Imaginea Mitropolitului Visarion Puiu în presa exilului românesc postbelic
Noile realităţi geo-politice postbelice au plasat inevitabil spaţiul românesc în sfera de influenţă sovietică, prin impunerea treptată de către ?Armata Roșie eliberatoare? a temutului ?regim al democraţiei populare?, sub forma mult trâmbiţatei propagandistic ?dictaturi a proletariatului?. Duritatea noii realităţi și teama de represalii la adresa anticomuniștilor și antisovieticilor, conform sloganului propagandistic al ?ascuţirii luptei de clasă împotriva reprezentanţilor burghezo-moșierimii?[1], a dus la sporirea rapidă a rândurilor emigraţiei politice, mulţi ?fugari?[2] alegând Franţa ca principala destinaţie. Gruparea acestora s-a făcut și în jurul Casei Române din Paris[3], importantă instituţie simbolică care dispune de o colecţie de presă formată și din publicaţiile emigraţiei, majoritatea necunoscute cititorilor din ţară până după anul 2001. Anterior, acestea se găseau doar în câteva exemplare disparate în colecţiile Bibliotecii Academiei Române[4] și, probabil, în arhiva fostei Securităţi. Alcătuită din donaţii, colecţia de la Paris reprezintă un important fond documentar indispensabil pentru orice studiu știinţific despre istoria românilor în timpul Războiului Rece, cu accent evident pe problemele emigraţiei. Datorită dificultăţilor materiale privind spaţiile de păstrare, în vara anului 2001, o parte a acestor publicaţii a fost donată de către Alexandru Ghika (președinte al Consiliului de Administraţie) și Victor Popescu (secretarul Casei) bibliotecii Institutului Român de Istorie Recentă, la solicitarea directorului Andrei Pippidi[5]. Ulterior, după înfiinţarea bibliotecii și arhivei Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc, numărul acestor publicaţii a crescut constant[6].
Personalitatea Mitropolitului Visarion Puiu a fost evocată deseori în paginile presei exilului, mai ales în cazul titlurilor publicate în spaţiul european. În general, deocamdată lipsesc detaliile documentare privitoare la etapele italiană și elveţiană ale periplului său, situaţie datorată îndeosebi cenzurii arhivelor Vaticanului, insuficientei cercetări a altor arhive din zonă, precum și sărăciei numerice și calitative a surselor manuscrise proprii actorilor epocii (jurnale și memorii). Iată de ce nu putem neglija sursa reprezentată de presa exilului, care poate suplini aceste neajunsuri. Din păcate, lipsa unei activităţi misionare de amploare a Mitropolitului în primii ani postbelici a împiedicat semnalarea ei în presa epocii. Ulterior, au fost publicate diverse informaţii, multe contradictorii, inclusiv incriminatorii.
Necesitatea, utilitatea și modalitatea abordării subiectelor tematice reprezentând slujitorii și instituţia Sf. Biserici Ortodoxe ridică un mare semn de întrebare, deoarece Scriptura interzice judecarea ierarhiei, poruncă întărită și de Sf. Părinţi în Sf. Canoane: ?Acela care ar ocărî, ar bârfi, ar necinsti sau ar bate pe vreun preot, chiar dacă ar fi preotul vinovat, unul ca acela va fi dat anatemei și lepădat de la Biserică ca unul ce s-a îndepărtat de Sfânta Treime și la un loc cu Iuda va fi partea lui și 2 ani să nu se împărtășească, chiar de l-ar ierta preotul, căci zice Scriptura: ?Pe mai marele poporului tău să nu-l vorbești de rău??[7]. Această poziţie a fost susţinută cu insistenţă și de ultimul sfânt român, Ioan Iacob-Hozevitul, autor a numeroase texte sfătuitoare și avertizatoare[8]. În acest context mai mult decât delicat, vrând-nevrând suntem obligaţi să luăm în calcul numai informaţiile din textele care zidesc[9], lăsând la o parte pe cele din textele care smintesc, pentru a evita astfel încadrarea noastră în avertismentele Domnului, Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos: ?Și cine va sminti pe unul din aceștia mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui dacă și-ar lega de gât o piatră de moară și să fie aruncat în mare? (Marcu, 9, 42); ?Cu neputinţă este să nu vină smintelile, dar vai aceluia prin care ele vin!? (Luca, 17, 1).
