialul arhivat și să elaborăm mici studii pentru a semnala unele subiecte interesante pentru cercetător, care pot constitui obiectul unor aprofundări. O parte dintre ele au fost publicate sub formă de prefeţe sau postfeţe în volumele pe care le-am editat, altele au apărut în reviste de specialitate. Sub rubica Pro Memoria, revista ?Orizont? a preluat spre publicare texte, fotografii din arhiva Fundaţiei și a adus la cunoștinţa publicului proiectele în care am fost angajaţi.Una din temele de studiu care a stat constant în atenţia noastră, a fost cea a producerii discursurilor memoriei, a rolului și funcţiilor pe care ele le au într-o societate, din punct de vedere al formării opiniilor, al modelării comportamentelor și al comunicării valorilor.
In cercetarea de teren pe care am întreprins-o în ultimii zece ani asupra memoriei diferitelor comunităţi din Banat, am putut constata adesea importanţa pe care memoria o are în explorarea și uneori în definirea sau redefinirea identităţii individuale și de grup. Examinarea relaţiei dintrte memorie și identitate într-un spaţiu intercultural – cum ne-am obișnuit să considerăm spaţiul bănăţean – ne obligă să examinăm categoriile în funcţie de care e gîndită sau imaginată diferenţa culturală. Apartenenţa etnică nu e singura care intră în joc în astfel de cazuri. Relaţia între etnic, social, politic și religios pe de o parte și cea dintre etnic și apartenenţa locală ( un loc de naștere sau cel în care individul și-a petrecut o mare parte din viaţă sau o parte importantă a acesteia), regională sau naţională pe de alta ( relaţie a cărei relevanţă crește în contextul integrării europene) sunt azi elemente cheie ale unei analize care percepe identitatea sub aspectele ei dinamice și in funcţie de contexte istorice precise.
Cel în care ne-am construit terenul și implicit cel în care comunicăm rezultatele cercetării este un context caracterizat din punct de vedere politic prin transformări majore cu consecinţe importante pe plan cultural. Intrebarea este cum s-a redefinit acest context după 1989, având în vedere că regimul comunist a făcut tot ce e posibil ca să reprime diferenţele și dreptul lor de a se afirma. Politica dusă de regimul comunist în privinţa minorităţilor de orice tip a fost întotdeauna ambiguă, duplicitară, redusă uneori la un activism cultural superficial, la o reprezentativitate decorativă. Manipulată politic, problema etnică sau rasială a fost generatoare de vrajbă, încordare și tragedii în anii dictaturilor succesive – de tip fascist sau comunist – pe care România le-a traversat.
O dată cu recâștigarea libertăţii diversitatea a fost redescoperită și revalorizată. Prima consecinţă a fost o repliere asupra lor înseși a diverselor comunităţi etnice, religioase sau de alt tip, fragilizate de presiunile constante exercitate asupra lor.O situaţie mai degrabă defavorabilă unei deschideri către ceilalţi, dar probabil trecătoare. Cred acest lucru pentru că în foarte multe dintre interviurile cu povestea vieţii pe care le-am înregistrat – singură sau în echipă cu mai tinerii mei colaboratori de la Fundaţia ?A Treia Europă? – cei care relatează experienţa lor de viaţă ? oameni în vîrstă în general – evocă adesea contexte sau situaţii favorabile achiziţionării unor competenţe de ordin intercultural. Căsătoriile mixte, relaţiile de vecinătate, spaţiul educaţional sau profesional, practicile comerciale, sărbătorile sunt adesea invocate ca ocazii prielnice pentru a transforma întâlnirea cu celălalt într-o experienţă benefică, îmbogăţitoare, valorizată pozitiv. Mai mult decât atât, acest orizont de valori, caracterizat prin aprecierea pozitivă a schimbului intercultural tinde să se constituie într-un reper fundamental al identităţii bănăţene. Imaginare sau reale, armonia și buna înţelegere cu celălalt, par a fi pentru oameni diferiţi etnic sau religios, aspecte esenţiale ale identităţii regionale, văzute ca o prefigurare a ?bunului european?, cu care, în datele lui fundamentale, ?bunul bănăţean? ar fi foarte asemănător. Prin ce anume ? Prin chiar această competenţă de tip intercultural, achiziţionată în timp, care l-ar face diferit pe românul bănăţean de confraţii lui din celelalte regiuni ale României. ?Trăitul printre naţionalităţi? ? cum se exprimă un interlocutor ? îl face pe românul din Banat să nu se considere ?un simplu român?. Nenumărate sunt faptele evocate în sprijinul unei astfel de imagini și chiar dacă ele nu ar avea nici un suport real – ceea ce nu e cazul ? această idee pare solid înrădăcinată în mentalitatea bănăţenilor și nu poate avea decât un efect pozitiv.
