Magdalena Benkö, n. Bach, 1939, Ciacova
Sunt Benkö Magdalena, născută Bach, în 1939, în comuna Ciacova. Ciacova a fost o comună care avea încă șase sate, nu știu datele exacte, dar mai înainte a fost centru de plasă. De la plecarea turcilor, Ciacova a fost tot timpul centru de plasă, care ţinea până pe la Otvești, deci foarte departe. Când m-am născut eu, era comuna Ciacova și încă șase sate. (Cam câţi locuitori avea Ciacova în copilăria dvs.?) Cu sate cu tot erau vreo 15000, dar comuna avea 5000. Erau 1000 de numere de casă, și la aceste numere cam 5000 de locuitori. (Care era componenţa etnică?) Aveam și lista cu componenţa etnică deoarece, lucrând la bibliotecă, trimestrial trebuia să avem o evidenţă privind numărul de cărţi achiziţionate în raport cu fiecare naţionalitate. Astfel, nemţi erau 1200, unguri ? 900, românii erau probabil cam cât nemţii și ungurii împreună (aprox. 2000), și mai erau ţigani, aveam și cinci evrei, slovaci, aveam ruși refugiaţi… Pe vremea aceea, e interesant că ţiganii nu figurau ca etnie, era rubrica ?alţii? și ţiganii trebuiau trecuţi la acea rubrică.
Acum îţi voi spune o poveste. La Pădureni este ţigănimea, Maria Tereza i-a stabilit pe ţiganii aceia ?umblători? la Pădureni. Iar o învăţătoare, pentru participarea la un concurs, a făcut niște dansuri ţigănești grozave, au luat numai premiul întâi, duduia scena când dansau. Dar n-a avut voie să le spună dansuri ţigănești, sub pretextul că noi nu avem ţigani. Știu că învăţătoarea a fost atât de supărată, deoarece aceștia nu erau ţigani care să umble după găini moarte sau chestii din acestea. Erau românizaţi, vorbeau românește, se îmbrăcau frumos. Dar și-au pus costume minunate și-au cântat foarte frumos. Erau și muzicanţi printre ei. Însă n-a avut voie să spună ?dansuri ţigănești?. Cred că asta a fost pe vremea lui Gheorgiu Dej. Dar cert este că ţiganii erau ?altceva?.
(Povestiţi-mi despre familia dvs.!) Pot să încep cu bunicul. Pentru că Ciacova era un târg, veneau oameni din toate părţile. Bunicul meu, Bach, a venit din Lugoj. Era originar de acolo. Vorbea germana, româna și sârba, ungurește nu. Bietul tata, născut în 1907, când a început școala în 1914, se preda exclusiv în limba maghiară, și nimeni din casă nu l-a putut ajuta, pentru că nimeni nu vorbea ungurește. Bunicul meu a fost ceasornicar. Pe vremea aceea, după ce erai ucenic deveneai calfă, iar calfele mergeau, prin bresle, până la Viena. Și s-a dus de la meșter la meșter cu carnetul acela de calfă, unde trebuia să scrie unde a lucrat ca să-și perfecţioneze meseria. Bunicul a avut întâi un magazin la Timișoara, care se pare că nu i-a mers, și apoi a deschis la Ciacova un atelier. A luat o ţărancă ce avea casă proprie și mulţi bani, pe bunica, ce este șvăboaică. Au avut treisprezece copii, din care numai unul a trăit, tatăl meu. Toţi copiii au murit de mici.
