Succesul este ca o reacţie în lanţ
M-am născut într-o zi de Crăciun, în 1941, în orașul Odorheiul Secuiesc din judeţul Harghita. Astfel am devenit primul copil de origine secuiască prin afiliere al familiei Pongrácz, originară din Cluj. Atât tatăl meu cât și mama s-au născut și au făcut studiile în orașul Cluj, unde s-au cunoscut și printr-o mare dragoste s-a născut această familie. Cum am ajuns eu în secuime și cum a evoluat soarta acestei familii, care este o familie tipică în ceea ce privește perioada imperiului Austro-Ungar? Deși am crescut într-un spirit maghiar, se vorbea acasă în limba maghiară, am impresia că toate etniile s-au întâlnit în familia noastră.
De unde pornește această ciudată poveste? Bunica mea, nobila Balázsi Anna, originară din Târgu Mureș, care mult timp a păstrat certificatul, actul acela unde se spunea că are titlul de nobil, scris pe piele, așa cum se obișnuia atunci, a trăit drama multor nobili maghiari din Ardeal care și-au pierdut averea. Familia, distrusă, a dat un anunţ în care se spunea că tânăra fată de origine nobilă își caută un soţ. S-a prezentat un mare comerciant din Slovacia, din Bratislava, pe nume Raduch Arnold. El a venit, s-au cunoscut, i-a plăcut. O singură problemă era: el nu știa nici un cuvânt ungurește. Astfel a început povestea unei familii mixte. S-au înţeles prin semne, pe urmă în limba germană, când bunica mea a avansat și a învăţat câteva cuvinte în limba germană. Din această căsnicie s-au născut trei copii, printre care și mama mea care, pentru a conversa cu tatăl, a urmat școli germane.
(Unde a urmat școala mama dumneavoastră?) La Cluj. Familia s-a stabilit la Cluj, unde bunicul meu a avut o firmă de sticlărie artistică. Desena, scria, grava pe sticlă. Eu nu l-am cunoscut pe bunicul pentru că era mult mai în vârstă decât bunica mea și când m-am născut eu, deja decedase. Prin această firmă deschisă la Cluj comercializa cristaluri, porţelanuri și de toate, obiecte de artă. Mult timp în podul nostru a fost un depozit de obiecte de artă vechi: porţelan din Boemia, sticle gravate… Țin minte că în copilărie camera bunicii mele a fost de vis: cu mobilier antic, cu fel de fel de bibelouri de porţelan, cu obiecte preţioase de argintărie și de aur. Așadar, starea familiei s-a îmbunătăţit prin această căsnicie și mama mea, ca orice fată bine situată în Cluj a urmat germana. Era la modă atunci să înveţi o limbă de circulaţie mondială.
Tatăl meu locuia aproape de ea la Cluj. El era tot dintr-o familie bine situată și conform acelorași sentimente de apartenenţă la mica burghezie, ca să zic așa, a făcut liceul în limba germană și a luat și ore de muzică, cum se obișnuia în familie. A păstrat până la moarte o vioară foarte valoroasă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
S-au cunoscut la Cluj și era cât pe-aici să nu se căsătorească, fiindcă tatăl meu a vrut să devină preot catolic. S-a înscris la Teologie și în anul doi, împreună cu alţi trei colegi, au fost prinși după o seară de chef, urcaseră pe statuia regelui Matei Corvin și au fost exmatriculaţi. (Cam în ce an era student tatăl dumneavoastră?) Tatăl meu s-a născut în 1913 și se lăuda mereu că e din 13 aprilie 1913 și numele lui este compus din 13 litere.
Părinţii s-au cunoscut după ce tatăl meu a abandonat Teologia. S-a căsătorit cu mama în 1937 și s-a născut și primul copil, sora mea mai mare. S-au instalat în Cluj… (Au locuit la început cu părinţii mamei?) Cu părinţii tatălui. Acolo aveau o casă destul de bună, cu multe camere și cu tot ceea ce trebuia. Între timp, tatăl meu a dat examen de admitere la Școala Superioară Comercială din Budapesta, pe care a terminat-o în 1940 și de acolo a fost repartizat în condiţii foarte bune la Odorheiul Secuiesc, unde i s-a oferit casă, chiar și mașină (avea un Ford vechi, printre primele mașini care au circulat în acest orășel mic), salariu consistent. A fost numit director la o societate de asigurare a micilor proprietari pe zona secuimii.
