Convorbire cu profesorul Ervin Sallö, n.1929, Timișoara

(În ce an v-aţi născut?) Sunt născut în anul 1929. (În Timișoara?) Da, în Timișoara. Eu dacă vreau să fac o glumă și sunt supărat pe timișoreni, atuncea zic că nu sunt născut aici, fiindcă tatăl meu a avut o locuinţă de servici în fosta Manutanţă. (Unde?) Unde este Fabrica de conserve de legume Fructus. Locuinţa era în aceeași linie cu casa de vamă a orașului, deci acuma eu pot să zic că am fost încoace de graniţa orașului sau dincolo de ea.

(Existau graniţe?) Nu graniţă, un hotar administrativ al orașului, prin care dacă treceai cumva fructe, păsări de la piaţă plăteai o anumită taxă, era un lucru normal și … firesc. (Tatăl dumneavoastră lucra acolo?) Da, lucra acolo. Atuncea a fost în proprietatea așa zisei Mori mari a Timișorii, care acolo în timpul războiului a fost bombardată din temelii. Lângă Bega s-a întins clădirea principală, acolo unde sunt blocurile noi.

(Cu ce se ocupa practic tatăl dumneavoastră?) Era funcţionar. (Cum se chema?) Ca și mine, Sallö Ervin. (Și mama dumneavoastră?) Sallö Beatrice Raionda. (Ca nume de fată cum se numea?) Mandel.

       Și acuma să vă povestesc o anecdotă, care este foarte semnificativă.

Anul 1939-1940 era începutul nebuniei cu originile etnice și la început a mers foarte lejer și balcanic. A venit de la primăria municipiului o brigadă din doi oameni cu o fișă imensă și cei doi conţopiști ne-au stabilit originea etnică. Mama mea are un bunic german, un bunic maghiar, o bunică franţuzoaică și o bunică hanacă. Hanacii sunt un fel de pemi de lângă Bolomuz. Apoi ei s-au ?scărpinat la cap?, ce să facă, ce să decidă, și în fine au decis-o ca fiind nemţoaică, fiindcă tata tatălui ei era neamţ. Tatăl meu este iarăși din Bacica de lângă Dunăre, între Dunăre și Tisa. Bacica era un orășel foarte colorat. Zâmbind au început să spună și ei. Bunicii care tot așa erau, amestecaţi, dar dat fiindcă tatăl tatălui era maghiar, pe un principiu paternalist, patriarhal, au stabilit că tata este tot ungur. Nu uit fiindcă ?văd? și acum ?poza? tipului care era șeful brigăzii, care era cu un creion chimic în mână și cu un arc mare dorea să-l pună în buzunar, și când era cu creionul sus, zice celălalt: ?Stai domnule, mai e și copilul!?, la care tipul a lăsat să cadă creionul și disperat s-a uitat la maică-mea și zice: ?Doamnă, dumneavoastră l-aţi făcut, spuneţi-mi ce e, fiindcă eu nu mă mai descurc!?. Așa încât ideea aceasta de a căuta originile etnice este o ?tâmpenie?. În primul rând este ireală. Pe de altă parte nici nu se poate dovedi, la urma urmei, fiindcă cine știe ce relaţii extraconjugale au avut strămoașele noastre? Și nici nu prea demonstrează nimica.

Marele ideolog al militarismului prusac, Klausewitz. Unul dintre miniștrii mari ai Imperiului german era Ulow. Originea nu contează ci contează cultura în care ai fost crescut, cultura pe care ai acceptat-o, cultura la care ţii, independent de strămoșii tăi. Ar fi o tâmpenie, să zic despre Eminescu că nu este cel mai mare poet român, fiindcă bunicul lui sau chiar taică-său a fost Eminovici, dar totuși este cel mai mare poet. Și așa poţi să aduci exemple din orice cultură. Nu este demonstrativă originea etnică.

Eu sunt ungur. Așa ne-am considerat și limba aceasta am vorbit-o, căci aceasta este limba în care ne exprimăm bucuriile și suferinţele, cel puţin dacă suntem între noi. De altfel, dacă este pusă treaba în discuţie, eu sunt trilingv, căci vorbesc pe lângă maghiară, româna și germana, cel puţin în așa măsură ca ?să nu mă vândă la piaţă?.

(Germana din copilărie aţi învăţat-o?) De pe stradă. Am avut mereu prieteni, iarăși zic de diferite naţionalităţi, culturi și am învăţat germana pe stradă. Am avut mulţi prieteni, colegi care aveau mai mare talent la limbă și au mai învăţat și ceva sârbă în plus. La noi acesta este gestul elementar de politeţe, în primul rând să saluţi și dacă poţi să-l saluţi în limba lui pe individul respectiv. Acum, după această ideologizare a problemei etniei, să revenim.   

Deci m-am născut în 1929, an care este remarcabil din punct de vedere istoric, nu pentru că eu m-am născut atuncea, slavă Domnului, nu din acest motiv este remarcabil, ci pentru că atuncea a început marea criză economică și din acel moment a început degradarea accelerată a multor instituţii, lucruri și mod de viaţă, mod de viaţă care astăzi ni se pare progresist și frumos. Vremurile de pace, cum au zis bătrânii, s-au dus odată cu primul război mondial, după aceea instabilitatea ca atare a venit și degringolada catastrofală accelerată începe în 1929. Începe criza economică, apare fascizarea, exacerbarea naţionalismului și rasismului, din păcate în toată Europa. Apoi a venit al II-lea război mondial.

       Slavă Domnului că n-aţi avut ocazia să trăiţi anii de după război. Apoi a fost ?victoria socialismului? și nici până acuma nu-mi dau seama de ce s-a numit socialism și pe ce drept. Deci trăim într-o destrămare continuă. Eu știu că dumneavoastră astăzi veniţi cu această idee și căutaţi ?spiritul Timișorii?, dacă această cercetare antropo-socială, încearcă să deslușească noţiunea de ?spiritul Timișorii?. Dar ce se înţelege prin acest spirit al Timișorii?!

            După așa zisa revoluţie din 1989 a început să se vorbească despre ?spiritul Timișorii?, însă acest termen noi, timișorenii, nu-l știm, nu-l cunoaștem, căci n-a fost, n-a existat până atunci. Ceea ce aicea se numește ?spiritul Timișorii? se poate să-l definim vag ca un spirit de toleranţă, un spirit de deschidere culturală, un spirit de activitate creatoare, de care mai puţin se vorbește.

