Vladimir Nenadovici, n. 1923, Timișoara: „Orice-ar fi, oricât de rău o duceți, niciodată să nu fiți necinstiți.”
Mă numesc Vladimir Nenadovici și m-am născut la Timișoara, în 7 august 1923. Părinţii mei sunt sârbi, adică familia întreagă, și din partea tatălui, și din partea mamei, și bunicii și așa mai departe. Tatăl meu este timișorean, iar mama este din Novisad, din Serbia. Ei s-au căsătorit în 1922. Tata a avut un magazin aici de tip alimentar, cum se spune în ziua de astăzi și s-au stabilit în casa bunicilor, în orașul Timișoara.
Eu am urmat școala primară, pe lângă școala de învăţători din Timișoara, despre care se spunea că-i o școală de elită. Pe strada Pestalozzi, acolo era. Pe urmă am făcut liceul Constantin Diaconovici Loga, unde am făcut cele opt clase de liceu și am dat bacalaureatul, în 1942. Am urmat un scurt timp anul întâi al Facultăţii de medicină din Cluj, dar la Sibiu, fiindcă Ardealul de nord era ocupat de unguri și a trebuit să părăsesc cursurile de medicină datorită faptului că eram sârb, iar facultăţile de medicină făceau serviciul militar în cadrul școlii de ofiţeri de rezervă. Așa era atunci legea. Și din cauza aceasta, că eram sârb, nu puteam face Școala de ofiţeri de rezervă de pe lângă Facultatea de medicină și a trebuit s-o părăsesc pentru că erau legate una de alta. Pe lângă Facultatea de medicină era Școala de ofiţeri de rezervă unde se făcea instrucţie militară de două ori pe săptămână și nu școală. După multe demersuri făcute de mine, de părinţii mei, prin cunoștinţe, am primit aprobarea de a mă întoarce la Școala de ofiţeri de rezervă de la Sibiu, de pe lângă Facultatea de medicină, în iulie 1944. Astfel că, momentul istoric, 23 august 1944, l-am trăit la Poiana Sibiului unde era dislocată Școala de ofiţeri de rezervă de la Sibiu. După 2-3 săptămâni, mai precis în 12 septembrie am fost demobilizaţi și trimiși acasă. Am ajuns înapoi la Timișoara, chiar atunci când se duceau lupte, în jurul Timișorii, cu armata germană care vroia să pătrundă în oraș.
În continuare, până la capătul războiului din mai ?45, m-am prezentat voluntar la Spitalul militar din Timișoara, care avea o secţie la liceul Notre Dame din Iosefin, unde am lucrat până la capătul războiului. (Ce-aţi fost acolo, infirmier?) Da, infirmier, sanitar cum se zicea în armată. După încheierea războiului, după ce lucrurile s-au reglementat, după ce facultatea din refugiu, de la Sibiu s-a întors la Cluj, m-am întors și eu la Cluj, ca să-mi reiau studiile la Facultatea de medicină. După 2-3 ani a apărut însă un alt calvar. În ţară s-a instalat comunismul și, după câţiva ani la Facultatea de medicină am fost exmatriculat în baza luptei de clasă, pentru că tatăl meu, părinţii mei erau consideraţi burghezi, pentru că tata avusese o prăvălie, pe care o vânduse însă între timp. Acesta a fost un sigiliu pe care trebuia să-l suport că eram copil de burghez.
(Câţi ani de facultate aţi făcut până atunci?) Patru ani. Am revenit la Timișoara și am căutat să mă încadrez undeva și să lucrez. Am început activitatea la o fabrică din Timișoara, care se numea Bănăţeanca. Pe urmă am trecut la Fabrica de ciorapi din Timișoara, unde am stat foarte mulţi ani și, în ?64 m-am transferat la Fabrica de tricotaje 1 Iunie, unde am rămas până la pensionare. (Deci n-aţi mai continuat facultatea) Nu, că nu se putea. Lupta de clasă a rămas în vigoare.
