Refugiaţii polonezi în România (1939-1945)

Dramele celui de-al doilea război mondial au cuprins şi problema refugiaţilor, între care un loc însemnat a fost cea a polonezilor. Până la invazia sovietică, survenită la 17 septembrie 1939, speranţele polonezilor în obţinerea victoriei au scăzut treptat, fiind apoi anulate de acest atac surpriză. Lupta pe două fronturi era sortită eşecului, motiv pentru care autorităţile centrale au luat rapid iniţiativa trecerii graniţei cu România.
 
Victima… ospitalităţii!

Această acţiune disperată s-a bazat pe cererea anterioară privind acordarea ospitalităţii în caz de nevoie, idee pe care guvernul român a acceptat-o cu condiţia găzduirii în mod individual a preşedintelui şi membrilor guvernului polonez, ca persoane particulare şi nu în calitate oficială. Aceasta cu atât mai mult cu cât, la 11 septembrie, Marele Stat major român a mobilizat în zonă „Gruparea de Armate Est” a gl. C. Motaş, care avea misiunea să se opună unei eventuale încălcări a graniţei de către trupele naziste. 

Tratatul bilateral nu prevedea eventualitatea unui atac nazist sau acordarea unei asistenţe împotriva oricărui agresor, aşa cum insistase diplomaţia română, ajunsă ţinta protestelor vehemente ale părţilor  interesate de sprijinul logistic acordat de guvernul Armand Călinescu primei victime a pactului Ribbentrop-Molotov: intervenţia pentru asigurarea liberei treceri prin Strâmtori a vaselor cu material de război şi acceptarea tranzitului pe teritoriu, evacuarea tezaurului polonez şi acceptarea tranzitului refugiaţilor, găzduirea şi protejarea lor faţă de cererile naziste de predare a foştilor conducători. În primele săptămâni, consecinţa imediată a acestei implicări făţişe a fost asasinarea lui Călinescu la 21 septembrie de către trei legionari, acţiune care a bulversat scena politică şi opinia publică românească, conştientă că agresiunea se va extinde treptat spre restul statelor beneficiare ale păcii din 1918.  
Anterior acestui moment tragic, preşedintele Ignacy Mościcki şi membrii guvernului polonez au trecut graniţa in corpore în noaptea de duminică 17 spre luni 18 septembrie, refugiindu-se la Cernăuţi. Imediat după ce s-a văzut în siguranţă, savantul chimist, ajuns preşedinte în 1926, a început o intensă activitate politică lansând un mesaj către poporul său, în care spunea că transferă sediul înaltelor autorităţi de stat într-o reşedinţă unde există condiţii care asigură liberul exerciţiu al deplinei suveranităţi, constituindu-se ca guvern în exil. Tot atunci, guvernul refugiat a cerut aprobarea autorizaţiei de tranzit a teritoriului român, fără a se preciza destinaţia vizată. Guvernul român a reacţionat imediat, deoarece declaraţia oaspeţilor polonezi angaja răspunderea gazdelor, de unde se putea trage concluzia părăsirii „regulilor neutralităţii stabilite prin convenţiile internaţionale”. Acţiunile politice unilaterale ale înalţilor oaspeţi au obligat guvernul gazdă să ceară “membrilor Guvernului polon să dea declaraţii individuale că se duc într-o ţară neutră – lucru ce au refuzat să-l facă”. Aceasată atitudine a dus la neacordarea autorizaţiei de tranzit pentru a se evita extinderea implicării vădite de partea unuia dintre beligeranţi, motiv de dispute diplomatice păguboase cu agresorii nazişti.