De la Socrate știm că orice dispută începe cu definirea noţiunilor pe care le folosim. Eu nu am văzut că a fost definită această noţiune, atât de iubită și în discursul politic și în dispute despre starea istorică a societăţii de astăzi.

Ce consider eu aicea ?spiritul Timișorii??! Este pe de-o parte o toleranţă, nu numai faţă de celelalte etnii, dar și faţă de celelalte religii, meserii, celelalte moduri de viaţă, de a fi deschis lumii întregi, în primul rând Apusului … asta ar fi ?spiritul Timișorii?. Acest lucru nu s-a numit niciodată așa, ci termenul care s-a folosit era ?europeea?, de a fi european și curios este că acest termen s-a folosit așa, în exprimare nemţească, ?europeer sein?, adică ?a fi european?, chiar și atuncea când, din păcate în Germania, această atitudine de a fi european nu mai era la modă în anii 1933. Deci ceea ce este pozitiv în Timișoara, în Timișoara mea, a amintirilor mele, este această calitate de a avea aspiraţii europene, de a avea aspiraţii spre Apus, spre progresul mondial. Acuma, acest lucru, nu numai că noi l-am simţit pe zi ce trece, în modul de-a fi, dar am știut și din studiul originilor că Timișoara modernă este un oraș al veneticilor. În 1700 și ceva, când au plecat turcii, Eugeniu de Savoya a ocupat ruinele orașului. Pe baza unei convenţii, turcii și majoritatea locuitorilor au plecat, s-u retras. Și atuncea venim, de 300 de ani, în Timișoara, deci Timișoara este un oraș al veneticilor. Acest lucru nu este negativ, căci și America este un ?imperiu al veneticilor?, unii au venit cu 100 de ani mai devreme și alţii mai târziu. Australia ce este?! O colonie de deportaţi, de răufăcători, de criminali, cel puţin la naștere. Gluma spune că în Australia stră-strămoșii sunt deţinuţi sau gardieni. Este o exagerare, dar cu toate acestea Australia este un continent modern, un continent splendid, cu o societate foarte civilizată. (Aţi fost acolo sau doar aţi studiat despre acest lucru?) Nu. Eu, din păcate, după război am reușit o dată ?să scap? din ţară, într-o călătorie colectivă a Universităţii am fost la Szegedin și asta a fost marea mea scăpare, căci până atuncea mi s-au refuzat cererile pentru bursă în străinătate, pașaportul… totul.

Acest oraș de venetici este deci foarte complex. Această regiune, fiindcă a fost populată și după criterii tehnice, tehnologice, deci nu că au venit nemţii. Au venit nemţi din toate zonele Germaniei de sus, după meserii. Aicea au venit șvabii noștri, cum le spunem noi, la șes, care au fost agricultori. Dacă te duci în Caraș, la Gărîna, care s-a numit Wolfsberg, sau la Trei Ape, care s-a numit Weidental, Sadova, în Valea Timișului, găsești așa-zișii pemi, pemi deutsch, adică nemţi din Cehia, sudeţi, care au fost colonizaţi acolo dintr-un simplu motiv: că știau să ardă mangal, care era necesar furnalelor. Culturile sunt deci foarte amestecate. De la șvabul care a venit din Valea Rinului sau a Dunării, partea de sus, de la izvoarele Dunării și sudetul din Munţii Boemiei. Fiecare avea cultura lui. Avem lângă Anina, fostul sat minier Steierdorf, adică satul ștaierilor, evident ăștia erau ștaierii din Austria, Steierland, care este și astăzi. Este deci o varietate imensă de culturi, de limbi vorbite, de religii. Guvernul din Viena a avut grijă la început să vină de preferinţă numai catolici, dar nici asta nu s-a putut menţine mult timp fiindcă necesităţile aduceau aicea oamenii și trebuia să accepţi și alte naţionalităţi. Deci noi știm că suntem de la origine variaţi, noi știm că cei care au venit aicea, în mare parte, erau și oameni proscriși, persecutaţi, de obicei de lege. La începutul istoriei Timișorii, eșafodul care a fost undeva pe Calea Buziașului, a fost în funcţiune destul de frecvent. (Până când a fost acolo?) Nu mai știu, căci eu nu l-am prins. Dar la începutul noii Timișorii, a clădirii cetăţii, s-a făcut ca în orice oraș, un eșafod pentru răufăcători. Evident, era marginea lumii de Apus și la o aruncătură de piatră începea Imperiul turcesc, Orientul. Cine voia să fugă în 1700 și ceva dintr-un anumit motiv trecea pe aici sau zăcea puţin prin acest oraș.

Totuși acest oraș s-a făcut, la urma urmei, în 1800 și ceva și deci pe la sfârșitul secolului XIX, Timișoara a fost unul dintre cele mai moderne orașe ale Europei. Ne lăudăm acuma cu primul tramvai electric, cu iluminatul străzilor, primul oraș pe continent… Și pe bună dreptate. Noi am fost crescuţi în acest spirit, am lucrat la edificarea acestui oraș, la o edificare în sensul propriu-zis al cuvântului, că s-a pus cărămidă pe cărămidă, s-a tras fir de conductă lângă fir de conductă și noi am făcut asta. Deci era firesc să nu fie frecușuri, cel puţin prea mari, între diferite grupuri sociale, între etnii, religii. Am avut un prefect, Sigismund Ormos, care a fost până la sfârșitul secolului al XIX-lea, când a renunţat la funcţie din cauza vârstei. Atuncea s-au ţinut fel și fel de evocări și elogieri și unul dintre punctele forte ale acestor elogii a fost că în Banat, sub administraţia lui nu au fost frecușuri social-etnice, naţionale mari.

Prefectul a avut un rol ponderator, căci a fost un om calm, un liberal în sensul bun al cuvântului. De altfel a fost mare Mecena, căci nu-mi place termenul de sponsor, un Mecena al artelor și istoriei. Biblioteca Academiei, de la Piaţa Unirii, unde acuma e strada Augustin Pacha, acolo a fost casa lui Ormos. A fost o casă construită pentru un istoric amator. El este de fapt unul din fondatorii Muzeului Banatului.

Această convieţuire exista și la un micronivel și acest lucru este ceea ce nu prea se studiază la grupurile vecinilor. Dacă luăm trei-patru case care erau unele lângă altele, vrând-nevrând constituiau o unitate. Doamnele, dacă n-au avut chimion, atuncea strigau peste gard: ?Mario, Elisabeta n-ai un pic de chimion?? și reciproc.