Eih, eu aș putea să-mi împart viaţa acuma, căci am aproape 80 de ani, într-un prim ciclu de 25 de ani, unde mă pot declara că am fost mulţumit. Am avut o copilărie frumoasă, după aceea a urmat școala. Eu, ca sârb, trebuie să accentuez că n-am avut niciodată, din partea nimănui, vreun obstacol că sunt sârb, până când a început războiul. Am avut colegi la școala primară, la liceu, majoritatea români, dar în clasele noastre au mai fost și câte un german, 2-3 unguri, 5-6 evrei și toată lumea s-a înţeles perfect. Prima lovitură, indirectă, pe care am simţit-o, a fost când s-a instalat puterea legionară în ţară. Au venit atuncea la putere, în septembrie și imediat evreii au trebuit să părăsească liceul. Acest eveniment ne-a frapat pe toţi fiindcă până atuncea am fost împreună șase ani de liceu, am stat în aceleași bănci. Întâmplarea a făcut că în clasa mea erau șase care-or trebuit să plece. Era și un liceu evreiesc în Timișoara, dar aceștia porniseră din clasa întâi la liceul Constantin Diaconovici Loga, care era un liceu foarte bun. Am avut profesori eminenţi. După ce legionarii au venit la putere evreii au trebuit să părăsească acest liceu. Au început să apară aceste legi rasiale. Într-adevăr, a fost un liceu foarte bun, dar când eram clasa a șaptea și a opta de liceu, perioada a coincis cu dictatul de la Viena când României i-a fost furat Ardealul de nord, atunci ne-au venit câţiva profesori din nordul Ardealului, de o clasă deosebită. Erau profesori eminenţi de la Cluj, Șimleul Silvaniei, Baia Mare, Satu Mare. Noi am mai făcut cu ei doar doi ani pentru că am terminat liceul. Pe urmă, și la facultate când am fost, în primul an, era un amalgam de colegi, din toată ţara, dar n-a răsărit nici o scânteie de rasism.
La Sibiu a fost o antipatie faţă de unguri, și faţă de germani, pentru că toată lumea știa că dictatul cu cedarea Ardealului a fost de la Viena, făcut de Hitler. Sibiul era și plin de sași și era o oarecare animozitate. Ei erau atuncea din tot sufletul alături de Hitler și săptămânal mărșăluia prin oraș câte o coloană, cu fanfară, căci mergeau voluntari în Germania, să lupte. Îmi amintesc că am stat într-o după-amiază într-o cazarmă și ne uitam pe geam, iar lângă noi era un căpitan, un ofiţer care, fiind rănit pe front a fost detașat un timp ca instructor, la școala militară. El auzindu-i pe sași cum cântă și merg la război, zicea: ?Habar n-au unde se duc! În Rusia este groaznic să lupţi?.
Ei se înrolaseră voluntar să lupte alături de armata germană. În general toţi au mers în diviziile SS. A fost un moment care a trecut.
Eu am revenit la Timișoara și am fost încorporat atunci la Regimentul 5 vânători, de aici, care, după trei luni de la încorporarea mea, a fost mutat la Săcălaz, din cauza bombardamentelor. Acolo am stat până în iulie 1944 când, din ordinul Marelui Stat Major, cei care au fost scoși pe motiv că sunt sârbi sau altceva, au fost reprimiţi la Școala de ofiţeri de rezervă, implicit la facultate, însă facultatea nu lucra în această perioadă și așa am ajuns eu în Poiana Sibiului unde școala era dislocată din orașul Sibiu.
Eu consider că ceva mai mult de un sfert din viaţa mea a fost liniștită, fericită, alături de niște părinţi excelenţi, alături de o societate normală în care trăiam și care pe urmă s-a transformat. În timpul războiului eu am remarcat un singur fapt, care m-a șocat și pe mine, și pe părinţii mei. În aprilie, când Germania a atacat Iugoslavia, era chiar într-o duminică și noi veneam de la biserică acasă. Pe drum ne-am întâlnit cu un director de bancă, un intelectual german, la care tatăl meu a avut cont atunci când tatăl meu a avut prăvălie. Acest domn era la braţ cu soţia lui și l-am salutat pe acest domn, ca de obicei, dar el nu ne-a salutat ci l-a scuipat pe tatăl meu, pe motiv că este un ?sârb porc?, așa i-a spus. Am trecut și asta cu vederea.
În România regală, în România democratică, care a fost aproape până la sfârșitul războiului, pentru că episodul legionar, care a fost din septembrie până în ianuarie și s-a terminat cu rebeliunea legionară pe care Antonescu a înnăbușit-o, lucrurile au evoluat absolut normal. După instalarea comunismului a început o adevărată dramă pentru familia noastră. Noi eram consideraţi burghezi și, ca atare am avut de suferit toate ponoasele. Ne-au luat casa părintească, cumpărată de bunicul meu, din munca lui, casă ce este în Piaţa Traian, numărul 7, pe care nici până astăzi, după 13 ani de democraţie n-am primit-o înapoi, deși mă lupt pentru acest lucru. Prin hotărâre judecătorească, Tribunalul Timișoara ne-a restituit această casă, în ?94-?95 și, deși am avut casa câștigată, la instanţă, procurorul general de la Tribunalul Timișoara a făcut recurs prin anulare și natural, toate au fost anulate. După apariţia Legii nr.10, din 2001, am depus în luna martie 2001 la Judecătorie, care a depus la Primărie acţiunea de restituire a casei. Acum există o lege prin care trebuie să mi se restituie casa. Din martie 2001, până acum tot nu am casa, din cauza Primăriei Timișoara. Promisiuni am și cred totuși într-o oarecare dreptate. (Cine locuiește acolo?) O mulţime de oameni, iar jos sunt patru magazine, iar sus sunt câteva locuinţe. Ce va fi o să vedem.