În ciuda acestor neînţelegeri de moment, oficialităţile române au acordat toată atenţia ca regulile ospitalităţii să fie respectate la un standard cât mai ridicat, alăturându-se rapid simpatiei deschise a opiniei publice. Astfel, încă de la sosirea lor înaltelor oficialităţi polone li s-au pus la dispoziţie trenuri speciale cu vagoane ministeriale. Şeful statului şi membrii guvernului au fost găzduiţi în prima noapte la Cernăuţi, în Palatul Metropolitan. După aceea preşedintele a fost găzduit în Castelul regal Bicaz, pus la dispoziţie de regele Carol al II-lea. Membrii guvernului au fost găzduiţi în cel mai confortabil hotel din staţiunea balneară Slănic Moldova. Chiar şi mareşalul E. Rydz-Smigly, deşi internat ca militar fost comandant al armatei, era găzduit într-o locuinţă confortabilă. De toate aceste detalii s-a ocupat personal ministrul Crutzescu, directorul Protocolului Ministerului de Externe, ajutat de mai mulţi funcţionari, trimişi înaintea oaspeţilor poloni. 

În primele trei zile, înalţii oaspeţi poloni n-au fost supuşi nici unei măsuri de pază militară sau poliţienească, siguranţa lor personală fiind asigurată de agenţii Siguranţei. Oaspeţii puteau primi corespondenţă şi ziare, dispuneau de aparate de radio, puteau întrebuinţa propriile automobile, pentru care li se punea la dispoziţie benzina necesară, puteau vorbi la telefon în ţarăşi străinătate. Din motive de siguranţă li s-a cerut să nu depăşească graniţele judeţelor atunci când pleacă în excursii cu automobilele. Starea de spirit încordată provocată de eşecul militar şi refugiul precipitat a dus la o atitudine supărătoare faţă de ministrul Crutzescu din partea unor înalţi oaspeţi, precum mareşalul Rydz-Smigly şi colonelul J. Beck, ministrul de externe. Acesta a precizat că „nu primeşte să fie găzduit pe seama Guvenului român”, cerând „să plătească toate cheltuielile”, ceea ce s-a acceptat în principiu plecând de la ideea că „dacă ei ţin cu orice preţ să plătească toate cheltuielile necesitate de găzduirea lor, aceasta este o chestiune care îi priveşte”.
De teama unor eventuale complicaţii diplomatice şi pentru a ţine situaţia sub control, primul ministru Călinescu a decis să comunice nemulţumirile sale ambasadei Poloniei prin intermediul secretarului general al Ministerului Afacerilor Externe, Al. Cretzianu. La 20 septembrie, acesta l-a convocat pe contele Poninski, căruia i-a comunicat împrejurările în care s-a refugiat guvernul polon şi regimul de care beneficia. Contele a mulţumit din partea ambasadorului Racinski pentru atitudinea „perfectă” a guvernului român, rugând a fi iertate “unele manifestaţii, pe care le regretă din toată inima”. În acest context, ambasadorul ar fi plecat în întâmpinarea preşedintelui „pentru a se pune în acord cu el ca acesta să-şi exercite toată influenţa asupra membrilor Guvernului polon, aducându-i la simţul realităţilor şi împiedicându-i să persiste în atitudinea lor nefastă”. Cu aceeaşi ocazie, consilierul a dezvăluit că preşedintele ar fi încercat în martie 1938 să schimbe politica col. Beck în favoarea înţelegerii rapide cu Germania, dar bătrâneţea şi coalizarea diplomaţilor prezenţi în acel moment în sediul Ministerului de Externe au împiedicat atingerea acestui obiectiv. Altă dezvăluire a vizat acţiunile politice ale membrilor guvernului polon, între care instrucţiunile cifrate ale col. Beck către ambasadă, care ar fi refuzat să le primească.