(În general, ce limbă se vorbea?) Dat fiindcă oamenii nu prea s-au grupat ei numai după naţionalităţi, de obicei casele erau foarte amestecate privind locuitorii lor: erau nemţi, unguri, români, sârbi, unul lângă altul, grămadă. De obicei s-a vorbit și limba celuilalt, ceea ce astăzi nu prea este obișnuinţă.

Eu odată discutam cu cineva în Parcul Poporului, unde era staţia de tramvai și cineva a făcut o observaţie unuia dintre noi: ?Nu ţi-e rușine domnule, n-ai putut să înveţi nici până acuma românește??, fiindcă tipul vorbea ungurește cu mine. Eu am vorbit românește cu el și atuncea amândoi am început să râdem, fiindcă eu, care am vorbit românește, am fost ungurul și el, care a vorbit cu mine, care fost Fericeanu Gelu, era român. Suntem prieteni din 1940, asta însemnează 63 de ani, prieteni la cataramă și de obicei dacă ne întâlnim atuncea eu salut în românește, el mă salută în ungurește și mi se adresează ungurește și apoi începem să vorbim într-un melanj.

         Încă erau cazuri, în ?60. Unde se încrucișează Brîncoveanu cu Porumbescu, unde începe zona Gaza acum, la colţ cred că și acuma e un birt. În faţa birtului erau câteva mese, unde s-au servit mititei și bere. Sâmbăta și duminica seara era un spectacol splendid și acolo veneau pescarii de pe Timiș. Stăteau la o masă și fiecare povestea ce pește mare a prins sau i-a scăpat. Dacă ai tras cu urechea au vorbit la o masă în cel puţin două sau trei limbi și niciodată nu puteai să fii sigur că cel care vorbește românește este român sau cel care vorbește nemţește este neamţ, fiindcă de obicei s-a vorbit în limba celuilalt, acesta fiind un gest de politeţe cu care noi suntem obișnuiţi.

Deci acesta este ?spiritul european?, care ar merita să fie refăcut, practicat, gândit, fiindcă cei care vorbeau aicea două-trei limbi, majoritatea și citeau în aceste limbi și se informau în aceste limbi, aplicau cunoștinţele ?ciupite? din fel și fel de culturi pe aceste canale lingvistice diferite și nu mă refer numai la intelectualitatea superioară.

Eu am predat la un fost elev foarte simpatic, din păcate e bolnav acum, electronist de meserie și îl văd într-o zi și zic: ?Tu Ioșca, ce ai? Uite ce am găsit!? Câţiva lei era atunci, o carte nemţească groasă, cu organe de mașini. ?Ia vezi ce planșe frumoase are, ia vezi cât de detailat este manivela cutare.? Asta dădea și o superioritate tehnică, o superioritate în instrucţie a muncitorului timișorean.

Apoi, am avut societăţi civice și eu odată le-am enumerat, iar dacă o să am timp o să reiau acest studiu. După părerea mea, la cumpăna secolelor XIX-XX au fost circa o sută de societăţi civice înregistrate, deci nu numai comeseni la birtul nu știu care, ci societăţi culturale, religioase, de meserie, de hobby, societatea filatelică nu știu care, societăţi profesionale, sindicale.

Acuma avem un nivel în plus, căci am vorbit de unitatea aceasta a vecinilor, iar peste aceasta și în intersecţie cu acestea sunt societăţile civice, pe care bisericile le-au patronat, dar și societăţi lumești. Și acestea erau de diferite religii, de diferite naţionalităţi, de diferite preocupări, de diferite stări sociale, clase. Cei de la căile ferate au avut asociaţii foarte puternice, metalurgii. Timișoara a avut și o industrie metalurgică puternică. Erau deci aceste societăţi. Timișoara a fost și un oraș comercial.

(Se făcea navigaţie pe Bega?) Evident, grâul s-a adunat aicea și a fost dus pe Bega până în Germania pe șlep. Șlepul este un vas remorcat.

         Apropo de această navigaţie pe Bega, pe vremuri, pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, unele fete din Viena au fost îmbarcate pe niște vase, care s-au numit destul de brutal hurenslepe, vase de curve și au fost aduse la Timișoara, capitala. (Numai aici?) Păi, aicea, mai ales că între timp nu aveau unde să se oprească. Era o zonă ca și Australia. (În ce an?) Sfârșitul anilor 1700. Deci strămoașele noastre nu sunt toate chiar spiţă nobilă, cu toate că astăzi știm cât de ridicol e când auzi că se vorbește că fiecare provine dintr-o familie de foști proprietari, de foști moșieri, dar de unde atâtea moșii și atâtea proprietăţi, câţi descendenţi sunt acolo. Cum pe vremuri fiecare încerca să demonstreze originea muncitorească, acuma fiecare încearcă să demonstreze că are la origine o familie înstărită. E frumos să ai un strămoș respectabil, dar important este să demonstrezi tu ce ai făcut. Eu zic că noi, timișorenii, am demonstrat ce am putut să facem, cu toate că, repet, acum 300 de ani orașul a fost sat-oraș, cu personaje foarte dubioase, cu militari trecuţi în rezervă, declasaţi, fugiţi din toată lumea, dar nu aceasta contează, cum nici originea etnică nu contează. Contează ce faci, unde ajungi și uite că noi am ajuns aicea.

Acest oraș comercial este vrei nu vrei și deschis, căci oamenii călătoreau. De exemplu erau comis-voiajori, erau oameni care însoţeau trenuri marfare, ca paznici sau cu funcţii superioare, să predea actele, să predea marfa până în Franţa, Germania, Italia, unde au ajuns și evident că acești oameni au văzut multe lucruri și răspândeau tot ce-au văzut, venind acasă.

Iarăși un loc care nu mai este acum, era rondoul, unde este Piaţa Iosefin, pe numele vechi Bulevardul Dragalina, pe unde merge tramvaiul 2 și unde este strada Văcărescu, unde-i Psihiatria. Unde se intersectau la mijloc, acolo era o clădire mică, rotundă, unde la început a fost lăptăria orașului. Și acest lucru este remarcabil, căci orașul a fost foarte sensibil la problemele sociale, la înzestrarea populaţiei, la rezolvarea de exemplu a problemelor alimentare, sanitare și așa mai departe. Orașul a avut o lăptărie pe Calea Lugojului, unde nu știu care motel e acuma, a fost lăptăria orașului, pe vremuri și această lăptărie a avut în mai multe locuri puncte de desfacere unde s-a vândut un lapte cinstit, bun, standardizat, cu anumite norme și relativ ieftin. Această lăptărie deja pe timpul războiului s-a desfiinţat și nu s-a mai refăcut.