Din 1950 v-am spus că am început să lucrez, căci părinţii n-aveau nici un venit pentru că pe tata nu voia nimeni să-l angajeze fiindcă ziceau că-i burghez. Casa ne era luată și atunci, și eu, și fratele meu am căutat repede să ne încadrăm undeva, să avem un salariu, ca să trăim toţi patru. Atunci am lucrat vreo doi ani în Fabrica Bănăţeanca și pe urmă am lucrat la Fabrica de ciorapi din Timișoara și apoi la Fabrica de tricotaje 1 Iunie, de unde am și ieșit în pensie. Și-acolo am avut de suferit căci s-a procedat într-un mod cu totul nedrept și necinstit. În Fabrica Bănăţeanca, în decurs de un an jumate am ajuns șef de serviciu, prin muncă. M-am distins prin muncă, iar conducerea m-a avansat și am ajuns de la un simplu funcţionar șef de serviciu. La înlăturarea Anei Pauker și a lui Vasile Luca, cu care eu n-am avut nici în clin, nici în mânecă pentru că n-am fost membru de partid, n-am fost comunist, ci eram dincolo de baricadă, fiind chiar de ei condamnat că sunt burghez. A venit un activist de partid, de la municipiu, căci atuncea activiștii de partid erau evrei, în proporţie de 80%. Acesta a venit la directoarea fabricii și i-a spus ca eu să fiu dat imediat afară pentru că sunt burghez. Era un moment care se numea ?curăţirea rândurilor partidului de oportuniști și de aceia care sunt de partea lui Pauker?. M-a chemat directoarea care până ieri mă aprecia și a început să urle la mine și să-mi spună că sunt concediat și am fost dat afară, pe stradă.
Însăși lozinca lor a fost ?curăţarea rândurilor partidului? și m-a dat pe mine afară, care nu eram membru de partid. Acest evreu era din cartierul Fabric și-mi cunoștea familia.
După 2-3 luni, când s-a potolit valul, prin prieteni, legături am reușit să mă angajez la Fabrica de ciorapi unde am stat foarte bine, foarte mult timp. Am fost șeful serviciului aprovizionare, am muncit și toată lumea a fost mulţumită. După câţiva ani se trezește de-odată Partidul Comunist să-l elimine din rândurile sale pe un oarecare general din București. Asta era ceva obișnuit în epoca stalinistă, ca din când în când trebuie lovit în cadrul partidului, și-atunci asta trebuia să fie extinsă în întreaga ţară. Și-atunci a venit iarăși o acţiune de curăţare a rândurilor partidului și fiecare fabrică a primit ordine, dispoziţii. Erau trimise liste la partid cu cei care au fost retrogradaţi, daţi afară. În acel moment, când s-a produs acest eveniment care se numea generalul Doncea, care era mare activist în cadrul Partidului Comunist Român, atuncea era director tehnic un om adevărat și a făcut câteva mișcări în cadrul fabricii ca să justifice că și el a făcut ceva și n-a fost lovit aproape nimeni. După trei săptămâni a revenit din concediu directorul plin al fabricii, care și acesta era evreu, din Buhuși, care a luat diagrama personalului și imediat, printre primii 2-3 mă găsește pe mine și zice ?ăsta-i burghez?, curăţând iarăși rândurile partidului cu un nemembru de partid și cu un burghez. Nu m-a dat afară, dar m-a retrogradat din postul de șef serviciu aprovizionare, în magazioner. (Cum se numea directorul?) Țalic. N-am putut să refuz postul pentru că trebuia să exist. Când acest Țalic a fost dat afară ca director, pentru că a fost prins că a furat, deși era membru de partid și director mare, activist și se bătea în piept că el, prin nevastă-sa este rudă cu Ceaușescu. A fost însă prins că a furat și într-o mare anchetă a fost dat afară. Directorul care l-a urmat m-a cunoscut și m-a reabilitat urgent, în decurs de 2-3 săptămâni și m-a făcut șef birou desfacere, deci am ajuns aproape înapoi unde am fost. După câţiva ani, în 1964, mi s-a oferit ocazia de a mă transfera la Fabrica de tricotaje 1 Iunie, unde am găsit niște oameni cu totul excepţionali. Vorbesc despre conducerea întreprinderii care m-a chemat, m-a cooptat și am fost făcut șef de servici comercial și așa am rămas până în ziua când m-am pensionat.