Surprinzătoare a fost şi cererea repetată privind internarea primului ministru şi a ministrului de externe, ambii militari activi. În acest context, o importantă acţiune politică a fost demisia voluntară a preşedintelui şi guvernului începând cu 30 septembrie, ceea ce a lăsat mână liberă noii conduceri a Republicii, preşedintele W. Raczkiewicz şi primul ministru, gl. de divizie W. Sikorski. Mai târziu, chiar şi după aderarea României la Axă, problema refugiaţilor polonezi a continuat să fie obiect de dispută diplomatică între generalul Ion Antonescu şi nazişti, care cereau insistent să le fie predaţi foştii demnitari, oferind la schimb chiar pe fostul rege Carol al II-lea. Fiind vorba de o obligaţie de onoare, răspunsul negativ a fost justificat astfel: „Vă rog să nu pretindeţi generalului Antonescu să-şi dezonoreze epoletul!” Mai mult, imediat după trecerea graniţei de către refugiaţi, jandarmeria a identificat în rândurile acestora „anumite acţiuni ostile contra membrilor fostului guvern polonez, vizând în primul rând pe Preşedintele Mościcki, Ministrul de Externe Beck şi mareşalul Ridz Smigly”, precum şi „unele curente cu caracter politic incompatibile cu situaţia noastră de «Stat neutru»”. La rândul ei, poliţia a identificat trei refugiaţi (Henrik Kemblinschi, Stanislav Muszianchi şi Stanislav Ponizil) care au aparţinut „organizaţiei Intelligence Service pentru România” pânâ prin august 1940, fiind recrutaţi apoi de „Birourile 113 şi 114 ale Gestapo-ului german din Bucureşti”, cărora, „în schimbul unor importante subvenţii lunare”, trebuiau „să le procure material informativ”.
 
 

100.000 lei pe lună pentru Beck

Atenţia deosebită acordată înalţilor oaspeţi poloni a reieşit şi cu ocazia transferării în secret a fostului preşedinte Mościcki şi a suitei sale de la Bicaz la Craiova, cu scopul facilitării plecării spre Occident. Operaţiunea s-a efectuat la 4 noiembrie, distanţa până la Piatra Neamţ fiind parcursă cu cele şase autoturisme şi patru autocamioane proprietatea preşedintelui, care şi-au continuat drumul până în Oltenia împreună cu bagajele, benzina fiind plătită de oaspeţi. Preşedintele şi suita au fost îmbarcaţi în vagonul ministerial pus la dispoziţie de ministrul de externe, Grigore Gafencu, precum şi într-un vagon de clasa I-a, fiind însoţiţi de C. Rosetii, funcţionar superior în MAE. Cazaţi în Palatul Mihail, oaspeţii au desfăşurat o intensă activitate politică, cu acordul gazdelor, ceea ce a supărat foarte mult pe nazişti. Ulterior, la 25 decembrie, preşedintele a fost sprijinit să se refugieze în Elveţia, unde a şi murit în anul 1940. 

Membrii guvernului, fiind vizaţi direct de nazişti, au fost cazaţi în locaţii succesive, precum staţiunile balneare Băile Herculane şi Călimăneşti. În primul caz, cei opt miniştri erau păziţi de către un detaşament de gardă, care făcea patrulări în jurul localităţii şi instalase santinele la uşa fiecăruia, situaţie pe care Antonescu a apreciat-o astfel în februarie 1941: „Nu vă purtaţi brutal cu ei, dar aveţi grijă să nu vă scape vreunul. N-avem dreptul să-i arestăm şi să-i închidem, dar, odată ce i-am găsit arestaţi, nu le mai putem da drumul”. 

Col. Beck, a cărui găzduire costa 100.000 de lei pe lună la începutul anului 1941, a fost mutat succesiv şi datorită bolii de plămâni de care suferea: Slănic Moldova, Braşov (luxosul hotel „Aro”), Bucureşti, Snagov, Bucureşti (reţinut pentru tentativă de evadare; hotel; vilă str. Toma Stelian 2), comuna Chirculeşti (azi Singureni), satul Stejarul (azi Stăneşti), judeţul Vlaşca (azi Giurgiu), la circa 60 km sud de Bucureşti. Aici a murit la 5 iunie 1944, fiind înmormântat cu onoruri militare în cimitirul Şerban Vodă (Bellu), figura 21, locul 44. Fostul ministru nu s-a împăcat deloc cu statutul său de refugiat fără activitate, încercând în mod repetat să evadeze, motiv pentru care autorităţile române au fost permanent în alertă. Astfel, la un moment dat, precauţiile au mers până acolo încât nu i s-a permis să iasă din casă timp de o lună. În primele zile de la declanşarea ostilităţilor, prin România au trecut şi prima soţie a ministrului, cu fiul lor, ocazie cu care demnitarul a mulţumit oficial pentru sprijinul acordat.      