Rondoul, care de fapt era o clădire hectagonală, dar părea numai rotund, era un hectagon, avea bază hectagonală și s-a transformat într-un mic cafebar, unde s-au adunat cei din zonă, mai ales pensionarii, care n-au avut ce face și s-au adunat la o cafea, au stat la taclale ore întregi și povesteau și încă în anii ?60 ai putut asculta acolo povestirile. (Dumneavoastră mergeaţi acolo?) Eu am condus practica pedagogică în școala generală, aflată pe colţul străzii Văcărescu și în pauză m-am dus jos să beau o cafea și atuncea am devenit atent la ?fenomene?. Oamenii povesteau cum a fost când au însoţit nu știu ce transport de vite în Viena, nu știu ce textile s-au dus până în Paris. Era foarte teribil ce a spus, fiindcă a explicat că venind acasă, prin Elveţia, nu te-ai putut opri, să faci escală numai o zi sau două, căci venea imediat poliţia elveţiană și te-a somat că n-ai viză. Și știu că așa era.

Revin acuma la ideea aceasta, că din 1929 a început ?căderea? bruscă a acestui spirit de toleranţă, de înţelegere și s-a restrâns foarte mult. Aceste societăţi s-au autodesfiinţat, iar activitatea lor a fost îngreunată cât se poate de mult. Acest spirit european, nu ?spiritul Timișorii?, ci spiritul unei Europe liberale, de a fi europeea, s-a restrîns la câteva locuri, la familii, cercuri de cunoștinţe și la anumite școli. Eu am avut noroc, că am crescut într-o familie, cum se zice de liberi cugetători, freidenker, care nu s-a afiliat nici unei dogme, nici religioase, nici politice. Mama, care a murit în 1986, când era pe moarte, a făcut un bilanţ al vieţii sale și a zis odată: ?Eu nu știu cum s-a întâmplat, dar noi totdeauna am stat pe partea cealaltă a baricadei?. Deci niciodată nu ne-am ?aliniat? stăpânirii curentelor la modă.

Tatăl meu a fost un mare prieten al artei. I s-a făcut și un bust, de către Rubletzki, care era un polonez. Tabloul cu acel peisaj de Caraș, este făcut de Albert Krausz, care a fost evreu. Peisajul acela furtunos, întunecat, din mijloc, a fost făcut de Sebastian Rotschilk, un neamţ; peisajul acela cu vaci, porţiune dintr-o pădure, a fost făcut de Pál, un ungur; tabloul acesta e o porţiune riverană dintr-un fluviu, cred că de Szarosi pictat.

(I-aţi cunoscut pe cei care au pictat tablourile acestea?) Da, păi au umblat la noi în casă, au trăit la noi mult timp, căci au fost musafiri aproape zilnici. Nu ne-a interesat cine ce etnie sau ce religie are, nici măcar atitudinile politice nu ne-au interesat, dar erau prieteni cu taică-meu. Politnik Iuriu, care de fapt era slovac, ca să fie paleta completă, era prieten și el cu taică-miu, și el avea concepţii politice de extremă stânga, iar unii din fraţii Ferche a fost nazist. Se întâlneau, discutau, n-aveau control.

Acuma trebuie să vă spun încă ceva. Eu sunt un antinazist, un antirasist convins, iarăși totul este moștenit din familie. Sunt și un antiextremist convins, dar trebuie să fim prudenţi și aicea. Chestia aceasta că unu-i negru, altu-i alb, nu ţine, realitatea fiind că între negru și alb este și o zonă cenușie, dar este și colorat, deci nu putem condamna oamenii.

Eu am avut prin 1945, după ce s-a prăbușit nazismul, patru colegi veniţi de la Banatia în școală la noi, la Liceul Piarist. Din acești colegi trei au fost timișoreni tot așa de mult ca și mine. Era la modă atunci însă să umbli la Banatia, căci s-au aliniat unui curent, dar asta nu însemnează că s-au și înflăcărat pentru acest lucru.

Tot așa am avut un profesor de desen, legionar, Simion Mărcuș s-a numit, și atuncea, dar și acuma spun cu sufletul împăcat că a fost unul dintre cei mai buni profesori pe care i-am avut. El a murit în anii ?70-?80. Nu e cunoscut ca legionar, ci ca profesor de desen, el fiind și directorul Școlii medii de arte plastice. Cine știe cum de s-a afiliat mișcării legionare, dar repet, cu sufletul deschis, dacă e cazul pun și jurământ, eu n-am auzit de la acest om nici o pornire naţionalistă, rasistă, neumană sau altceva. Eu am fost printre elevii lui favoriţi fiindcă desenam relativ bine.

Să fim iarăși atenţi cu aceste clasificări, că cine ce a fost, unde a fost. Nu știu cât timp a fost acolo, cu câtă însufleţire sau eventual cu voie bună și cu înflăcărare a acceptat un regim care a crezut că este bun, dar la urmă s-a dovedit că nu a fost. Aicea iarăși se fac clasificări: a fost nazist, a fost legionar și vai de el. Acuma hai să reabilităm mișcarea legionară, însă mișcarea legionară nu se poate reabilita, cum nici o mișcare extremistă nu se poate reabilita. Toate sunt de condamnat, dar nu poţi face condamnări colective. Că a fost legionar asta nu însemnează că trebuie condamnat.    

Până în ?89 foarte mulţi s-au afișat ca fiind comuniști zeloși, fideli ai partidului, tot ce vrei. După câteva zile i-ai văzut însă în faţa Catedralei, arzând carnetele de partid. Astăzi nu mai putem să ne mișcăm fără un sobor de preoţi și chiar dintre aceia care pe vremuri au condus seminarii ateiste făcând ?educaţie? tinerilor.

Nu vorbesc de marxism, de cursuri și de activităţi evident ateiste, educaţie în spirit aproape știinţific.