Pe mine m-a lovit deci comunismul o dată la facultate, pe bază de luptă de clasă și m-a exmatriculat, după patru ani de facultate de medicină, pe urmă m-a lovit muncind, a doua oară la Fabrica Bănăţeanca și a treia oară la Fabrica de ciorapi, tot pentru niște aberaţii, pentru o politică stalinistă care cerea ca din când în când să fie eliminaţi câţiva oameni. Și-atuncea se mergea în jos, la judeţe, la regiuni, la orașe, până jos. Însăși indicaţia partidului a fost de genul acesta, de ?curăţare a rândurilor partidului?. Eu n-am fost membru de partid niciodată și nici acuma nu sunt și nu voi fi membru al nici unui partid pentru că pe mine m-au decepţionat total partidele. A trebuit astfel ca eu să cad de două ori și tot așa au fost și alţii care au fost sacrificaţi în aceste acţiuni. Nici unul dintre aceștia n-am fost membri de partid. Au lovit întotdeauna în cei care nu erau membri pentru că nu puteau să se revolte pentru că erau burghezi, ca și mine. Era un inginer șef, Bran Popovici care era foarte cunoscut aici în Timișoara și făcea parte dintr-o orchestră de muzică ușoară și l-au dat afară și pe el. Au fost niște lucruri oribile care s-au petrecut în acea epocă.
Aș putea să spun, din nou, că până în 1948 a fost o viaţă aproape normală, frumoasă și liniștită. Eu îmi amintesc de atmosfera care era în Piaţa Traian. Tatăl meu a fost comerciant, cu produse alimentare. Toţi comercianţii care erau în Piaţa Traian erau fiecare de altă naţionalitate, indiferent de ce fel de magazin au avut. Majoritatea erau evrei, apoi tatăl meu era sârb, mai erau și vreo doi unguri, un german, dar înţelegerea între acești oameni era perfectă. Era o atmosferă de cinste și de respect.
Eu îmi amintesc de un mic episod, care poate că interesează pe cineva care vrea să cunoască Timișoara, că un oarecare comerciant, care avea un mic magazin lângă Uzina electrică, pe Ștefan cel Mare, a vrut să se mute în Piaţa Traian, căci a fost un spaţiu liber. A venit la bunicul meu, căci el era cel mai bătrân dintre toţi comercianţii din domeniul alimentar, căci erau cinci acolo, și l-a întrebat: ?Domnu? Nenadovici, uitaţi ce am eu de gând… Sunteţi de acord să mă primiţi în Piaţa Traian?? Bunicul meu i-a spus: ?Da domnule, mută-te!?. Sub aspect comercial nu era o concurenţă, că era o firmă mică. Atuncea el s-a dus la ceilalţi patroni din Piaţa Traian ca să-i întrebe: ?Domnilor, uitaţi, eu am fost la domnul Nenadovici și el este de acord ca eu să mă mut aici. Dumneavostră sunteţi de acord?? ?Dacă el vă primește în Piaţa Traian noi suntem de acord?. Vorbesc de cei din domeniul alimentar. Deci omul n-a venit pur și simplu, să închirieze spaţiul că-i liber și gata, cum ar fi în ziua de astăzi. Aceasta a fost atmosfera atunci și era atuncea o atmosferă foarte lejeră, foarte distinsă. Oamenii se înţelegeau între ei și în general nu era o clientelă care era doar a lui Grosz sau a lui Toth Sandor sau a lui Katz. Disputa era pe vremea aceea pur și simplu comercială, prin ce puteai să oferi. De exemplu, venea cineva de la București care venea la bunicul meu și-i spunea: ?Domnule, eu am adus mostră de rom originală, din Cuba. Gustaţi și spune-ţi cât vreţi dumneavoastră să preluaţi de la noi?. Bunicul sau tata, care știau cât se vinde anual aici, căci romul din Cuba era ceva renumit și stăteau de vorbă și îi spuneau că vor atât și atât trimestrial și anual. Pentru asta firma oferea exclusivitate, adică în Timișoara nu mai încheia cu nimeni contract. Cei care auzeau, după câteva luni că la firma aceasta se găsește rom de Cuba veneau să cumpere. Sigur că prin asta îl atrăgeai, dar mai cumpăra ceva dacă venea în magazin. Așa făceau acei comercianţi. Acesta a fost un exemplu cu bunicul și cu tatăl meu, dar așa făceau și ceilalţi comercianţi, cu alte articole, pe care le aveau în exclusivitate.
În casa în care locuiam, din Piaţa Traian, care a fost a lui bunicu? și a lui tata, eram cinci locatari. Noi eram sârbi, alături de noi era doctorul Șinca, român, în colţ erau niște doamne, care erau unguroaice, în colţul celălalt era un dentist evreu, iar în ultimul era un blănar ungur. Vedeţi deci ce atmosferă era și toată lumea se înţelegea perfect. Nimeni nu avea să spună un cuvânt urât. Toată lumea se înţelegea și ne ajutam reciproc pentru orice se întâmpla. Îmi amintesc atunci cu locuinţele, când un locatar pleca, căci se muta într-o vilă sau în altă parte. Atuncea tata chema zugravul care zugrăvea și dădea cu vopsea de ulei pe uși, pe geamuri, căci numai așa închiria la următorul. Nu veneai acolo ca următor locatar și făceai reparaţii. Au fost oameni foarte onorabili, foarte cinstiţi și au spus: ?Domnule, mie nu-mi convine soba asta de tuci, ci aș vrea să fie din teracotă?. ?Bun, până la mutarea dumneavoastră instalăm una de teracotă?. Așa se închiriau atuncea locuinţele, de către aceia pe care comuniștii îi numeau ?exploatatori?.