Bunicul meu era ceasornicar, și lucra pentru ţărani, pentru că în Banat fiecare ţăran avea un un ceas deșteptător în casă și-o pendulă, nu din aceea luxoasă, care avea cadranul pictat. Satele din jurul Ciacovei sunt românești. Clienţii lui erau români. Iar femeile românce aveau niște podoabe cu totul deosebite, făcute din bani încadraţi în floricele presate din metal. Totul se sufla apoi în aur sau argint. Era o șapcă de pus pe cap, căreia i se spunea ?dulbent?. Bunicul făcea și aceste podoabe din care câștiga foarte mulţi bani. Româncele mai aveau niște ace pentru conci, lucrate în filigran, cu care își prindeau cocul. Șvăboaicele aveau dedesubt o bonetă cusută direct pe păr, peste care se punea acel batic curat și bun, care era din catifea, mătase naturală, atlas, și care nu putea fi spălat așa, cu una cu două. Româncele purtau mai ales cașmiruri, care s-ar fi degradat dacă le-ar fi spălat des. Și atunci aveau un batic mic de tot care la spate înfășura conciul, pentru a menaja baticul cel bun. Nu știu cum este în alte părţi, dar la noi, în toate satele până la graniţă tot așa se poartă. Eu am văzut asta când își dădeau jos baticul ca să le pună bunicul cerceii în ureche. Și atunci eu întrebam: ?Păi, de ce-i legată cu două cârpe (baticuri), nu-i este destul de cald numai cu una?? Iar el îmi răspundea: ?Păi a venit la târg cu cea mai bună cârpă, și ca s-o menajeze are dedesubt un batic pe care-l poate spăla frecvent?. Bineînţeles că la munca câmpului toată lumea avea pălăriile acelea mari, de paie. Cred că de multe ori, la munca câmpului, românii și nemţii se îmbrăcau la fel. Bunăoară, vecinii mei ? eu sunt din partea românească a satului ? românii umblau vara cu o cămașa albă, lungă până la genunchi și cu gaci, izmenele acelea albe. Și ţin minte că vecinul nostru neamţ, care era un ţăran bogat, umbla vara la câmp în gaci. El era un fel de ajutor de primar, deoarece era tot timpul un primar român și trebuia să fie și un ajutor de primar ales din partea nemţilor. Și acest vecin al meu era ajutor de primar, și era bogat, dar la câmp umbla tot în gaci. Deci și românii, și germanii umblau îmbrăcaţi la fel la câmp, vara. Probabil că era o îmbrăcăminte mai comodă. Toţi bărbaţii, bineînţeles, purtau în faţă acel mare șorţ bleumarin, șorţul semănătorului, pentru că era ridicat și în el se aflau seminţele. Dar ei umblau tot timpul cu acel șorţ când am fost eu copil.
(Ce vă amintiţi despre costumele de sărbători?) Când eu am avut cinci ? șase ani, româncele au început să renunţe la poale. Au trecut la costumul modern, cum s-ar zice… Erau cele șase sate: Cebza, Macedonia, Ghilad, Petroman, Obad și Gadu. Toţi locuitorii din aceste sate veneau la Ciacova, la târg, marţea, vinerea și duminica. De altfel, la Ciacova era și spitalul, era farmacia, era și Carte Funciară. Deci, veneau și cu probleme, dar veneau și la târg, ca să vândă. Cam de patru ori pe an erau acele târguri mari, renumite. Eu atunci îi vedeam pe ţărani cum erau îmbrăcaţi. Cred că unul din târguri era pe la Florii, și era plin târgul de oale. Românii aveau nevoie de acele oale de lut pentru pomană. Veneau atâţia olari, și erau atâtea oale în piaţă! Și era ca o paradă a modei, dar a portului popular românesc. Erau mândrele acelea ? așa le spunea la femeile necăsătorite, ?mândre? ? bănăţencele erau rujate binișor, cu ruj pe buze și date cu pudră pe obraz. Foloseau și ?albele? – așa le spunea ? produse pentru albirea pielii, deci erau fardate româncele, aveau și o aluniţă pe care și-o făceau cu creionul. Și erau foarte frumos îmbrăcate. Pentru că era primăvară, erau în mătăsuri roz, galbene… Aveau un fel de turban de la care atârnau în spate panglici, un șorţ cu totul deosebit. Se spunea că după ce fel de cusătură era pe mânecă, dacă erau ?trandafiri? sau ?moșcioane? (acelea erau panseluţele) se putea ști dacă-i din Ghilad sau din Banloc. Deci aveau în familie și în comună anumite modele tradiţionale, după care se putea determina din ce localitate este respectiva. (Existau diferenţe și între îmbrăcămintea fetelor nemăritate și a femeilor măritate?) Bineînţeles. (Îmi arată o fotografie în care toate fetele din cor sunt îmbrăcate în costume populare românești). Aceste costume populare au fost împrumutate de la ţărani și s-au restituit după spectacol. Știu că și pe mine m-a pișcat un băiat de obraz, spunând: ?Ce româncuţă faină!? (râde). (Îmi mai arată câteva fotografii de familie) Acestea sunt costume șvăbești, iar aceasta este maică-mea. Nu mai am nici o poză din casa bunicilor mei, decât poze cu curtea, grădina. În această poză este tata, bunicul meu, bunica mea vitregă și doi ucenici. Iar aceasta e masa de lucru a tatălui meu. Acestea sunt lămpi de spirt, cu care topeau aurul.