Aceste excese și fanatisme nu mi-au plăcut nici atuncea și nu-mi place reversul nici acuma. Odată am fost invitat să iau parte ca și coautor la o carte de acest gen, de a combate dogmele religioase, dar am refuzat. Nu pentru că sunt religios, că nu sunt religios, repet – sunt un liber cugetător, dar nu mă lupt cu cineva care este ?în cătușe?. Religia atuncea n-a avut nici o posibilitate să-și exprime părerea, și am zis că nici eu n-o să public ceva ce este sprijinit de stat, când omului nu i se acordă posibilitatea să-și expună părerea.

(Banatia era atunci considerat cel mai bun liceu?) Banatia era școala întreţinută de folks-grupe naziste. Repet, nu toţi care au umblat acolo au devenit naziști, cum nu toţi, care dintr-un motiv sau altul s-au afiliat pentru moment mișcării legionare, au fost ucigași și oameni răi, antidemocratici, ca atitudine, cum a fost și cazul lui Simion Mărcuș. Și așa pot să analizez orice afiliere la orice grup, depinde și de grup și de om.

Să revin… În casa noastră au umblat, după cum am enumerat, fel și fel de oameni și ca naţionalitate, ca etnie, și ca religie și concepţie politică, și ca interes.

(Cum de avea un cerc așa de mare de prieteni tatăl dumneavoastră? Din cauză că era pasionat de artă?) Da, era interesat de arte. (Mergea și la un club cu specific artistic?) Nu, dar oamenii s-au împrietenit pe vremuri. Această atomizare a societăţii la care asistăm astăzi este iarăși un fenomen de descompunere, din două motive care sunt foarte diferite. La noi pur și simplu statul a impus asta. Înainte de ?89, dacă trei oameni s-au întâlnit regulat trebuia anunţat: ?Domnule, noi trei ţinem săptămânal seminar de mecanică cuantică?. Evident că nu s-a anunţat, dar oricând s-a putut invoca un motiv. Erau cazuri și știu unul: era un inginer, un medic și un director de fabrică, pe vremuri, care s-au adunat în pivniţa casei inginerului să joace biliard, care era pasiunea lor și au fost cercetaţi. ?Ce pretext era oare biliardul de se-adună ei acolo, săptămânal?!? Deci la noi asta era.

Celălalt motiv este în Apus, în ţările înstărite, unde oamenii cred că au bani și n-au nevoie de nimeni, pentru că tot ce le trebuie pot cumpăra. În schimb n-au prieteni. Și acuma vin marile probleme ale pensionarilor din Germania, din Franţa care, de exemplu, se angajează să conducă o mică tutungerie, nu pentru că au nevoie de acei bani, deși și banii sunt bineveniţi, dar vor să fie în contact cu oamenii.

Ei, la noi acest contact exista înainte, însă acuma s-a destrămat. Pe vremuri era firesc ca vecinii sau colegii să se întâlnească nu numai la zece ani sau la aniversări. O echipă dintr-o întreprindere era obișnuită ca în fiecare sâmbătă și joi seara sau după încetarea lucrului, să se ducă să bea una, două sau trei beri. Asta nu se mai practică însă acum.

Acuma vine al treilea factor, la noi, nu pentru că avem mulţi bani ci pentru că alergăm după himera banilor, să avem mulţi bani, să obţinem mulţi bani, ceea ce unii și obţin.

Nu era deci de mirare că pe vremuri, încă înainte de cel de-al II-lea război mondial omul să aibă mulţi prieteni și noi am avut, slavă Domnului.

(Veneau doar la tatăl dumneavoastră sau veneau cu soţiile?) Veneau cu soţiile sau singuri. (Și prietenele mamei dumneavoastră veneau?) Și prietene de-ale mamei veneau. Eu jucam pe vremuri șah cu un domn. Eu eram un prunc, de 6-7 ani, iar el era de douăzeci și ceva – treizeci de ani deja și jucam șah cu el. (Cu cine?) Cu pictorul Obliknik.

Școala a devenit iarăși un frecuș. Eu am terminat Școala elementară confesională catolică din Iosefin, unde este acuma liceul Bartok. Totdeauna necăjesc pe tinerii colegi de acolo să nu se laude cu vechimea lor, că aicea cea mai mare vechime o am eu, din 1936 cu mici întreruperi.

(Cu ce ajungeaţi pe timpuri la școală?) Pe jos. Și taică-meu a fost atât de înţelept, căci și atuncea, când ar fi putut să cumpere abonament de tramvai, nu mi-a cumpărat și m-am dus pe jos și asta a fost foarte bine.

Eu am început, am continuat și am terminat Liceul Piariștilor. Și acest subiect merită o discuţie mai amplă.

(Unde aţi mai locuit în Timișoara?) Am stat în foarte multe locuri în Timișoara și voit sau nevoit, ne-am tot mutat.

Liceul Piariștilor a fost un loc special și îmi amintesc cu multă plăcere și supremă apreciere de anii pe care i-am petrecut acolo și de oamenii cu care m-am întâlnit. Repet că nu sunt un om religios, nu sunt atașat faţă de catolicism.

(Era totuși un liceu catolic?) Da. Piariștii sunt un ordin călugăresc catolic, înfiinţat cu scopul de a educa tineretul, dacă vreţi pe ștrengarii, copii de stradă. N-ar strica acuma un ordin călugăresc de acest gen. Când s-a înfiinţat?! Iosif de Calasad l-a înfiinţat ca să strângă copiii de pe stradă din Roma, prin 1600 și ceva.

Ce era caracteristic acestui liceu?! Toleranţa aproape extremă. Am citit că în anii care au trecut, de exemplu, una din directivele mareșalului Antonescu, conducătorul statului de atuncea, a fost ca tineretul să fie educat în spiritul urei, împotriva dușmanilor neamului, iar acești dușmani ai neamului erau evreii, ungurii și … turcii. Nu știu în ce măsură și cine l-a ascultat.

(Credeţi că se făcea o educaţie mai bună în acei ani?) S-a făcut, dar depinde de om. Piariștii n-au făcut. Eu mult mai târziu, când am ajuns coleg cu fostul meu diriginte, el era deja bătrân, spre pensie, iar eu tânăr profesor și mi-a povestit că ei au primit o circulară de la Generalul Ordinului, de la șeful superior al ordinului călugăresc răspândit în mai multe ţări ale lumii. A fost o dispoziţie foarte clară și severă ca să nu se facă nici o deosebire rasială în școală.

