Liviu Beris, n.1927, Herţa

Mă numesc Beris Liviu și m-am născut acum 75 de ani. Așa cum vă este cunoscut, de om depinde cum să fie: altruist sau egoist, harnic sau mai puţin harnic…și alte asemenea calităţi. Sunt lucruri însă care nu depind de noi: omul nu-și poate alege părinţii din care să se nască, timpul în care să se nască și locul în care să se nască. N-am avut nici un merit, dar în același timp nici o vină că m-am născut din părinţi evrei, în localitatea Herţa, la 27 noiembrie 1927. Această localitate făcea parte din judeţul Dorohoi, din vechiul Regat și este situată la o distanţă egală, între Dorohoi și Cernăuţi. Vechea graniţă austro-ungară a Bucovinei era situată într-un sat, Mamorniţa, la nord de Herţa, la circa 15 kilometri de localitatea în care m-am născut. Și faptul că m-am născut atunci, în acel loc și din acești părinţi, m-a determinat să percep într-un anumit fel și să suport într-un anumit fel, evenimentele care au avut loc acum peste 60 de ani. Mă întorsesem de la liceu, terminasem clasa a doua de liceu, în iunie 1940 și începuse vacanţa de vară. Pe vremea aceea, cum să vă spun…timpul avea timp, zilele erau lungi și alergam toată ziua prin micul orășel, care era alcătuit din câteva străzi, dintre care strada principală, denumită I.C.Brătianu, o altă stradă dosnică și o altă stradă denumită strada Boierească. Mai erau și alte câteva străzi… În total, localitatea avea o populaţie de câteva mii de oameni, cred că erau in orășel, propriu-zis ? în afară de ţinutul din jur, că era capitală de plasă cum s-ar spune, era plasa Herţa, în cadrul judeţului Dorohoi ? vreo 4000 ? 5000 de oameni, chiar în orășel și din ei, cam jumătate erau evrei. Și pot să vă spun că, în amintirile mele, era o convieţuire între evrei și români, care ar fi putut fi dată ca exemplu. Atâta bună înţelegere cu români, vecini, întrajutorare… Era, dacă vreţi, un micro-cosmos demn de luat ca model. Îmi amintesc și acum, că fiind copil, erau la guvern liberalii și primarul era un liberal, un avocat, Dumitriu. Ajutorul de primar era un evreu, unul Rozen. O altă amintire…episoade care-mi vin în minte: era un rabin acolo, dar nu-i mai reţin numele. Atât știu că era un om deosebit de cult și cu un orizont deosebit de larg, iar când a murit, la moartea lui ţin minte că era o groază de lume. Atunci a fost o mare surpriză când primarul, avocatul Dumitriu a spus – în discursul pe care l-a ţinut la înmormântarea rabinului, la care au fost și foarte mulţi români ? că rabinul a fost membru al Partidului Naţional Liberal, ceea ce a fost o surpriză pentru mulţi. Dovadă a convieţuirii a fost modul în care a fost participarea la înmormântarea acestui rabin. Al doilea lucru, de exemplu eram elev în școala primară și, nu știu, așa era obiceiul pe atunci, că ne duceau la anumite sărbători. Eu am urmat școala românească, dar era și o școală israelito-română în localitate, în care erau copii de evrei, și în care se făcea și ceva studiu de ebraică, atâta tot, asta era singura diferenţă. Eu însă am urmat școala română și orele de religie erau predate de preotul orășelului, preotul Bantaș. Țin minte și acum, că mergem în coloană, în rânduri, nu mai reţin la care sărbătoare, la care se ţinea o slujbă la biserică și toţi elevii erau acolo. Țin minte și acum că preotul Bantaș a venit, m-a mângâiat pe creștet și mi-a spus: ?Vezi că tu nu trebuie să îngenunchezi atunci când ceilalţi copii vor îngenunchea, pentru că tu nu ești creștin și tu rămâi în picioare?, dar cu atâta blândeţe mi-a spus, cu atât respect pentru celălalt, încât mi-a rămas în amintire aceasta chestiune și acest mod de tratament foarte apropiat. Îmi amintesc de învăţătorii mei, de mulţi vecini?

            (Vă înţelegeaţi bine și cu părinţii, și cu copiii?) Da, v-am și spus, v-am concretizat chiar la nivelul rabinului și al preotului, ca să știţi și mai bine că până și la acest nivel era înţelegere perfectă, mai ales în problemele economice, în relaţiile economice și în toate treburile celelalte, cu atât mai mult, lucrurile erau chiar foarte frumoase. Și prin toată localitatea aia, noi copiii, alergând treceam prin ea în jumătate de oră, așa de repede, mai ales la vârsta aceea. Jumătate din timp, câte patru-cinci ore, eram la joaca de futbol, cu mingea de cârpe, și nu exista că sunt evrei sau că-s români. Toţi eram cu grămada pe toloacă.