Acest lucru e cu atât mai important cu cât, în mentalul colectiv, dar și în sfera politicilor culturale, se operează simultan cu două concepţii concurente despre identitate : una care o gândește în termeni de substanţă, ca ceva imuabil, ce trebuie mai degrabă prezervat în interiorul unor graniţe precise și una care o privește ca rezultat al interacţiunii cu celălalt, supusă negocierilor periodice și reconstruirilor conjuncturale. De felul în care e înfăţișată și descrisă frontierea identitară ca și statutul de unicitate sau pluralitate al identităţii depinde și felul în care e tratată problema interculturalităţii. Doar pornind de la aspecte revelate de cercetarea de teren și de exemple concrete, putem să aprecia corect suportul teoretic și cadrul de interpretare cu care operăm, optând pentru una sau alta dintre perspectivele conturate mai sus.
Din acest punct de vedere, ar merita poate menţionate câteva lucruri pe care le-am remarcat în urma analizei interviurilor cu povestea vieţii înregistrate în Banat :
1. Ca practică de teren, interviul de istorie orală presupune o interacţiune între cel intervievat și ascultător. E vorba de a pune în relaţie oameni din generaţii diferite, care ajung să împărtășească prin intermediul povestirii o experienţă de viaţă și de cunoaștere. In cazul cercetării noastre , fiind vorba de a studia comunităţi etnice faţă de care cei ce au făcut interviul erau pe poziţie de outsideri, practica interviului a însemnat prin ea însăși o formă de participare la un schimb intercultural, desfășurat ca o iniţiere de durată, ca un proces de negociere. Intâlnirea cu celălalt are loc în acest caz nu doar în limita strictă a interviului, care se derulează uneori pe durata mai multor zile sau săptămâni și implică adesea relaţii de durată și apropiere mult mai complexe decât simplul act de înregistrare a povestirii.
2. Ca metodă specifică de prospectare a problematicii care ne interesează, povestea vieţii prezintă avantajul de a radiografia identitatea sub aspectul ei dinamic, ca un proces în care se produc reconfigurări periodice și în care rolul decisiv al interrelaţionării și interacţiunii este foarte vizibil ( cu cei din anturajul imediat, cu grupuri și cadre de referinţă ? reale sau simbolice – cu un orizont de norme și valori în funcţie de care evenimentele sunt (re)semnificate sau un proiect de viaţă capătă, retroactiv, un anume sens).
3. Aspectul poate cel mai interesant îl constituie felul în care un individ ierarhizează criteriile și cadrele de referinţă în funcţie de care își gândește identitatea.
Pentru unii e determinantă o istorie familială ce funcţionează ca un fel de poveste întemeietoare asemănător cu felul în care, pentru alţii funcţionează istoria comunităţii căreia îi aparţin. La fel poate fi utilizată parcurgerea unei genealogii, prilej pentru unii de a descoperi la acest nivel elemente de continuitate și de stabilitate, pentru alţii de a face să transpară metisajul etnic și cultural, mult mai frecvent într-o regiune cum e Banatul care a cunoscut valuri succesive de colonizări și emigrări. Povestea numelui unei familii sau persoane, a unei porecle alteori, se înscrie în același sistem de raportări.
Limba e un factor important, chiar dacă nu pentru toate comunităţile studiate ea ocupă loc prioritar în ierarhia criteriilor de identificare. Majoritatea interlocutorilor noștri din generaţia mai vârstnică vorbesc mai multe limbi. A ști română, maghiară, germană și sârbă sau măcar două sau trei limbi din această configuraţie e pentru mulţi bănăţeni un prilej de mândrie și o trăsătură apreciată ca specifică identităţii lor regionale sau locale. Chiar și atunci când le-au învăţat sub presiunea împrejurărilor istorice defavorabile și nu doar din necesităţi practice, acest fenomen de interculturalitate e foarte apreciat retrospectiv, ca o formă de emancipare și cosmopolitism. Desigur că pentru generaţiile mai tinere, noile forme de plurilingvism includ mai degrabă interesul pentru limbile de circulaţie ( engleza, germana și franceza), dar importantă e cred includerea în programul de educaţie familială a învăţării unei limbi străine ca un lucru valorizat și valorizant.