Mareşalul Rydz-Smigly a fost încartiruit în vila Teodoriade (fam. Vasiliu), comuna Dragoslavele, judeţul Muşcel (azi Argeş), împreună cu suita compusă din trei ofiţeri superiori (col. Wenda Siegmund, lt.col. Cianciara Henrick, mr. Krezeckescki) şi şase oameni de serviciu (Felix Wiazewiazewscki, Kuduic Heirick, Baraceak Iulian, Grezescak Iosif, Iazadovscki, Benea Nicu). Din 23 februarie 1940, serviciul de pază a fost asigurat de Jandarmerie, printr-un ofiţer (iniţial sublocotenentul Paşcovici, apoi lt. rez. Ilie Văcar, iar din august sublocotenentul în rezervă Horia Georgescu), trei subofiţeri şi 10 jandarmi militari în termen. A solicitat şi a primit dreptul de a picta în curtea vilei (împotriva prevederilor legale), a lua zilnic lecţii de franceză timp de o oră de la dna Georgescu (50 de ani), a se face serviciu religios duminica cu preot catolic şi un cântăreţ de la Câmpulung, de unde se făcea şi aprovizionarea cu alimente, a face plimbări prin localitate şi pe malul Dâmboviţei. La 18 decembrie 1940, mare a fost surpriza când s-a anunţat dispariţia mareşalului, colonelului şi a şoferului Kutnic, folosind o maşină particulară. Conform maiorului, care era bănuit că avea legătură cu incidentul, mareşalul s-a temut că va fi arestat, aşa cum ar fi fost anunţat la posturile de radio engleze şi scriseseră unele ziare germane. Reacţia gl. Ion Antonescu a fost dură, rezoluţiile puse pe informarea primită fiind sugestive: „Anchetă cine este răspunzător direct. Cine trebuia să facă şi să controleze paza. Sancţiuni”. Surpriza este trădată şi de confuzia iniţială privind momentul dispariţiei, de care a fost găsit responsabil comandantul gărzii, deoarece n-a ieşit din casă de pe 15 decembrie, motivând că este bolnav de hemoroizi. Ancheta a dus la incriminarea pentru „de gravă încălcare de consemn”, „completă neglijenţă de a atribuţiilor în calitate de comandant de gardă” şi solicitare de bani de la refugiaţi, motive penrru care a fost arestat imediat. Nemulţumit de raportul ministrului de Interne, gl. C. Petrovicescu (membru al Gărzii de Fier), gl. Antonescu a dat următoarea rezoluţie: „Nu mă mulţumesc cu aceste explicaţii. Ofiţerul trebuie condamnat urgent cu maximum de pedeapsă. Şeful său ierarhic, care trebuia să-l controleze, să fie eliminat cu art. 58; dacă are şi vină formală, să fie trimis în judecată. Executarea îmi va fi raportată. Se va aduce la cunoştinţă armatei prin Ordin de Zi”. În consecinţă directă, acuzatul a fost judecat de Tribunalul Militar al Corpului I Armată (Craiova), care l-a condamnat la 4 februarie 1941 la cinci ani de închisoare corecţională, destituire şi o mie de lei amendă pentru călcare de consemn. Cu aceeaşi ocazie, au mai fost condamnaţi şi sg. maj. Dumitru Perju, Constantin Răducanu, Şerban T. Ion (membri ai gărzii, 30 de zile de arest şi mutare disciplinară), col. Mihail Iliescu (fost comandant al Inspectoratului de Jandarmi Bucureşti, 20 zile) şi Nicolae Pavlid (comandant al aceluiaşi inspectorat în timpul evadării, 10). Peste ani, în 1951, Horia Georgescu a fost eliminat din partidul comunist datorită apartenenţei anterioare la Partidul Naţional Liberal.        
                        