(Deci tatăl dumneavoastră a fost proprietarul casei și închiria la diverse persoane) După moartea bunicului a devenit el proprietarul casei și închiria celor care veneau. Majoritatea stătea foarte mult timp, dar se întâmpla ca cineva să se mute la copii sau aveau o altă locuinţă. Au fost astfel de evenimente și din când în când se schimba câte un locatar, căci pleca din casă de la noi. Era un dentist într-un apartament cu trei camere și acesta a plecat în Israel și apoi a venit o altă familie. Proprietarul, de bun simţ repara locuinţa pentru viitorul chiriaș. Nu se preda cu pereţii sau cu ușile zgâriate. Venea o echipă de oameni care repara. În acea casă la fiecare cinci ani, bunicul sau tata chema o echipă care repara acoperișurile, înlocuiau fiecare ţiglă crăpată. Acoperișul casei, în Piaţă Traian numărul 7 este enorm de înalt, căci este făcut așa de pe vremea Austro-Ungariei, căci așa a fost făcută casa. Nu toţi însă se apucau să repare acoperișul.
Acești bandiţi comuniști, de când au luat casa n-au reparat nimic. Nici aceia care i-au urmat pe comuniști în ?89, care au condus această primărie n-au făcut nimic pentru această casă. Canalele de scurgere le-au demontat, dar nu le-au reparat, pe zeci de metri și curge apa pe pereţi și la ora actuală. La colţ este acum un magazin de electro-casnice.
Întreaga faţadă a fost făcută din lemn sculptat, dar atunci când au preluat casa comuniștii, prin naţionalizare, lemnul ăsta l-au luat să-l ardă ca să aibă la ICRAL cu ce să se încălzească. Au demolat pur și simplu și au stricat tor ce au putut să strice și nici așa, demolată și stricată nu-s în stare să mi-a dea înapoi.
Unde este acum o frizerie la vremea aceea era ceva cu radio. Toată faţada era sculptată în lemn. Au demolat-o, au făcut-o netedă, cu ciment și lemnul l-au dus la ICRAL și și-au încălzit birourile.
Eu știu că în timpul războiului a venit un ordin ca să se stropească cu un material ignifug podul casei pentru bombardamente, ca să se împiedice arderea. Îmi amintesc și astăzi că tot podul casei, care era foarte mare, era împărţit la cei cinci locatari, plus o porţiune a fost lăsată pentru îngrijitorul de casă, căci am avut un portar, un îngrijitor de casă, care mătura și așa mai departe. Toate astea au fost separate cu lăteţi, făcute de tâmplar și când s-a ignifugat asta era o splendoare, căci tot podul a fost compartimentat. Închipuiţi-vă că imediat după ce au naţionalizat, în decurs de 2-3 ani au luat totul. Au venit cu camionul în curte, nu că au furat doar niște indivizi. A luat ICRALUL tot și i-am întrebat: ?Domnule, ce faceţi cu astea?? ?Foc facem, că n-au lemne la birouri, la Primărie și mergem acolo să le dăm?. Așa s-a ars totul.
(Dacă aţi recupera casa ce-aţi face cu ea?) M-am gândit, sub diverse aspecte și este o chestiune care mă îngrijorează. Au mai restituit câte ceva mic, în oraș, dar imediat după vreo 2-3 luni au venit de la Primărie și au cerut să se facă renovare, că strică aspectul orașului, căci ei n-au mai reparat-o de 50 de ani. Că se prăbușește cărămida, că se prăbușește totul nu a interesat pe nimeni, dar acum vin imediat cu amendă dacă n-o repari în decurs de 3-4 luni, iar asta costă miliarde, însă eu n-am decât pensia.
(N-aveţi copii?) Nu, n-am. Asta este situaţia și dacă într-adevăr o voi obţine nu știu cum ar fi și ce-ar fi. În ceea ce privește locatarii, conform legii n-ai voie să te-atingi cinci ani, dar nici nu aș vrea pentru că este ceva inuman să te legi de niște oameni săraci, căci acolo numai oameni foarte săraci stau, care plătesc minimul prevăzut de lege. Singurul loc unde pot să cer alte chirii sunt cele patru magazine.
(Părinţii dumneavoastră aveau familii prietene?) Da sigur că da. Majoritatea erau sârbi cei cu care eram în prietenie în mod deosebit, dar erau și alte familii. Erau și evrei cu care eram prieteni. De exemplu, doctorul Stefanovici, familia Mamoilovici, Craiovan Milan, iar dintre evrei era doctorul Wolberg.