Sunt și situaţii când limba nu e un factor suficient de solidarizare pe criteriul etnic. Bulgarii catolici din Banat pun accent pe faptul că ei sunt catolici pentru a marca diferenţa lor faţă de majoritatea ortodoxă a bulgarilor din Bulgaria. Carașovenii de pe Valea Carașului vorbesc sârbo ? croata și se consideră croaţi și în virtutea religiei lor catolice ( sunt o poulaţie veche în Banat, din secolul al XII ? lea venită din sudul Dunării, a cărei origine e încă o incertitudine pentru istorici).
Pentru evreii din Banat, mulţi dintre ei vorbitori de maghiară, tradiţia religioasă e cea care asigură în mod decisiv apartenenţa la comunitatea evreiască.
Pentru germanii din Banat dialectul pe care îl vorbesc are anumite caracteristici locale care îl fac diferit chiar de la un sat la altul, la fel ca și costumul popular, în timp ce diferenţele dintre șvabii din câmpie, austriecii din sudul Banatului și pemii din regiunea montană nu îi împiedică pe mulţi să-i considere pe toţi germani. Când la mijlocul secolului al XIX ?lea întreaga populaţie colonizată de-a lungul secolului anterior ajunge să vorbească germana, limba oficială a Imperiului, identitatea franceză, italiană sau luxemburgheză, în funcţie de locul de origine al coloniștilor și de limba pe care o vorbeau la sosirea în Banat, este provizoriu uitată. O mare parte dintre germanii din Tomnatic își revendică în 1945 ? 1946, pe baza unui certificat de origine întocmit de preotul satului, identitatea franceză, iar o parte dintre cei plecaţi cu trupele germane în 1944 reușesc să ajungă ca, demonstrând originea lor franceză prin același certificat de origine ( ce conţine genalogia familiei) să fie acceptaţi de statul francez ca ?fiii care se întorc după două secole la patria mamă?. Nu altfel gândeau despre ei mulţi dintre germanii emigraţi din România în Germania afirmând că nu fac decât să revină în locul de unde fuseseră colonizaţi.Dimpotrivă, cei aflaţi deja în Occident, capătă acolo sentimentul diferenţei lor faţă de ceilalţi germani și încep să ia în considerare și identitatea românească, în baza, de această dată, a locului lor de naștere ( Heimat) și a competenţei lingvistice.
Locul natal ( Heimat) este de altfel un reper important al identităţii germane a șvabilor bănăţeni, idiferent de locul unde s-ar afla. ?Loc de memorie? în sensul pe care îl folosește Pierre Nora, de loc al unei produceri imaginare, el e și la originea unor documentate și voluminoase monografii locale realizate cu colaborarea tuturor celor care pot oferi documente, fotogafii sau informaţii, indiferent în ce loc din lume s-ar afla ( uneori pe mai multe continente). Memoria pe care ele o înmagazinează și produc ( căci o mare parte din informaţii reintră în circuitul memoriei orale, la fel cum funcţionează pentru alte comunităţi calendarul religios în care preotul reamintește periodic istoria comunităţi pe care o slujește) stă la baza unor acţiuni concrete prin care această memorie a unei origini comune e reîmprospătată periodic. In funcţie de locul natal germanii aflaţi în afara graniţelor României se reunesc anual sau tot la doi ani în România sau Germania cu ocazia chirvaiului sau a zilei când altădată se organiza chirvaiul ( Kirchweih), echivalent al rugii sau nedeii ( sărbătorite de sârbi și români).
Dintr-o sărbătoare religioasă, ce reunește comunitatea întreagă și intensifică sentimentul apartenenţei la comunitatea locală, azi chirvaiul e tot mai mult o sărbătoare organizată, de obicei la altă dată decât cea prescrisă de calendarul iniţial (în care era legată de hramul bisericii și cel mai adesea de un sfânt de toamnă). E deplasat în lunile de vară, de concediu, când mai multă lume poate participa și își pierde astfel caracterul demarcator de sărbătoare a recoltei sau a încheierii sezonului de munci agricole.Se relativizează și caracterul de sărbătoare a tinerilor ( ritualul sărbătorii incluzând și secvenţa cu pomul sau buchetul ? Strauss ?ul ? licitat care era oferit de câștigătorul licitaţiei fetei cu care era sau urma să se logodească) din comunitatea locală și de scenă pe care se angajează contracte matrimoniale.Tinerii germani sunt puţini în satele banăţene și fără prezenţa lor la parada tradiţională, chirvaiul se transformă tot mai mult într-o sărbătoare reinventată ( prin analogie cu ceea ce etnologii numesc de obicei ?reinventarea tradiţiei?). Sarcina organizării lui trece în aceste condiţii tot mai mult în sarcina organizaţiilor de tip etnic din România sau Germania și se apropie de o sărbătoare folclorică la care participă și germani din alte părţi, nu doar cei născuţi într-un anume sat, iar defilarea tradiţională a tinerilor capătă tot mai mult aspectul unei parade a costumelor pe care o putem întâlni în orice festival de folclor.