Și deodată s-a auzit de acel ultimatum, cu două zile înainte, dar se știa că e vorba de Bucovina și de Basarabia, iar Herţa, întrucât a fost tot timpul în vechiul Regat, nimeni nu se gândea că intră în această poveste cu ultimatumul sovietic. Și totuși, pe 29 iunie dimineaţa, ne-am trezit pe strada principală cu blindate sovietice. Au luat poziţie și toată lumea era surprinsă. Precis că au greșit, că la 15 kilometri nord trebuiau să se oprească.  Vă daţi seama că nimeni nu-și dădea seama ce se întâmplă, cum se întâmplă. Noi copiii treceam printre tancuri, nici nu ne păsa…nu știam ce se întâmplă. Noi îi și cunoșteam pe cei din garnizoană, că erau concentrări, erau trupe, militari care au fost concentraţi. Și la un moment dat s-a auzit că ofiţerul Boros ? care era cunoscut de-acum în localitate ? a fost ucis, și sărind în faţa lui, ca să-l apere, a fost ucis și un soldat român de origine evreiască, pe nume Iancu Solomon. Noi care îi și știam… pe ostașii care erau acolo, trupa toată de acolo, vă închipuiţi că tot orășelul a fost alarmat. Ce s-a întâmplat de fapt… Un sovietic, pe care Boros probabil că l-a abordat, de ce a intrat, a scos arma, a tras, iar ostașul a sesizat că vrea să-l împuște, s-a aruncat în faţa lui crezând că ăla n-o să tragă și amândoi au fost omorâţi. Rușii au continuat să rămână acolo. Cei doi militari români, cărora li s-a amestecat la propriu sângele, că au fost unul în faţa altuia, au fost luaţi și duși la Dorohoi, în zona rămasă românească. La înmormântarea lor – a ofiţerului român, la cimitirul ortodox, și a soldatului evreu la cimitirul evreiesc – ostașii care se retrăgeau din zona ocupată de ruși, au mers la cimitirul evreiesc și au început să-i împuște pe evreii care asistau la înmormântare, între care și un număr de militari evrei români, de la Regimentul 29 Infanterie din Dorohoi, veniţi, fără arme, la înmormântarea acestui camarad. Și-așa a început de fapt primul pogrom din România, pogromul de la Dorohoi, în care ulterior – citind toate actele –  figurează că au fost omorâţi 50 de evrei, majoritatea bătrâni. După aceea au ieșit din cimitir, și pe lângă militarii respectivi care au fost toţi omorâţi, au fost uciși și bătrânii și doar un singur supravieţuitor a rămas, dintre cei care au participat la înmormântare. Deci o persoană care a scăpat. Pare-se că a fost acoperit de unul care a fost omorât și atunci, crezându-se că și cel de dedesubt este mort, a scăpat.  După aceea au ieșit imediat în cartier, în oraș și au omorât bătrâni, copii, și așa mai departe. (Cine?) Ostașii români. (Credeţi că aveau ordin de la cineva?)  

S-a creat atmosfera aceea?o psihoză, că evreii i-au chemat pe sovietici, că evreii sunt vinovaţi că a fost ocupată Basarabia și Bucovina. Să știţi că era o psihoză. Refugiaţii la fel?era o problemă. Probabil că ostașii respectivi, în această situaţie, au găsit soluţia aceasta de răzbunare. În orice caz a fost ceva…eu am zis că asta a fost salva de onoare trasă în cinstea lui Iancu Solomon, că și-a jertfit viaţa pentru România. Acest act, în loc să fie un imbold pentru frăţie, pentru unitate, a fost din păcate opusul. Și de aceea, uneori am considerat că Iorga a avut perfectă dreptate când se îndoiește de anumite documente. După aceea m-a interesat mult această problema și am să vă spun și de ce a început să mă intereseze. Am găsit un document, în revista Limes nr.3-4/2000, un istoric, doctorul Cornel Grant, discutând despre cedarea Basarabiei, Bucovinei și a ţinutului Herţa, citează un document din arhivele de stat Buzău, Poliţia Buzău, dosar 15/1940, v.f.151, în care se spune: ,,La punctul Herţa, în judeţul Dorohoi, au avut loc numeroase incidente cauzate de depășirea liniei demarcaţionale de către trupele sovietice. Un locotenent și un caporal român au fost împușcaţi de evreii din Târgul Herţa, iar comandantul unităţii de cavalerie din oraș, a dat ordin de tragere, înregistrându-se morţi și răniţi de ambele părţi, inclusiv dintre evrei.? Aceasta e o chestiune păstrată într-un document scris. Vă daţi seama, asemenea relatări date de către unii ofiţeri probabil, cât rău au putut face și ce psihoză au putut să inducă împotriva evreilor, când lucrurile, v-am povestit cum au stat. În primul rând, nimeni nu știa că Herţa va rămâne la sovietici, iar în al doilea rând evreii nu erau înarmaţi. În al treilea rând totul a fost exact cum v-am descris eu, ceea ce arată că Iorga a avut dreptate când la un moment dat a spus: ,,Actele publice nu sunt făcute pentru a-ţi spune adevărul, ci pentru a susţine un interes. Documentul îl iei cum este, iar în fundul lui stă vicleanul care a fabricat piesa și face haz pe socoteala dumitale?. Asta arată cât de precauţi trebuie să fim în momentul când cercetăm anumite documente, pentru că ele pot determina concluzii cu totul false, și aici nu este chestiunea că memoria te poate înșela. Memoria mea a fost foarte vie și este, și am asistat la toate evenimentele din acest punct, denumit Herţa.