(În afară de sârbi și evrei mai aveau prieteni și de alte etnii?) Da, sigur. Era o familie de unguri, care avea însă nume de unguri, doctor Ristici. (Cum se întâlneau? Se vizitau?) Da, se vizitau. Mergeau împreună, mai ieșeau și în oraș, se vizitau reciproc, iar la anumite sărbători erau invitaţii noștri sau ai noștri se duceau acolo când erau anumite sărbători. Era înţelegere între ei. La școală, prietenul meu cel mai bun a fost Alecu Țiucra, care e la București. Am avut mulţi prieteni, dar o parte nu mai sunt în viaţă. Dintre cei cu care am terminat bacalaureatul în ?42, în Timișoara nu mai sunt în viaţă decât 6. În ţară mai sunt câţiva, dar sigur 25 din cei 40, nu mai sunt printre noi, au murit.
(Atunci era deci o viaţă economică prosperă) Era o viaţă economică prosperă, o înţelegere bună și nu exista o concurenţă murdară între ei. Comercianţii concurau între ei, dar prin marfă, prin ce ofereau populaţiei.
(Fabrica Kimmel mai era atunci?) Da, funcţiona încă. (Unde era?) Acolo unde este biserica greco-catolică, în Piaţa Aurel-Vlaicu, unde-i Uzina electrică, puţin mai încolo. (Acolo erau și lăcașuri de cult evreiești?) Da, Sinagoga evreiască este vizavi de cinematograful Apolo, care-i acuma Club Parc. Era o mică sinagogă în strada care merge în spatele bisericii sârbești. De la biserica sârbească, în partea aceea era un cartier evreiesc unde stăteau mulţi evrei, din cei ultra ortodocși, care purtau acei perciuni și care se îmbrăcau cu haine până la gleznă. Cartierul acela mergea din colţul acela, de la biserica sârbească înspre Bega. Acolo locuiau aproape numai evrei, în general evrei ortodocși. (Mai există biserica aceea?) E închisă acum, dar clădirea există, însă nu mai funcţionează acum. (Era în zona aceea și o baie?) Da, exista o baie Diana, acolo unde acuma este o agenţie de turism, pe strada 3 august, cum se merge din Piaţa Traian spre Cetate, imediat pe partea dreaptă. Cu timpul însă această baie s-a transformat într-un fel de casă de randé-vous, căci erau niște prostituate pe-acolo. La început, când eram eu copil mic era o baie, căci știam că lumea mergea acolo la baie. (Dar nu era o baie specifică pentru o anumită etnie) Nu, nu, pentru toată lumea.
(Participau părinţii dumneavoastră la viaţa culturală a comunităţii?) Da, participau, până la venirea comunismului, când în Timișoara era totul în regulă, căci după ce au venit comuniștii nu mai aveau nici bani să se ducă undeva. După ce, în sfârșit s-a făcut la Timișoara și operă, și teatru, atuncea veneau turnee și se duceau la câte un spectacol de genul acesta. (Cu ce se deplasau?) Numai cu tramvaiul sau pe jos, după cât era distanţa de făcut. Foarte rar, când era ceva deosebit, mai angajau o birjă, când se îmbrăcau mai elegant ca să se ducă undeva, ca nu cumva să se murdărească. Atunci însă puteai să te duci liniștit cu tramvaiul căci funcţionau ca ceasurile elveţiene pe vremea aceea. Chiar la noi, în Piaţa Traian, se făcea schimbul vatmanilor și conductorilor, între 12 și 1. Atunci erau și cei care vindeau bilete. La colţ aveau o căsuţă din sticlă unde se făcea acest schimb între cei care au lucrat de la 5 dimineaţa și ceilalţi care urmau să lucreze. Eu de multe ori îmi amintesc că era un controlor șef al tramvaielor din Timișoara, care se numea Mândru și se uita la ceas să vadă dacă tramvaiul a venit conform graficului. Portăreasa de la noi din casă era măritată cu un vatman. Erau niște nemţi, iar el era vatman și câteodată, când eram copil mă lua portăreasa să-i ducem cina, căci la ora șase aveau voie să mănânce. Mergeam până la Uzina de apă din Fabric. Acum linia e moartă de la pod, la Dorobanţi, dar atunci se mergea până la Uzina de apă, unde-i cascada aceea la Bega. Ea îi aducea într-un coșuleţ de mâncare, iar ei aveau un grafic și aveau 10 minute staţionare pentru mâncare. Apoi se urca un controlor, lua graficul și se uita la ceas. Așa mergeau atunci tramvaiele, iar când întârziau cu 2-3 minute era întrebat ?de ce?? și dacă nu avea un motiv care se putea verifica, nu era luat în considerare altceva. Acuma însă, când merg cu tramvaiul 4, vatmanul oprește între două staţii și se dă jos și stă de vorbă cu cineva. Nu contează că-s 50 de oameni în tramvai care așteaptă.