…Știţi că tot omul vrea să fie ceea ce nu este. Bunicului îi plăcea grădinăritul și să crească animale. Bineînţeles că a dat greș tot timpul, și-a băgat foarte mulţi bani în asta. Aici s-a fotografiat cu porumbeii, iar în cealaltă poză cu găinile.
Tatăl meu cânta la vioară. Întâi a învăţat vioară de la unul, Dușan Baci, și după aceea s-a perfecţionat. În orchestra lui proprie cânta la contrabas. Avea instrumentele lui proprii, știa să cânte la saxofon, iar în fanfară bătea toba mare.
La Ciacova era obiceiul, probabil și-n celelalte comune din Banat, ca să ia copiii ore de muzică. Nu ca să se facă muzicanţi, ci pentru educaţie. Erau profesori, de exemplu domnul Gregor îi învăţa pe copii și vioară și acordeon, erau între 20 și 30 de copii care mergeau la el. Așa cum am spus, tatăl meu a învăţat vioară de la unul Dușan Baci. După aceea a dat el ore. Majoritatea elevilor lui erau pe la Liceul Pedagogic din Timișoara și aveau nevoie de ore suplimentare la vioară ca să treacă examenele. Un singur elev a avut care a fost muzicant toată viaţa, și care a plecat în America și la bătrâneţe a venit înapoi.
(Erau și formaţii?) Da. Erau mai multe orchestre, pentru că era muzica ţiganilor profesioniști, formată din două orchestre: a ţiganilor de limbă maternă română, care cântau muzică populară românească, și a ţiganilor de limbă maternă maghiară și germană. Erau destul de mulţi ţigani de limbă maternă germană la Ciacova, care cred că veniseră pe lângă garnizoana care a fost în târgul Ciacova. Știu precis că bunica lui Szabo a fost ţigancă din Viena, și vorbeau nemţește acasă, iar Pala umbla cu fratele meu pe la școală. Îmi amintesc că bunica mea era furioasă pe fratele meu: ?Iar e la ţiganul acela de Pala!? Erau ţigani de limbă maternă germană. Și eu am avut o colegă, am stat într-un timp în bancă cu ea, care vorbește și acum germana la perfecţie. Ea este în Timișoara acum. Erau muzicanţi cu toţii și aveau formaţia lor, cu muzică de jazz, cu viori, acordeoane, contrabas. Tatăl meu avea o orchestră compusă din cinci ? șapte persoane. Saxofonul era al nostru, mai era un acordeon, vioară, contrabas, toboșar. În podul nostru de la Ciacova era plin de partituri, de pe la București, de la Sergiu Malagamba până la toate celelalte cântece la modă. Era muzică de dans. Cam de două ori pe săptămână aveau repetiţii pentru muzica de dans. O dată pe săptămână era în Ciacova repetiţie în biserică, pentru că din Ciacova era Brandeis, profesorul de braci (de violă), de la Școala de Muzică, și era Gerstenengst, organistul de la biserica Sf. Iosef din București, cel mai grozav organist din România pe vremea aceea. Și ei veneau de Paști și de Crăciun și dădeau concerte în Ciacova, cu corul bisericii. Și bineînţeles că trebuia să fie pregătit corul, și o dată pe săptămână erau repetiţii de orchestră în biserică.