(Și profesorii educau elevii în spiritul acesta?) Voi credeţi că educaţia se rezumă la declaraţii. Nu ni s-a făcut nici o declaraţie, pur și simplu comportamentul lor era acesta. Imediat o să spun cum se manifestă acel comportament. În liceu era români, cam 50% sau și mai mult, erau unguri, iar germani erau foarte puţini, fiindcă ei  mergeau la Banatia. Erau și germani la Banatia, dar majoritatea lor au fost în acest complex la Banatia, unde este acuma Medicina. Am avut un coleg bulgar, Mercio Vichente, am avut colegi sârbi, Knezevici Trif, fostul director al Bibliotecii Universitare, mi-a fost coleg. (Mai trăiește?) Mai trăiește, trebuie să-l vizitez, bine că îmi amintesc acuma. Am avut un coleg croat, Biksici Kazimir, apoi am avut colegi ce aveau cetăţenii dubioase, un coleg care s-a născut în mijlocul Atlanticului, pe un vas, iar vasul fiind argentinian, a avut și el cetăţenie argentiniană. (Cum a ajuns totuși aici?) Mama lui era de aicea și apoi a venit înapoi. S-a numit Antal Victor era cetăţean argentinian și am avut și un neamţ după nume, Engelmeyer, care nu putea să se ducă la Banatia fiindcă a fost de cetăţenie australiană, și n-au vrut părinţii să renunţe la asta, pe timpul războiului. Deci eram o ?gașcă? foarte amestecată, și religiile tot așa erau. La noi s-au ţinut nu știu câte ore de religie în paralel: ortodoxă, greco-catolică, catolică, în limba maghiară, germană, română și aveam și câţiva calviniști reformaţi, deci reprezentam tot spectrul Banatului.

Reţin un lucru, că și noi pruncii ne încăieram, ne băteam și aveam fel și fel de controverse, dar nu-mi amintesc să fi fost una de ordin naţional sau religios. Și chiar profesorii civili care au fost aleși de școală au avut această atitudine. Repet, aveam pe Simion Mărcuș, un profesor ?jos pălăria?, care niciodată n-a avut o pornire naţionalistă, rasistă. La fel era un profesor de muzică, Eugen Cuteanu, compozitor cunoscut, care niciodată n-a avut o pornire naţionalistă.

(Care erau motivele părinţilor de înscriau copiii la Liceul Piariștilor? Li se oferea la această școală o anume educaţie?) Era o școală foarte bună. Acum doi-trei ani a primit un ungur premiul Nobel, Póla Georgi, chimist, de aceea știu, căci a făcut Liceul Piariștilor. Foarte mulţi intelectuali de renume au făcut Liceul Piariștilor. Liceele piariste erau în sfera culturii catolice, cum este la români Sfântul Sava.

(Echivalentul Liceului Piariștilor era pentru fete, Notre Dame?) Echivalentul feminin, pentru fete era Notre Dame-ul.

(De ce credeţi că se făcea atunci o educaţie separată a fetelor și a băieţilor?) Asta era la modă pe atunci, așa zisa morală sexuală, care era foarte severă. Eu zic, slavă Domnului că ne-am dezvăţat. Deja în secolul XX era depășită această educaţie pe sexe, că nu mai corespundea lumii.

Cât de liberală și cât de liber cugetătoare era școala… Eu am învăţat darwinism de la doi oameni: de la taică-meu și de la fostul meu diriginte, profesor de biologie.

La liceu majoritatea profesorilor erau călugări, dar am avut și profesori civili și foarte bine am dus-o. Cât de liberală și cât de democratică era școala în 1939, când eram în clasa întâi. Atunci s-a dat o dispoziţie conform căreia elevii de origine evreiască nu pot frecventa școlile publice.

Aveau școlile lor, dar erau foarte puţine. De exemplu, eu aveam o cunoștinţă care era din Turda și trebuia să vină la Timișoara, căci aicea era un liceu evreiesc, Liceu confesional israelit, care a avut dreptul să examineze și să dea diplomă.

La școală am avut în clasă, prin ?60 doi elevi evrei, unul era Weiss și mai erau doi elevi care erau creștini deja, din părinţi evrei creștinaţi. A venit legea să fie daţi afară. Noi am plecat acasă, dar ei au fost reţinuţi de unul dintre dascălii noștri, care le-a spus așa: ?Uitaţi copii, am primit o dispoziţie și nu noi vrem acest lucru, ci statul ne obligă să nu vă mai acceptăm în școală. Eu vă doresc să vă descurcaţi cât mai bine și oricând veţi avea nevoie de ajutorul nostru, dacă vi-l putem da, o să vi-l dăm.? Și apoi acei elevi care au fost de origine evreiască, ai căror părinţi erau creștini, au fost  reprimiţi, ceea ce nu s-a făcut în nici un alt liceul.

Asta mi-a povestit-o un bătrân, pe care întâmplător l-am cunoscut, cred că în 1952. Noi am fost evacuaţi din locuinţa în care am stat, că nu știu ce club s-a făcut acolo, Clubul pompierilor și am fost mutaţi în Piaţa Victoriei, unde-i Palace-ul. În acea casă am fost mutaţi, iar când ne mutam, am întâlnit un bătrân, care s-a numit Eleg bacsi. Eleg era numele de familie. El era evreu și era atunci în curs de emigrare, însă el n-a vrut să plece ci fiica lui a vrut să plece în Israel. Acesta mi-a povestit că în timpul războiului, când erau alarme, mai ales bombardamente, atuncea în adăposturi era deja, de multe ori, o atmosferă de linșaj, ?că evreii sunt de vină că ne bombardează americanii și englezii?. Ei, atuncea când venea bombardamentul, nu s-au dus în pivniţă la blocul Palace, ci mai repede au fugit la Piariști, unde este acuma Biblioteca Politehnicii, acea porţiune a clădirii, unde era adăpost antiaerian. Ușa era evident mereu deschisă pentru că era alarmă. Au intrat și au stat acolo, căci călugării i-au primit întotdeauna și nici o remarcă nu s-a făcut, că ?voi nu aveţi adăpostul vostru și de aceea veniţi aicea?. Ba, de mai multe ori, când alarma s-a terminat târziu noaptea și au fost cazuri când s-a terminat și dimineaţa, atuncea i-au invitat și la o gustare de dimineaţă, la un pahar de lapte.