(Erau abonaţi părinţii dumneavoastră la ziare, la reviste?) Da, erau abonaţi. Atuncea erau multe ziare locale care erau vândute de copii, de tineri, iar în Piaţa Traian era multă circulaţie și era prăvălie lângă prăvălie și aceștia veneau acolo și strigau ?Ediţie specială!?, iar lumea cumpăra atuncea. Erau din toate ziarele timișorene. Era chiar și un chioșc unde erau toate ziarele, și din București, și din Budapesta, însă copiii aveau doar ziarele din Timișoara.
(La ce ziare erau abonaţi părinţii dumneavoastră?) La un ziar german ?Temesvarer Zeitung?. (Citeau în nemţește?) Da, da. Pe urmă era un ziar sârbesc în Timișoara ?Temisvarski Vesnic?, altul era ?Politika?, la care tata avea abonament la Belgrad.
(Care era compoziţia etnică a zonei în care locuiaţi?) În Piaţa Traian erau toate etniile, dar preponderent, în spaţiile comerciale erau evrei, chiar și spre Ștefan cel Mare, spre strada Dacilor. Erau și 2-3 firme a unor maghiari sau a unor nemţi sau chiar români. Erau mai puţini români care erau comercianţi în cartierul Fabric, în Piaţa Traian. (Era un cartier important Fabricul) Da, căci avea o industrie foarte mare în jur. Acolo erau foarte multe fabrici.
(Ce fabrici importante erau în zonă?) Fabrica de bere, fabrica de lichioruri Kimmel, fabrica de ciorapi, fabrica de tricotaje care se numea atunci Polak, căci el era proprietarul fabricii, mai era fabrica de pantofi Filt, care acum se numește Filty, pe urmă mai era fabrica de pantofi care s-a numit atunci Turul, pe calea Buziașului, care este o mare fabrică. Cea mai mare fabrică era Ilsa, industria lânii, care și astăzi există, dar lucrează la 20% din capacitate.
(Aceste fabrici aveau proprietari?) Da, aveau proprietari, preponderent evrei. Erau foarte mulţi evrei bogaţi. (Câte limbi știau părinţii dumneavoastră?) Patru: sârbește, românește, germană și maghiară. (Și dumneavoastră la fel?) Da, toate patru le știu. (V-au ajutat în viaţă?) Da, m-au ajutat în viaţă.
Am avut un episod foarte interesant când am fost în armată, la Poiana Sibiului. Acolo am trăit ziua de 23 august 1944. În 23 august dimineaţa, tot batalionul a fost aliniat in centru, unde făceam în fiecare dimineaţă alinierea și prezentarea raportului. Atuncea a venit ajutorul de comandant al batalionului și ne-a spus ce s-a întâmplat. Noi știam însă de la radio căci Poiana Sibiului este un sat bogat, de oieri și toţi aveau aparate de radio încă de pe vremea aceea. Ne-a spus ca trei dintre noi, care știm limbi străine să ieșim din front. Am ieșit trei și ne-au întrebat ce limbi știm. Primul a spus că știe limba engleză. ?Bun?, i s-a zis. Mă-ntreabă și pe mine și-i spun că știu: ?limba germană, limba sârbă și limba franceză, destul de bine?. Celălalt a spus că știe engleza și franceza. Ni s-a spus să rămânem, apoi ne-a spus așa: ?Voi, de-acum înainte, până la noi ordine nu mai faceţi instrucţie. Veniţi la comandament și întrucât între unitatea noastră și restul s-a întrerupt orice legătură, ascultaţi toată ziua posturile de radio pe toate posturile, orice, începând cu Parisul, Europa liberă?. A adus trei aparate de radio și ne-am dus la comandament unde ne-a dat la fiecare câte un registru în care să scriem ce știre a fost și unde e frontul. Trebuia în fiecare zi să prezentăm de trei ori acest registru la comandant. Era un colonel, Niculin și prezentam raportul acolo. Când am ajuns însă la comandament și ne-au dat aparatele de radio și registrele atunci colegul nostru Chiţu ne-a spus: ?Măi fraţilor, ca să scap de instrucţie eu am spus că știu limbi străine, da? eu nu știu decât românește, dar voi știţi și engleza, și franceza și stau și eu pe lângă voi?. Șmecher a fost, se vedea că era din Ploiești. El o ieșit din front și-o spus că știe și l-o auzit pe primul, pe-al doilea și el o spus că știe engleza și franceza. Ceilalţi care-l cunoșteau bine ne întrebau: ?Ce face Chiţu la voi că ăsta nu știe nici o limbă?.