Un prim aspect evidenţiat de presa exilului este cel al colaborării Mitropolitului Visarion Puiu prin publicarea de articole, necesare atât pentru susţinerea psihologică și îndrumarea duhovnicească a enoriașilor, cât și pentru popularizarea activităţii sale pastorale. Cum presa exilului a fost editată de toate curentele politice și profesionale refugiate în spaţiul occidental și cum înaltul ierarh a fost perceput și se considera Mitropolitul tuturor exilaţilor[10], este de așteptat să găsim atât aprecieri pozitive, cât și negative la adresa activităţii sale publicistice[11].
Al doilea aspect evidenţiat astfel este cel al activităţii sale misionare de organizare a Eparhiei Românilor din Vest și a unui Sfânt Sinod în Exil[12], iniţiative legate de activitatea așa-zisului ?Guvern Naţional de la Viena? (10 decembrie 1944-8 mai 1945)[13], în realitate numit de Joachim von Ribbentrop doar ?Comitet Naţional de Eliberare a României?[14]. Acest aspect din activitatea Mitropolitului apare evidenţiat mai ales odată cu anunţarea și apoi comentarea morţii sale, survenită la 10 august 1964, cât și ulterior, în diverse articole, unele amintind exclusiv de activitatea sa pastorală[15]. Peste ani, amintirea eșecului activităţii sale pastorale pentru unirea tuturor românilor ortodocși aflaţi în pribegie a fost evocată și cu ocazia unei controversate acţiuni de prozelitism catolic, desfășurată în zilele de 26-27 noiembrie 1988 la München[16].
Deși, din punct de vedere al intenţiilor eparhia Mitropolitului Visarion Puiu a fost întemeiată la Viena în ianuarie 1945[17], din punct de vedere funcţional bazele ei au fost puse în 1949 la Paris[18] de către preoţii locului, la care s-a adăugat și preotul Emilian Vasiloschi din Germania Federală. Stabilindu-i-se sediul în Sf. lăcaș din str. Jean de Beauvais nr. 9, Eparhia proaspăt ?reînfiinţată? a fost supusă canonic Bisericii Ruse din afara hotarelor (a ?rușilor albi?)[19], înfiinţată de Mitropolitul Antonie în perioada interbelică[20]. Noua instituţie eclesiastică și hirotonirea ca episcop a preotului Teofil Ionescu[21] a fost recunoscută ulterior de Patriarhia Română, atât prin invitarea celor doi ierarhi în rândurile Sf. Sinod, cât și prin textele oficiale difuzate în exil[22]. Totodată, astfel s-a respins tacit caterisirea Mitropolitului, impusă abuziv în 1951 de către puterea politică atee[23], care a încercat chiar să-l răpească din Paris[24]. În plus, în epocă a circulat în exil și zvonul privind intenţia de a se repatria[25], nerealizată practic din cauza morţii sale[26]. Toate încercările întreprinse pentru a muta sediul eparhiei la Baden-Baden, în R.F. Germania, au eșuat[27]. Concomitent, a acţionat și pentru mai buna organizare bisericească a exilaţilor din S.U.A., respectiv constituirea unei eparhii în Canada[28].