       (Ce s-a  întâmplat ulterior, după această înmormântare?) Înmormântarea a avut loc la Dorohoi, nu la Herţa și toate aceste chestiuni le-am aflat ulterior, căci noi, din Herţa nici n-am știut că a avut loc pogromul de acolo. În primul rând pot să vă spun următorul lucru, ceea ce m-a surprins foarte mult: în momentul în care au intrat blindatele acestea rusești și a avut loc acest incident, și a fost singurul incident din localitate, din Herţa, nu am mai văzut trupe române care să se retragă chiar prin Herţa. Probabil că aflându-se de acest incident, trupele române care se mai retrăgeau, o făceau pe drumuri alăturate. Ca atare nu a avut loc, în primul rând n-a avut loc nici un alt incident, în al doilea rând cum v-aţi putea închipui că o populaţie civilă, care s-a înţeles perfect cu toată lumea, cum ar putea ? de unde arme, de unde, cum ? să atace trupe române? Deci pot să vă spun următorul lucru: că pentru mine a fost ceva aceasta chestiune și acest mod de abordare a fost cu totul și cu totul determinant în a mă ocupa într-adevăr și am studiat după aceea mult problema aceasta.

        (Ce s-a întâmplat mai departe?) Mai departe vă pot spune ce a urmat. Cine a putut să plece repede, a plecat; graniţa s-a închis destul de ermetic și nu s-a mai putut trece cu una cu două și a început stăpânirea sovietică. Vă pot spune că între cei 1800 de evrei, au fost și patru care au spus că au fost comuniști și au început să ţină discursuri: ce fericire o să ne aștepte după aceea… În rest însă, toată populaţia evreiască era foarte rezervată și foarte îngrijorată. Reţin discuţiile de familie dintre părinţii mei și fraţi, surori, cumnaţi, cât de îngrijoraţi erau de toată această situaţie. Întâmplarea a făcut ca familia mea să fie ceva mai înstărită, pentru că din cei 1800 de evrei din Herţa, majoritatea erau oameni săraci: meșteșugari, cizmari, croitori, tâmplari, dulgheri, cojocari, șepcari…și așa mai departe. Și o duceau destul de greu. Între ei erau și negustori, unii cârciumari, alţii băcani. Părinţii mei au avut o brutărie, au avut muncitori, au avut acareturi ? cai, căruţe cu arcuri care să transporte pâinea, să nu se turtească. Vă daţi seama că pentru astea erau și grajduri pentru atelaje, și curţile acelea cu stivele de lemne, pentru că pe vremea aceea cuptoarele se încălzeau cu lemne; erau dormitoare pentru muncitori, pentru că erau și atunci condiţii foarte stricte de igienă pentru producerea pâinii. Ca atare, erau printre oamenii mai înstăriţi. Sovieticii au dat, în loc de buletine, așa zisele passpartou-uri. Când ne-am trezit că părinţii mei au primit un passpartout, cu un număr în indicativ, 39. Și acest indicativ, 39, au aflat ei după aceea că însemna că e burjui, adică mare burghez, probabil în moldovenește. Reţin termenul ?burjui?, pentru că la un moment dat, în școală, un învăţător  mi-a spus că sunt fiu de burjui. Nu știu ce indisciplină am comis și reţin faptul că a zis: ?Se vede că ești fiu de burjui?. Imediat, în luna următoare, au acţionat foarte rapid: au naţionalizat brutăria și practic au naţionalizat toate magazinele. Au transformat Herţa într-un oraș mort. (Adică au preluat ei totul) Totul… Nici nu mai aveau voie proprietarii să se apropie. Au pus pe alţii ? care spuneau ei că sunt pregătiţi, dar vai și amar cum au fost ? și gata, era totul confiscat. Nici un fel de administraţie, nici urmă. Eih, ţin minte că a trebuit să ne și mutăm din strada principală, pe o stradă laterală, probabil că ni s-a luat și casa, dar nu reţin treaba aceasta, dar altfel nu aveam de ce să ne mutăm. Și în continuare vă pot spune că a început așa o stare din aceasta, cel