A venit războiul. Când m-am născut eu, în 1941, a mai apucat această bucurie, să aibă cel de-al doilea copil. Fiindcă era un om foarte implicat atât în viaţa socială cât și în viaţa politică, el s-a atașat din tinereţe de ideile social-democrate și avea și funcţie în Partidul Social-Democrat. A suferit din cauza aceasta.
Eu l-am cunoscut pe tatăl meu după ce s-a întors din război, în 1946. A fost ofiţer superior. Norocul lui a fost că la primele manevre militare a fost rănit la picior și a ajuns într-un spital din Germania. Astfel, a rămas cu piciorul întreg. Dacă nu, ar fi fost olog pe toată viaţa. El a stat în Germania într-un spital, foarte bine îngrijit, a fost cu trupele austro-ungare.
(În timpul cât tatăl dumneavoastră a fost înrolat ce s-a întâmplat cu familia…?) Noi, familia, cu bunica, cu sora, cu mătușa și fratele mamei am rămas în Odorheiul Secuiesc. Până în 1945 ne-a mers destul de bine. După ce a venit acasă tata din război și m-am întâlnit prima dată cu el, a fost o surpriză foarte mare pentru mine și mult timp n-am vrut să vorbesc cu el. Îl consideram un străin, mi s-a părut că e prea brunet pentru familia noastră palidă și cu ochii albaștri. A venit un bărbat creol… Ulterior am aflat că e moștenirea armeană din familie această culoare a pielii.
(De unde provenea el?) Pe de-o parte, Pongrácz era o familie veche maghiară. La fel ca bunica din partea mamei, bunicul din partea tatălui era de etnie maghiară pură, ca să zic așa. El a ajuns într-o funcţie cu care se lăuda ulterior tatăl meu, am păstrat și un act care adeverește că a fost ?slugă? la Universitate. Asta însemna că era de fapt ceea ce astăzi se numește administrator, deci era în cercurile intelectuale la Universitatea din Cluj. Era și originar din Cluj.
Din partea mamei tatălui meu sunt două filiere care se întrepătrund: una este cea armeană, originară din jurul Gheorgheniului, în Gheorgheni stăteau mai mulţi armeni catolicizaţi, și o parte slavă. De exemplu, mătușa mea cea mai apropiată se numea Maticska, era pură slovacă.
Prin urmare, când tatăl meu a venit acasă l-am simţit foarte străin și ciudat. Și ţin minte că atunci mi-a venit primul zâmbet pe faţă și l-am sărutat când mi-a făcut într-o dimineaţă un leagăn în curte și m-a pus în leagăn. Atunci am știut că e tatăl meu, înainte nu, pentru că nu l-am cunoscut. Am văzut fotografiile lui, dar era complet altfel în fotografii. După război și cum a fost rănit, a mai chelit, s-a mai schimbat… nu era Făt Frumos din poză și asta m-a deranjat pe mine. Pe urmă m-am apropiat de el.
Treptat-treptat a început pierderea averilor pe care le-au agonisit. E ca o ironie, ca o poveste. În 1945 a fost mare secetă peste tot. Tata și-a vândut mașina pe care a primit-o de la firmă ca premiu și a cumpărat o motocicletă cu ataș, cu care ne ducea la grădiniţă. După aceea, nu a trecut mult timp și a trebuit să-și vândă și motocicleta și a cumpărat o vacă. Fiind orășeni, nu am avut nici unde să ţinem și cum să ţinem vaca. Am ţinut-o la niște vecini, am plătit ca să o mulgă altcineva că nimeni nu a știut din familie, dar am avut lapte, copiii au avut lapte în perioada aceea nenorocită. După aceea, când a văzut că întreţinerea vacii costă destul de mult, a vândut-o și a cumpărat un porc și am mâncat porcul. Deci așa s-a terminat cu marea bogăţie. El a continuat să lucr