Datorită inevitabilei mutări în exil a disputelor politice din ţară[29], un important aspect al activităţii pastorale a Mitropolitului Visarion Puiu a fost relaţia cu slujitorii și enoriașii de la Paris, începând chiar înainte de luarea cu asalt a sfântului locaș cu ajutorul legionarilor și ?alungarea comuniștilor?[30] la 4 septembrie 1949[31], continuând apoi cu grija pentru partimoniul și fondatorul Sf. Biserici[32] și terminând cu conflictul și caterisirea preoţilor parohiei[33]. În aceste context tensionat, nelipsit de mărul discordiei a fost și momentul hirotonirii întru preoţie a diaconului Dumitru Popa, considerat ca ?unul dintre cei mai iubiţi compatrioţi din exilul nostru?, originar din Aldenii Buzăului, cu strămoși preoţi. Având ?binecuvântarea Î.P. Sfinţitului Mitropolit Visarion Puiu?, emoţionanta ceremonie a avut loc în duminica de 1 septembrie 1963 în staţiunea germană Bad Ems, unde studiase anterior Mihail Kogălniceanu. Încă de pe vremea când era doar ??vel-ţârcovnic? la biserica română de la Paris?, Mitropolitul Visarion a fost cel care i-a sugerat ?să îmbrace haina preoţească, în nădejdea c-ar putea fi element de legătură între clericii roși de dihonie?. Mai târziu, chiar episcopul Teofil Ionescu și preotul Vasile Boldeanu au făcut aceeași invitaţie, dar disputele fratricide au dat câștig de cauză ?repetatelor stăruinţe ale bătrânului preot Vasiloschi, dornic de un colaborator în vastitatea lumii germane?. Din păcate, conflictul preotului Boldeanu cu fostul său ajutor a cuprins chiar și scrisori adresate ?episcopului grec din Paris, Meletios, eronat socotit șef al mitropolitului George Tarasoff, hirotonisitorul d-lui Popa și exarh al Patriahiei Ecumenice în capitala Franţei, căruia deasemenea, prin ?ricoșeu?, se adresează? pentru semnalarea încălcării prevederilor Sfintelor Canoane. În opinia unui exilat, succesul hirotonisirii ar fi fost dat de faptul că ?la impunătoarea manifestaţie românească și creștină dela Bad Ems s-au prezentat refugiaţi ? și nerefugiaţi ? în număr impresionant?, preoţi și laici din grupul legionarilor, inclusiv codreniști fondatori ai organizaţiei. În plus, ?manifestări de bucurie și interes la marea serbare românească au venit, prin telefon, poștă sau altfel, dela mulţi prieteni și autorităţi ce n-au putut participa?, între care Mitropolitul Visarion Puiu și alţi ierarhi din exil, inclusiv cei ai ereziilor protestante germane[34].
Activitatea pastorală din exil a Mitropolitului Visarion Puiu a fost încă de la început și în atenţia presei evreiești anti-legionare[35], care l-a asociat greșit cu apartenenţa la această mișcare politică anticomunistă. Presa acestei organizaţii a readus în atenţie caterisirea Mitropolitului odată cu desfiinţarea de către Patriarhul Ecumenic Athenagoras a Exarhatului Bisericilor rusești din Europa Occidentală, știre făcută publică printr-un comunicat difuzat prin ziarul francez ?Le Monde? din 1 ianuarie 1966. În replică, de acord cu consiliul diocezan și clerul său, Arhiepiscopul George Tarassof a proclamat independenţa Bisericii sale sub numele ?Arhiepiscopia Bisericii Ortodoxe din Franţa și Europa Occidentală?. Acuzând Patriarhia Ecumenică de colaboraţionism cu Sovietele[36], editorul român semnala un alt mare pericol: ?sub pulpana ?ecumenică?, arhiepiscopul rusnac Tarassoff a vrut, cu lipsa de măsură care caracterizează pe Ruși, indiferent de sunt ?Țariști? sau ?Bolșevici?, să pună sub dependenţă directă (sublinierile autorului-n.n.) a diocezei sale și bisericile ortodocșilor de altă naţionalitate?, acţiune care risca ?a provoca o anarhie generală în rândurile Ortodocșilor din Exil, spre marea bucurie a Bejbojnicilor?[37]. Situaţia devenind foarte delicată, s-a încercat constituirea Bisericii Ortodoxe a Europei Apusene prin convocarea unei adunări extraordinare cu caracter sinodal, găzduită în zilele de 16-18 februarie de Catedrala Sf. Alexandru a fostului Exarhat[38]. Același patriarh a fost vizat de autor și anterior, într-un articol având ca ţintă pe cei care au comandat, executat și aprobat caterisirea Mitropolitului Visarion Puiu[39].
Al treilea aspect important evidenţiat de presa exilului a fost cel al lipsurilor materiale majore întâmpinate de Mitropolitul Visarion Puiu după retragerea sa de la conducerea eparhiei în 1958[40], precum și evocarea momentului decesului și înmormântării din august 1964[41].
În plus, de remarcat este și absenţa oricărei referiri la existenţa sa în paginile ziarului guvernamental ?Glasul Patriei?, trilunar destinat exclusiv exilaţilor, editat începând din 1 decembrie 1955 de către Comitetul Român pentru Repatriere[42].