(Dumneavoastră ce aţi prins din al II-lea război mondial? Ce vă amintiţi?) Păi, mi-amintesc de două bombardamente, unul englez, altul american. Zona gării a fost rasă atunci. Am prins bombardamentele, efectiv de teroare ale nemţilor, toamna în septembrie. Nemţii au încercat să ocupe Timișoara, venind din Serbia, să prindă nodul feroviar și au lansat câteva bombe pe aici, evident obiective militare foarte importante, cum este Sinagoga din Cetate. (De ce tocmai Sinagoga?) Pentru că e Sinagogă. Se văd și astăzi schijele, pentru că nu s-a reparat. O bombă a căzut pe Spitalul Militar, care iarăși a fost un obiectiv militar foarte important, la fel și Sinagoga. De aicea se vede că războiul totdeauna ajunge până la nebunii, că asta a fost o nebunie fiindcă nu avea nici o importanţă militară să bombardezi un spital, ba chiar în contra convenţiilor internaţionale, sau să bombardezi o Sinagogă care era și goală.

Stăteam atunci la coadă la pâine, căci pâinea era raţionalizată și aveai bonuri.

(Ca și în perioada comunistă, de altfel) Păi, în orice perioadă în care se restrâng resursele se face o raţionalizare. În perioada comunistă nu acesta era ?necazul moral?, ci faptul că nu s-a numit raţionalizare și nu s-au numit bonuri, ci s-a numit raion de microcomandă. În loc să se fi spus: ?da, am raţionalizat zahărul și primiţi un kg măcar?. Nu, ai primit bonuri cu care puteai merge la raionul de microcomandă. Deci minciuna era supărătoare.

Stăteam la coadă, dar nici atuncea nu erai sigur, că ai bon, dar se putea ca pita să se termine. Era o brutărie pe Eugeniu de Savoya, după zid, brutăria Iancso și stăteam acolo o grămadă de oameni, așa într-un semicerc înconjurând ușa brutăriei. Eram grămadă unul peste altul, ca să prindem măcar ultima bucată de pită.

Venea o companie pe stradă de soldaţi, iar într-un moment se desprinde un soldat și zice: ?Oameni buni, mergem pe front, daţi-mi voie să cumpăr o bucată de pâine!? și atunci acel bloc compact de oameni s-a desfăcut în două și am lăsat omul în faţă pentru o pită, că cine știe dacă seara sau a doua zi mai apucă să trăiască, măcar ultima pită să aibă. Nimeni n-a zis nici un cuvânt, nu s-a opus, am făcut loc și ne-am despărţit. Și astea pot fi considerate amintiri de război.

Amintirile rele sunt cele ce am văzut, segregaţia care se făcea, de fapt la noi se zice că evreii n-au fost ghetoizaţi. Păi, într-adevăr nu s-au făcut ghetouri, cel puţin aicea, da? eu știu și imediat o să spun de ce îmi amintesc exact, fiindcă este vorba de doi fraţi gemeni uniovulari, atuncea am văzut și eu prima dată în viaţa mea. Trebuia să-i știi foarte bine pe cei doi ca să-i deosebești. Eu n-am reușit niciodată, mai ales că acești gemeni ţinând foarte mult unul la altul, umblau în același tip de haină și aveau și niște paltoane negre. Aveau același tip de mustaţă și tot ce vrei, cred că se numeau fraţii Eis (Weiss). Știu de acolo, căci eram prieten bun în tinereţe cu Secoșianu Liviu și în casa în care a stat au apărut acești doi oameni, din subsol.

Atuncea am aflat că evreii din judeţ, din mediul extrarural au fost obligaţi să se mute în oraș, deci cu locuinţă forţată, cu domiciliu forţat. Apoi tatăl meu a făcut cunoștinţă cu un medic Löbel, care era din Gătaia și care a tot fost forţat să vină aicea. Deci nu era chiar așa inocentă atitudinea noastră faţă de evrei.

Apoi am aflat că o seamă de evrei de frunte, mai ales cei care erau de orientare de stânga, în legătură cu comuniștii, au fost deportaţi în Transnistria, și din acești oameni foarte mulţi n-au venit înapoi. Eu știu pentru că am un prieten, băiat sărac, care a fost tratat de unul din ăștia. Manheim s-a numit. Acuma mi-a povestit și lui să nu i se spună că aicea nu au fost evreii prigoniţi, fiindcă medicul care i-a salvat viaţa, Manheim a fost dus în Transnistria și se știe că a fost ucis acolo.

(Evreii au fost puși la muncă, în mare parte) Păi au fost puși la muncă în așa fel ca să nu reziste și mulţi apoi au fost și exterminaţi, în sensul strict al cuvântului. A mai fost un alt medic evreu, Jull, cu a cărui soţie (văduvă apoi) eu am fost coleg mai târziu, și se știe că a fost împușcat. Aceste lucruri s-au aflat până la urmă. Vedeai pe case, C.N.R., adică Centrul Naţional de Românizare și să nu se creadă că aceasta a fost o invenţie a războiului, fiindcă în treizeci și ceva exista deja un Minister al Românizării, colonizării și a capitalului.

Eu știu că atunci când eram în clasa a IV-a am făcut așa un sumar și acest lucru este semnificativ. A trebuit să avem niște ore de constituţie, de cunoștinţe civice am spune astăzi. (Cultură civică) Cultură civică, dacă vreţi. Era ridicolă treaba, fiindcă Constituţia a fost suspendată de Antonescu. Obiectul școlar ca atare s-a păstrat acolo în programa școlară. Aveam o oră cred, cu un profesor civil, unul Mezaroșiu și el ne-a explicat că populaţia României se împarte în trei categorii: majoritatea etnică, minorităţile naţionale și o categorie specială, evreii. Asta mi-amintesc precis.

(Evreii nu făcea parte din minorităţile naţionale?) Atuncea aceasta a fost o realitate sângeroasă.

Eu am întâlnit într-o excursie, la Românești, un grup de fotografi amatori din Timișoara și am stat de vorbă. Unul era mai în vârstă ca mine, cu 10 de ani, deci a terminat liceul când eu l-am început, în anii ?38. Zicea că la bacalaureatul lui președintele comisiei a fost Onisifor Chivu, pe care noi îl apreciem foarte mult ca fondatorul învăţământului universitar românesc din Ardeal. Este un nume mare în pedagogia românească. După proba scrisă, Onisifor Chivu a făcut următoarea declaraţie: ?Voi de fapt nici nu ar fi trebuit să ajungeţi până aicea, dar hai să vedem totuși…? Și i-a picat pe toţi. Eu am un respect faţă de dascălii evrei și faţă de evrei, ca intelectuali, dar și printre ei sunt haimanale. Dar ca o clasă întreagă să pice la bacalaureat, nu-mi vine să cred.