puţin în familia noastră, dar nu numai, ci în tot orășelul, chiar și pentru cei săraci, că nu mai aveau ce face, nu mai aveau pentru cine lucra,  pentru că totdeauna în orășel joia era zi de târg și veneau ţăranii din jur, își reparau botine, haine, își făceau lucruri. Acum nimeni nu mai avea de lucru, iar dacă n-ai de lucru nici nu ai cu ce să te întreţii și ca atare a fost o situaţie foarte grea. Trec peste toate acestea… În fine, ce vă pot spune este că, într-o noapte de la începutul lui iunie ?41 s-au prezentat cei de la așa-zisul NKVD, viitorul KGB, împreună cu miliţia, la un număr de oameni. I-au pus să-și ia lucrurile în căruţe și din câte am aflat după aceea, le spuneau să-și ia dintr-o cameră ceva și după aia nu-i mai lăsau să intre în camera aia, și cu căruţele, familii întregi au fost la gara din Noua Suliţă, la 8 sau 10 kilometri peste Prut, și duși spre Siberia. Din localitatea Herţa, numai din orășel, au fost luate 38 de familii de evrei și o singură familie de români: farmacistul Popescu. Îl reţin pentru că a fost singurul român care a fost luat. Bineînţeles că și din satele apropiate ? acolo nu erau evrei ? au fost luaţi și gospodari, adevăraţii gospodari români și au fost și ei duși spre Siberia, pentru că erau chiaburii satelor; exact oamenii cei mai buni, cei care au muncit, cei care au agonisit, exact aceia au fost luaţi și duși în Siberia. Asta s-a întâmplat la începutul lunii iunie, deci cu foarte puţin timp înainte de a începe războiul. Și atunci sigur că părinţii mei au spus: ?Precis că în seria următoare de deportări intrăm și noi?. Și la 22 iunie, deci peste foarte puţin timp, a început războiul. N-au fost lupte propriu-zise la Herţa, au fost trageri de artilerie. În câteva puncte au căzut chiar obuze de artilerie, în orășel și au murit chiar câţiva oameni, loviţi de obuze, însă lupte propriu-zise, de infanterie, nu au fost la Herţa. Pe 5 iulie, vine cineva și îi spune lui tata că trupele române sunt chiar la marginea Herţei. Atunci eu aveam vreo 13 ani și jumătate și zice: ?Hai cu mine, că uite, vin ai noștri și am scăpat de deportarea în Siberia?. Și mă ia și mergem în întâmpinarea trupelor române. Odată cu noi mai erau vreo 30-40 de persoane, și evrei, și români. Când am ajuns în faţa trupelor române, erau lanurile acelea de porumb, căci era în iunie și văd parcă și acuma căștile acelea metalice ale militarilor… Un căpitan, îl reţin ca grad, întreabă: ?Care sunt jidani între voi? Să treacă la o parte!? Înainte de a spune bună-ziua sau ceva, ăsta a fost primul lucru pe care l-am auzit. M-a luat tata și împreună cu ăia câţiva, că erau vreo 10-12 evrei dintre cei 30-40 de oameni, nu aș putea spune exact, ne-am pus la o parte. Și deodată…nu vă pot spune succesiunea exactă a evenimentelor, dar eram lângă un șanţ, pe drumul respectiv și am văzut arme îndreptate spre noi. Deodată un domn, Vizitiu, după care a urmat un alt domn, Costăcheu parcă, au sărit în faţa noastră și au început să strige: ?Domnu? căpitan, acești oameni au suferit de-a valma cu noi în timpul ocupaţiei?. (Aceștia erau români) Da, români și reţin că unul își făcea și cruce. ?Cum puteţi să faceţi așa ceva?? Acest ,,de-a valma? parcă-mi sună și acuma în urechi. Au mai venit și alţii dintre români și s-au băgat acolo-n faţă. Căpitanul și-o fi dat seama…ce să facă acum cu toţi? Vă daţi seama că dacă trăgea însemna că omora și români, și evrei, și ne-a spus să plecăm. M-a luat tata de mână și am plecat. Nu mi-a spus o vorbă pe drum. Vă daţi seama ce o fi fost în capul lui, în momentul când am plecat…și când ne-am întors. Asta denotă o dată în plus relaţiile dintre ro