Răsfoind paginile publicaţiilor exilului în căutarea informaţiilor despre Mitropolitul Visarion Puiu putem remarca raritatea acestora, în ciuda marelui său efort de organizare instituţională, demonstrat atât prin fapte, cât și prin bogata corespondenţă purtată de-a lungul primelor două decenii postbelice. Din păcate, această situaţie paradoxală este un argument al ideii că ?fugarii? au păstrat mai vechea dihonie moștenită de la strămoșii traci, nereușind să se unească nici măcar în numele Lui Iisus Hristos.
ANEXE:
[1]
?MITROPOLITUL VISARION PUIUAcum 15 ani, în 10 August 1964, s-a stins în Franţa, în Exil, Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Visarion Puiu. Dacă ar fi trăit până astăzi, ar fi împlinit vârsta rotundă de 100 de ani, căci s-a născut în 27 februarie 1879 în târgul Pașcani, din părinţi moldoveni de obârșie din judeţele Neamţu și Roman. Seminarul l-a făcut la Roman și Iași, iar studiile superioare la Facultatea de Teologie din București, unde a obţinut titlul de Licenţiat în Teologie în anul 1905. În 22 Decembrie 1905 în Catedrala Episcopiei de Roman primește tonsura, intrând în tagma călugărească, iar trei zile după aceia a fost hirotonit diacon pe seama Bisericii Ortodoxe Române din Paris. Destinul a voit altfel. În loc să vină la Paris, a fost trimis la vestita Academie Teologică din Kiev, pentru doi ani, ca bursier al fondului episcopului Meechisedec din Roman. Întors în Țară a fost hirotonit preot în Catedrala Episcopiei din Galaţi, la 6 decembrie 1908 și ridicat la rangul de Arhimandrit la 1 Ianuarie 1909. La 1 Aprilie același an a fost numit Director al seminarului din Galaţi și Arhimandrit de Scaun al Eparhiei Dunării de Jos. La 1 Septembrie 1918 a fost trecut ca Director al Seminarului din Chișinău, iar la 1 Noiembrie același an a fost numit Exarh al Mânăstirilor din Basarabia. În sesiunea din 17-30 Martie 1921 a fost ales Episcop al Argeșului. La 25 Martie hirotonit arhiereu de Mitropolitul Primat al României, Miron Cristea, în Catedrala Mitropolitană din București și tot în aceeași zi investit de Regele Ferdinand I, iar la 27 Martie instalat în scaunul episcopal de la Curtea de Argeș, unde a păstorit timp de doi ani. În 28 februarie 1923, Congresul extraordinar al bisericii basarabene, compus din clerici și laici, a chemat cu unanimitate de voturi pe P.S. Visarion în scaunul de Episcop al Hotinului, unde a păstorit până în anul 1935 și unde a avut o excepţională activitate bisericească, spirituală și gospodărească, în calitate de ctitor al acestei episcopii. În 17 Octombrie 1935, a fost ales Arhiepiscop de Cernăuţi și Mitopolit al Bucovinei. Ca Mitropolit al Bucovinei, pe lângă faptul că a pus ordine în Frontul Religionar și a încurajat prin donaţii substanţiale o serie de opere de cultură și viaţă românească, s-a îngrijit și de Locurile Sfinte, ajutând Patriarhiile istorice ale Ortodoxiei, din Ierusalim, din Antiohia și Biserica Sinodală Rusă din Diaspora.
După criteriile omenești aici se oprește ascensiunea Mitropolitului Visarion Puiu. După criteriile duhovnicești abia aici începe Mitropolitul Visarion Puiu să-și arate adevărata măsură de mare și dârz ierarh, poate cel mai mare din câţi a avut România după întregire, până în necăjitele noastre zile.