Cifre controversate

Pentru buna organizare a primirii şi gazduirii refugiaţilor au fost mobilizate toate forţele necesare, inclusiv instituţii noi. Astfel, la 27 septembrie s-a înfiinţat Comisariatul general pentru evidenţa şi asistenţa refugiaţilor poloni, subordonat Ministerului de Interne, fiind desfiinţat abia în 1945. Într-un raport privind activitatea pe primele două luni ale anului 1940 sunt detaliate numeroasele probleme de rezolvat, care se vor înmulţi odată cu cedările teritoriale din vară şi refugierea unui număr important de polonezi din teritoriile ocupate de Armata Roşie: lucrări de cancelarie (cereri, rapoarte, referate, ordine circulare, comunicări cu referinţe, intervenţii la autorităţi), lucrări de contabilitate şi casierie (plata alocaţiilor pentru cei îndreptăţiţi), primirea şi efectuarea de inspecţii şi anchete, organizarea de conferinţe, informarea străinătăţii, asistenţa culturală, plecările masive, asistenţa umanitară coordonată de Straja Ţării şi cu colaborare americană.

Amploarea activităţii Comisariatul reiese şi din numărul mare de cereri pe care trebuia să le rezolve în cele 9-10 ore de lucru zilnic, circa o sută de solicitări, referitoare la: autorizaţii de deplasare,  transferare, intrare şi ieşire din ţară; vize de tranzit; atribuiri de alocaţii financiare şi reclamaţii privind plata lor; cercetări solicitate din ţară şi străinătate asupra unor refugiaţi; nevoile de efecte de îmbrăcăminte, încălţăminte şi rufărie; situaţia sanitară a centrelor de refugiaţi; nevoile culturale şi artistice; preoţi de atribuit centrelor de refugiaţi, înfiinţări de cantine, cămine şi şcoli; intervenţii pentru înscrierea studenţilor şi deplasarea elevilor; autorizaţii pentru spectacole şi turnee teatrale; obţinerea biletelor de identitate, cereri de repatriere şi de emigrare, prelungiri de vize; cereri de lucru, autorizaţii pentru angajarea de specialişti. La rândul lor, şi refugiaţii şi-au organizat instituţii: Comitetul central polonez pentru ajutorarea refugiaţilor, cu sediul în Bucuresti şi 54 de comitete locale; asociaţii profesionale, reunite în Uniunea Asociaţiilor Polonezilor din România, transformată la 19 decembrie 1939 în Uniunea Polonezilor din România, preşedinte fiind senatorul Tytus Czerkawski;
Cercul polonez pentru conciliere în România, organizat la începutul anului 1940 cu scopul de a realiza apropierea dintre polonezii stabiliţi anterior în România şi cei proaspăt refugiaţi; 32 de şcoli de diferite grade, cu 3.126 de elevi (coordonate de Uniunea poloneză a şcolilor). În acelaşi timp, s-au editat numeroase publicaţii, începându-se tipărirea în scop didactic, în limba polonă, a operelor clasicilor, dar şi a unora care surprindeau tragedia proaspăt dezlănţuită. Pentru asigurarea unui standard de viaţă acceptabil, s-au stabilit alocaţii de sprijin şi solde sensibil egale cu cele româneşti, s-a acordat dreptul de muncă acceptat pentru cazuri individuale, alocaţii financiare şi materiale, subofiţerii şi soldaţii au fost încazarmaţi etc. Ulterior, majoritatea militarilor s-au refugiat în Occident, via Jugoslavia şi Grecia, sau au revenit în teritoriile poloneze ocupate de nazişti. La ambasadă, recunoscută de gazde până la 1 noiembrie 1940, au fost constituite succesiv patru comisii care s-au ocupat cu organizarea plecării militarilor spre Franţa şi Anglia, unde au luptat împotriva puterilor Axei, deci şi a României.

O controversă încă deschisă este cea a numărului de refugiaţi, cifrele oscilând între 40. 000 şi peste 100. 000, din care mai mult de jumătate militari. Guvernul român a cheltuit peste două miliarde de lei (cursul 1939), din care aproape un sfert pentru militari. Ospitalitatea românească în privinţa refugiaţilor polonezi a continuat până în 1945, când ultimii studenţi au părăsit România, încheind astfel acest capitol tragic al istoriei poporului polon.
Ceea ce contează mai mult este drama constituită de acest război mondial, care a pus la încercare toate resorturile umane, scoţând astfel în evidenţă caracterul individual şi colectiv al celor implicaţi într-un fel sau altul.