Sau… am un prieten în Arad, care s-a antrenat în mișcările antifasciste.

(Aţi avut prieteni care au fost deportaţi în Bărăgan?) Au fost doi, dar ambii au murit, unul Itineanţu Petru, altul Habik.

(Care au fost motivele pentru care au fost duși în Bărăgan?) Pentru că au fost ?chiaburi?. Curios este că ambii au fost băieţi puternici, ca niște urși, dar au murit apoi foarte repede. Itineanţu a venit acasă cu TBC și a murit foarte repede.

(Era basarabean?) Nu, bănăţean, ca și mine. Habik era din Chișoda. Și el a venit cu un ulcer acasă și a murit.

(Cum de aţi ales să fiţi dascăl?) Înainte, a fi dascăl însemna să fii printre notabilităţile satului. Era notarul, preotul și dascălul. Dacă era o comună mai mare era eventual și un medic sau un farmacist. Un profesor într-un oraș era o minune. Nu întreb ce s-a întâmplat acum căci știu, adică îmi imaginez. Nu e de mirare că acum școlile nu mai au profesori de informatică, de exemplu. Evident că ?fug? la prima firmă întâlnită și este de înţeles. Ceea ce este însă mult mai sumbru și iarăși este un semn al schimbării vremurilor, este faptul că aprecierea oamenilor se face numai cu bani. Cât câștigă? Câţi bani aruncă pe geam? Nu mai există o apreciere morală. Nu există o apreciere a valorilor unui dascăl. Un orășel ar trebui să fie mândru de faptul că are anumiţi dascăli, de exemplu de un dascăl de istorie care a scris monografia orășelului. Pe vremuri pentru acest lucru dascălul respectiv era cineva de frunte în orășelul respectiv, sau un alt dascăl care cunoștea toate buruienile de pe câmp. Asta lipsește însă acum.

Ce se întâmplă?! Omul care și-a făcut rostul acasă și are căsuţa lui, are o funcţie, un post relativ bine plătit, are vaca lui, pământul lui, nu se aruncă să se plimbe prin lume. Acuma după ce au plecat nemţii au venit acești oameni care ?vânează? norocul. Ei n-au reușit acolo să facă nimica, dar aicea cred că or să facă… Asta este o categorie socială anume.

Noi ne-am obișnuit aici în Banat cu o administraţie foarte severă, unde totul e pus la punct, totul e reglementat și pentru totul există dispoziţii: cum se face, cum nu se face. În Regat există o lejeritate. Rasismul nu-mi place, dar sunt categorii de oameni care au trăit într-o atmosferă în care această delăsare este, să zic așa, la modă. Evident că ăștia vin, ăștia pleacă, ăștia se mută și caută să ?ciupească? de aicea și de dincolo.

(Dar poate că acolo sunt și influenţe turcești…) Dacă-l citez pe Antonescu: ?Dușmanii neamului sunt turcii, ungurii și evreii?. Turcii?! Când am citit această frază, atuncea am zis că din acest moment mă declar și turc. Avem un obicei prost și de acest obicei ar trebui să ne lăsăm. Căutăm un vinovat și asta nu e bine. Trebuie să vezi tu ce ai greșit, când ai greșit și din ce motiv ai greșit. Se poate să fi învăţat acea greșeală, dar nu ai fost forţat să greșești. Știu că hașișul și altele le-am învăţat de la turci, căci și cuvântul este turcesc, dar lenevia n-am învăţat-o de la ei. De exemplu, se zice că proverbele reflectă atitudinea și filosofia unui popor. Turcul zice că: ?Tembeli hervin, bairam dir?, adică ?Pentru un leneș fiecare zi este bairam?, adică mare sărbătoare. Un popor leneș nu ar formula însă un astfel de proverb.

Ce am învăţat noi de la turci?! Nu mai citez, ci scot cartea de unde citez. (În ce limbă este scris aici?) Turcește și nemţește: hort, körz, asta hai că e și astăzi turcesc, cearșaf, masa, oda ? cameră, odaie; musafir, mahala, chibrit, soba, soba în care faci foc, fenar ? felinar, fitil, mangal, sabul ? săpun, peșchir ? folosim mai rar, de șters mâna, fincean, asta folosim noi mai mult fiind pentru vase; ciorba, cioban, ciorap, pantalon. Acuma se poate zice că ăsta e franţuzesc și aicea ne oprim, cioban. Cuvintele care au venit, probabil că au venit și cu obiceiul respectiv. Să știi că e curios că multe lucruri din Apus, și asta merită atenţia unui istoric, noi și mai ales Regatul, nu le-am primit prin intermediul ţărilor pe care le credem noi astăzi: Ungaria, Austria, Germania, ci prin Franţa, Spania, Turcia. Împărăţia turcească, până la războiul nostru de independenţă, s-a întins de la Suceava până în Omar și de unde se dau astăzi lupte, din Bagdad până în Tunisia. (Era un adevărat imperiu) A fost un imperiu și pe lângă faptul că au dat multe lupte și au jefuit foarte mult, au fost deștepţi și făceau și comerţ. De exemplu, prin acest comerţ a venit și laleaua, care nu a venit pe acest drum, din Olanda, Germania, Cehia, Ungaria, ci a venit prin Mediterana, prin turci. Zambilele ? zemblu, tot de la turci am învăţat. La fel și caimacul. Bahram și Ali au fost primii comercianţi turci care la Buda au adus primul sac de cafea.

De exemplu, în Ardeal, de multe ori se zice la porumb, la cucuruz, torok buza, adică grâu turcesc. Evident că nu a venit din America prin Austria, ci a venit prin Spania, Turcia și a ajuns la noi. Deci și turcii nu sunt numai ?negri?, ci sunt și negri, sunt și albi.

(Cum de aţi devenit profesor?) Trebuie să ai un crez să devii profesor. Credeţi că altfel se merită?! Nu. A fi profesor niciodată n-a fost o meserie.

….Eu am umblat mult și nu am avut mașină, slavă Domnului. Am umblat pe jos sau cu căruţa. Eu sunt un ?adversar? al societăţii de consum chiar și atunci când aceasta este rebotezată ?societate de bunăstare?. În excursiile acestea am cumpărat multe vase făcute de ţigani.

Dar să revenim la dăscălie. Su