În 1938 Ministrul de Justiţie, Avocatul și Profesorul de Drept Civil, Micescu a chemat la telefon pe Mitropolitul Visarion, spunându-i că a doua zi Carol al II-ea îl invită la masă și prezent va fi și Ministrul Cultelor Zigre. În aceeași seară Înalt Prea Sfinţitul Visarion a luat acceleratul de Cernăuţi-București, iar a doua zi dimineaţa era așteptat pe peronul gării de Nord, de Ministrul Justiţiei și de Ministrul Cultelor. Împreună s-au îndreptat spre Palatul Regal. Înainte de a intra în Palat, Profesorul Micescu spune Mitopolitului, că pentru al vedea pe Rege, va trebui să salute pe ?domniţa?. Mitropolitul mirat îi răspunde: ?Domnule Micescu, Domniţa noastră este în surghiun, cum, a revenit?? Atunci Ministrul Micescu îl lămurește că este vorba de Ileana Lupescu. Marele ierarh îi răspunde: ?Domnule Micescu, Mitropolitul Bucovinei nu va saluta niciodată concubina regelui României?. Au fost introduși în sufrageria palatului și regele era extrem de supărat și iritat. În timpul mesei Carol al II-lea îi spune că Domeniul Coroanei este vecin cu propietăţile Mitropoliei și că ar dori ca Mitropolia să-i cedeze o parte din pădurile ei. Atunci Mitropolitul Visarion cu voce blândă dar apăsată îi spune: ?Mitropolitul Bucovinei nu va semna un astfel de act chiar dacă i s-ar tăia degetele?. A doua zi după întrevedere, Carol al II-lea i-a retras investitura de Mitropolit al Bucovinei, fără să consulte Sfântul Sinod.
În aceași seară Mitropolitul Visarion și-a luat o singură valiză și pe jos de la Palatul Metropolitan s-a îndreptat spre gară, pentru a se retrage la Mănăstirea Neamţu. Vestea se răspândise în Cernăuţi ca fulgerul. Până la gară mulţimea se îngroșase atât de mult, încât în faţa gării totul era blocat, iar o mare de lume în genunchi și cu lacrimi în ochi își lua rămas bun de la părintele spiritual și de la rara personalitate bisericească și politică din România, care a avut curajul să înfrunte și imoralitatea și abuzurile fostului rege al României de tristă memorie, Carol al II-lea. Trenul a trebuit să plece cu trei ceasuri întârziere. La plecare sirenele de la toate locomotivele din gară, cu sunet lung și plin de jale, anunţau nu numai trimiterea în surgiun a mitropolitului și protestul anonim al bucovinenilor, dar și zilele grele, noaptea ce urma să vină peste acest colţ de grădină și ctitorie voevodală. În 1940, luna Iunie, Carol al II-lea a semnat cu mână proprie cedarea Nordului Bucovinei. Tragic destin…
În timpul războiului, Mitropolitul Visarion Puiu a fost însărcinat de Sfântul Sinod al României să se ocupe de problema bisericească în Transnistria.
Ziua de 23 August 1944 l-a găsit la Zagreb, în Iugoslavia, delegat tot de Sfântul Sinod la sfinţirea unui episcop sârb. De acolo, refuzând să se întoarcă în Țară, Mitropolitul Visarion Puiu a luat drumul lung și greu al exilului și s-a identificat cu soarta românilor pribegi, ocupându-se de viaţa lor religioasă și spirituală. În exil, a înfiinţat Episcopia Ortodoxă Română din Exil, cu sediul la Paris. Pentru guvernul comunist din București, prezenţa Mitropolitului a fost obiect de mare îngrijorare. În 1948 se pusese la cale să fie furat din Paris. Complotul a fost descoperit la timp și încercările au eșuat. În această vreme, ca secretar al său, am fost zilnic lângă Marele Ierarh. Am fost cucerit total de rarele lui calităţi sufletești, de dorinţa ferbinte ce-i clocotea în inimă să înfăptuiască ceva sănătos pentru viaţa religioasă a Românilor în Exil, de marea lui dragoste pentru Biserica strămoșească și pentru Țara Românească. Mitropolitul Visarion Puiu s-a dăruit total pe cărările bisericești și românești, imprimând în toate faptele lui, demnitatea de om, credinţa și dragostea de Biserică și neam. A fost trimis în Exil de Dumnezeu ca o binecuvântare, dar unii oameni ai pământului n-au fost capabili să sesizeze darul dumnezeesc și semnele vremii. Mulţi nu l-au înţeles din neputinţă sau din frica de-a le lua înainte. Mitropolitul Visarion Puiu a fost necunoscut de acești oameni. El era ierarhul modest, blând, bun și cu un trecut care putea să dea Exilului mare prestigiu. A fost lovit, i s-a înscenat boală mintală, a fost părăsit, n-a fost ajutat și prin pierderea lui, Exilul Românesc s-a lipsit de una din cele mai frumoase figuri. Înfrânt, ca un stejar des