(Maghiarii și românii aveau și orchestre separate?) Nu, cum spuneam, pentru maghiari cântau muzicanţii ţigani de limbă maternă maghiară. La orele de muzică, tatăl meu a avut copii de toate naţionalităţile. În satele din jur se practica încă jocul. Eu n-am asistat niciodată, dar în faţa bisericii sau a Căminului Cultural pe la ora două se aduna jocul, cântau câţiva muzicanţi și tineretul juca. După aceea mergeau acasă să hrănească animalele și seara mai era bal. Dar în fiecare duminică după-masă era joc. Erau câteva cântece obligatorii care se cântau când se termina jocul, și tot spunea tata: ?Nu știu de unde să fac rost de partituri! Copiii vor să le înveţe pe acestea, că trebuie să le știe, și n-am de unde să le iau.? Tatălui meu i-a plăcut muzica ţigănească maghiară, dar cu cele românești avea probleme. El cânta după note, dar ţiganii cântau după ureche, și se întreba de unde știu ţiganii când să schimbe tactul. Deci, pentru muzică populară românească cântau muzicanţii ţigani, lăutarii.
La Ciacova nu era joc, dar la Tolvădia nemţii făceau balul. Erau nemţoaicele îmbrăcate toate în organdiuri, costume lungi până la pământ, dar albe. Iar mama o lua pe prietena ei Florica, din Tolvădia, care acum se numește Livezile, deoarece ?Tolvădia? înseamnă ?hoţia?. Și figurează într-unul din romane, pentru că acolo era un grof ungur care ataca la drumul mare drumul balcanic care venea de prin Serbia și mergea până la Szeged, sau așa ceva. Și de asta se chema Tolvădia, pentru că banda lui de hoţi dispărea în satele acestea. Este o comună românească, cu câţiva germani bogaţi, care au cumpărat pământ de acolo. Probabil că groful a dat faliment, iar banca a vândut pământul.
Deci, cea mai bună prietenă a mamei era Florica, și amândouă se îmbrăcau șvăbește și mergeau la bal, și tot așa, se îmbrăcau românește amândouă și mergeau împreună la joc. Nu mergeau decât uneori la joc, când era ceva deosebit. Deci, se putea merge și la joc. La noi, la Ciacova nu era nici o problemă. Era bal, iar în port popular nu era îmbrăcat nimeni. Se cântau șlagărele bucureștene, care aveau texte românești. Și în componenţa orchestrei lui tata erau români, erau unguri, nu era o muzică germană. Dar era și fanfara care cânta muzica pentru Rugă, de exemplu, formată numai din germani. Toţi tinerii învăţau să cânte la un instrument.
(Se sărbătorea Chirvaiul?)Da, sigur. După `45 se pare că nu s-a mai permis Chirvaiul. Chirvaiul e ziua sfinţirii bisericii, deci a fost interzis nu din cauza nemţilor, ci din cauză că era legat de Biserică. Era o sărbătoare unde tinerii se unesc, își pun împreună banii, mai primesc și de la rude bani ca să-și tocmească o orchestră. Orchestra se tocmea pe trei zile, și asta costa destul de mult. În plus, se cumpărau niște butoaie cu vin. De obicei tinerii care încă nu fuseseră luaţi la armată participau doi ? trei ani la rând, până-i lua în armată. Iar dacă băiatul pleca în armată și nu mai lua de nevastă fata cu care era pereche la Chirvai, atunci era atâta bârfă în sat! Adică pur și simplu o compromisese dacă n-o mai lua de nevastă. Dar și pentru el era neplăcut dacă până venea din armată, fata se măritase cu altcineva. Eu n-am participat la Chirvai, pentru că mie nu mi-a plăcut, și mi-a repugnat tot circul acela cu licitarea strauss-ului. De obicei se dădea ocazia celor bogaţi sau foarte bogaţi să se a