In satele mixte, tradiţia voia ca fiecare să participe la sărbătoarea celuilalt. Așa s-a ajuns ca Paștele să fie sărbătorit într-o comunitate locală în care trăiau sârbi (sau români) ortodocși și germani (sau maghiari) catolici, în două rânduri, iar carnavalul de Lăsata Secului ( Fărșang) să se extindă de la catolici ( germani ) la ortodocși ( români și sârbi) în sudul Banatului. Românii participau și ei la Balul Strugurilor organizat de maghiari și aceștia la sărbătorile românilor în satele în care convieţuiau. Sărbătorile au fost cadrul cel mai propice achiziţiilor de ordin intercultural.
Exemplele s-ar putea înmulţi și ele ne atrag atenţia asupra câtorva lucruri de care trebuie să se ţină seama în studierea interculturalităţii : frontierele identitare sunt labile și se restructurează periodic, operarea cu reprezentarea unei identităţi ?pure? sau compacte se dovedește relativă îndată ce explorăm terenul care ne dezvăluie diferenţieri mai subtile decât etichetele cu care operăm de obicei.Acţiunile întreprinse de diferite organizaţii cu caracter etnic, religios, politic sau social, ca și felul în care reprezentanţii oficiali sau persoanele care se bucură de prestigiu în interiorul comunităţii folosesc memoria în diversele ei forme ( comemorări, inscripţionări, tradiţii, discursuri verbale sau scrise) pentru a reaminti membrilor ei cine sunt, trebuie cunoscute pentru a înţelege procesul complex prin care se construiește și se reconstruiește identitatea.
4. Pasionantă și utilă în acest proces de cunoaștere se dovedește și compararea istoriilor de viaţă, studierea raporturilor lor complementare sau disjunctive, rezultate din schimbările de perspectivă pe care ni le propun. Ele ne permit să ne facem o imagine asupra felului în care memoria colectivă se întreţese, fie că e vorba de o comunitate rurală sau urbană, de o comunitate etnică sau religioasă, de un grup profesional sau social. Putem să observăm cum anumite stereotipii se propagă și se transformă în opinie comună, cum altele sunt puse în cauză și sunt deconstruite, putem vedea care este sursa unora dintre ele, care sunt experienţele evocate pentru a le confirma sau combate.
Nu de puţine ori, discursurile la modă sau cu mare greutate simbolică ( aici mass media are un cuvânt greu de spus) influenţează și opţiunile de ordin identitar. Povestea vieţii le ia în considerare la modul polemic sau le integrează ca orizont discursiv anticipator al unei anumite reacţii a ascultătorului real sau prezumtiv.
5. Un impact important asupra modelării discursului identitar în funcţie de memorie îl are discursul identităţii naţionale, așa cum s-a constituit el în timp, printr-un anume mod de a reprezenta trecutul și, în primul rând, de a prezenta istoria naţională în raport cu alte istorii naţionale sau cu istoriile regionale și locale ( ultimele două puţin luate în considerare atunci când nu existau interese de ordin politic).Ce anume propune acest discurs ca expresie a coeziunii unei naţiuni la nivel simbolic, cum tratează el problema minorităţilor, dar și felul în care e statuat din punct de vedere juridic raportul dintre etnic și naţional ( problema cetăţeniei), iar, mai recent, cum e gândit raportul dintre naţional și european – iată doar câteva dintre aspectele de luat în seamă când vrem să definin contextele favorizante sau defavorizante ale interculturalităţii. De asemenea, guvernele, prin politicile pe care le dezvoltă și încurajează, au un cuvânt important de spus în acest sens.
[1]Smaranda Vultur, Istorie trăită, istorie povestită. Deportarea în Bărăgan, 1951 ? 1956. Ed. Amarcord, Timișoara 1997 Smaranda Vultur ( coord) Lumi în destine. Memoria generaţiilor de început de secol din Banat. Ed. Nemira, București, 200 Smaranda Vultur ( coord.) Germanii din Banat prin povestirile lor. Ed. Paideia, București 2000 Smaranda Vultur ( coord) Scene de viaţă . Memorie și diversitate culturală, Timișoara 1900 -1945 ( album bilingv, român și francez), Ed. Polirom, Iași, 2001 Smaranda Vultur ( coord.)Evreii din Banat, azi. Ed. Polirom, Iași ( sub tipar)