(Cum aţi trăit dumneavoastră ziua de 23 august?) Pentru mine 23 august a fost o mare bucurie. Noi am fost cinci și toţi am locuit în case la ţărani. În Poiana Sibiului nu exista o cazarmă sau vreo clădire mare unde să stăm toţi, ci tot batalionul a stat pe la oameni: un pluton pe o anume stradă, alt pluton pe o altă stradă. Așa am locuit noi acolo. În noaptea aceea s-a tot anunţat la București că peste câteva momente va vorbi maiestatea sa regele Mihai, se va adresa poporului. Toţi am stat și am așteptat să auzim ce spune regele. Atunci a spus că a trecut de partea aliaţilor, iar eu am perceput-o ca pe o mare bucurie pentru că sunt sârb și nemţii ne-au cotropit ţara și știam ce atrocităţi au făcut acolo. M-am bucurat de această trecere de partea cealaltă și, ca atare am observat că toţi cei care eram acolo, toţi s-au bucurat că s-a realizat acest lucru. Că pe urmă ne-au adus alte dezamăgiri, asta e altă socoteală. Am stat acolo sus și am fost izolaţi până când a venit ordinul de demobilizare în 11 sau 12 septembrie.
(Povestiţi-mi câte ceva despre comunitatea oierilor de-acolo) Erau niște oameni bogaţi, înstăriţi, care aveau multe oi. După câte i-am cunoscut eu, cât am stat acolo, erau oameni cinstiţi, deschiși și buni români, căci erau numai români la Poiana Sibiului. Nu era altă naţionalitate acolo. Erau prietenoși cu noi, care eram toţi intelectuali. Toţi eram cu bacalaureat și ori eram de la Medicină, de la Farmacie, adică de la facultăţile acestea care erau militarizate. (De la ei luaţi și produse alimentare?) Nu, noi aveam aprovizionarea din Sibiu și mergea camionul de 2 ori pe săptămână și aducea mâncare. După 23 august s-a rupt legătura aceasta pentru că nu mai aveau curaj și-atuncea comandantul unităţii noastre a trimis un camion care era particular și l-a rechiziţionat în numele armatei. Mergea atuncea de 2 ori pe săptămână cu un grup de 10 elevi, de la școala noastră militară, care erau înarmaţi până în dinţi și mergeau până jos, în Sibiu, să încarce camionul cu mâncare. Atuncea li se dădeau câte o ladă de grenade, se dădeau pistoale automate, care stăteau în depozit și numai la instrucţie se scoteau afară. Și erau aduse pentru cazul în care vor fi atacaţi de ruși, că se-auzise deja că rușii jefuiesc pe unde ajung, dar nu ajunseseră prea aproape. De 2-3 ori au fost la Sibiu și când s-au întors au zis că n-au văzut pe nimeni. Am mers frumos până în Sibiu, ne-am dus la unitate, am preluat marfa și-am dus-o sus și nu era nimeni. Eu n-am fost niciodată căci am fost la postul de comandă, la radio.
Eih, când au fost deja în septembrie, s-au întâlnit deja cu unităţi rusești. Ai noștri erau toţi în uniformă și rușii nu prea s-au legat de ei pentru că pe cabina șoferului, la camion, era montată o mitralieră, căci așa hotărâse colonelul nostru, ca să facă impresie. Și-atuncea nu s-or legat de nimica. Mâncarea era insă din ce în ce mai proastă, că știu că ne-au ţinut zilnic cu arpacaș, că nu aveau nici jos, la depozitul din Sibiu.
În 11 septembrie ne-au dat drumul și atuncea am făcut cunoștinţă cu rușii. Am angajat de la oierii de-acolo câteva căruţe, căi fiecare a avut un geamantan cu care a fost la armată, nu de lemn, ci geamantane de-acasă. Trebuia să mergem până la calea ferată și nu era nici un fel de transport, căci autobuzul Sibiu-Poiana Sibiului nu mai circula. Atuncea a trebuit să coborâm vreo 12-14 kilometri și nu puteam merge pe jos. Am luat vreo 3 căruţe în ziua aceea, noi care mergeam cu trenul spre Timișoara. Colegii mi-au spus să trec în frunte că sunt sârb și știu să vorbesc cu rușii. Zic: ?Măi, eu rusește nu știu?. ?Spune-le tu numai pe sârbește că o să te-nţeleagă ei?. Pe drumul ăla am făcut cunoștinţă cu rușii. Era 12 septembrie și era vară, cald și când coboram apar după un colţ trei rusnaci, cu pistoale automate în piept. Noi eram civili toţi și ne-au oprit acolo. Le-am spus că noi venim de la armată și am fost trimiși acasă. Le-am explicat eu pe sârbește și cât m-o înţeles el pe mine și cât l-o interesat, că nu l-o interesat, imediat, după un minut mi-a cerut un ceas. Noi aveam ceas dar le ascunsesem prin buzunare și i-am spus că n-am ceas. ?Niet cultur?, a zis rusul. El ne-a arătat atunci că el avea patru ceasuri, adică avea cultură. Avea ceasuri furate. Ne-a spus atunci să ne ducem.
(Cum era la comandament, la radio?) Dimineaţa se mânca, micul dejun, la șapte, la cantina batalionului. Acolo trebuia ca noi să fim în primul schimb, să mâncăm la șapte și la șapte și un sfert trebuia să ne ducem la comandamen