O comunitate evreiască cu un trecut prestigios : comunitatea evreilor timișoreni

Vestigii ale prezenţei evreilor în Banat datează din secolele II‑III e.n. În perioada următoare și cu deose­bire în secolele XIII‑XVI se confirmă prezenţa unor neguţători și zarafi evrei pe meleagurile bănăţene, iar așezarea de familii de evrei la Timișoara este atestată de pietrele funerare aflate în cimitirul evreiesc central al orașului, cea mai veche piatră tombală datând din anul 1693 și fiind cea a medi­cului sau vraciului evreu Azriel Assael, originar din Salonic. Este cunoscut că evreii din Timișoara și Banat au trăit în acele vremuri sub dominaţie turcească.

După victoria de la Zenta a prinţului Eugen de Savoya asupra turcilor (1698), administraţia austriacă a tolerat la Timișoara prezenţa unei popu­­laţii evreiești de 144 de suflete. Imperiul Habsburgic a ?regle­mentat? viaţa evreilor din Banat prin ?Judenordnung? și ?Gentis iudaicae regulatio?, care conţineau restricţii foarte severe privind populaţia evreiască de atunci. Totuși, o dată cu consolidarea monarhiei austriece în secolul al XVIII‑lea, înfiinţarea de comunităţi evreiești ? sefarde și așche­naze ? a luat un avânt important, acestea având în frunte rabini prestigioși.

Despre rabinii timișoreni relatează o carte extrem de valoroasă a Prim‑Rabinului dr. Iacob Singer din anul 1928, din care se poate afla că cele două mari comunităţi evreiești, cea așa zisă germană/?așchenazim? și cea spaniolă/?sefardim? își alegeau proprii rabini. După anul 1870 ? anul sciziunii comunitare ? iau fiinţă comunitatea statu‑quo ante în cartierul timișorean Fabric și cea ortodoxă în cartierul Iosefin.

Locul de fală în galeria rabinilor timișoreni în prima jumătate a
secolului al XIX-lea îl ocupă rabinul de faimă europeană Oppenheim sau Oppenheimer Țvi Hirsch ben David (1821‑1859), supranumit și ?Gaon Rabbi Herschele Temeswarer?, al cărui mormânt, clădit în stil mausoleu, a devenit un loc de pelerinaj nu numai pentru evrei, ci și pentru neevrei. Primul rabin al Timișoarei a fost însă rabinul sefard Iacob Moises (1739‑1741), urmat de ?Oberrabbiner al Regiunii Banat? Eliezer Lipman ben Beniamin Zeeb, de asemeni sefard (1743‑1768), și de rabinul Iacob Wolf, care păstorește în prima sinagogă din Cetate, din ?Judenhof?, pentru așchenazim și sefardim, devenind în anul 1764 ?Oberrabbiner al Transilva­niei? cu sediul la Alba Iulia, unde erau în acea vreme aproximativ 3000 de evrei.

Apogeul înfloririi comunităţilor evreiești, atât ortodoxe, cât și neologe și sefarde, este atins abia după anul 1867 (anul reconcilierii austro‑ungare), prin construirea a șase sinagogi, în primul rând a celei ?mari?, neologe, în cartierul central Cetate, între anii 1863 și 1864, o construcţie impună­toare executată în stil maur. Urmează în anul 1899 ridi­carea sinagogii din cartierul Fabric, de asemenea neologă, ce se înfăţișează ca o verita­bilă perlă arhi­tecturală, și a celei ortodoxe din cartierul Iosefin, între anii 1906 și 1910.

Aceste sinagogi măreţe care se înalţă în vecinătatea altor clădiri, dominând străzile unde se află, stau mărturie unei vieţi comu­nitare evreiești înfloritoare altădată și bunăstării materiale a elitei evreiești timișorene din epocă. Privind înspre acest trecut, cuprinși de gândul caracterului efemer al vieţii, ne simţim îndemnaţi a repeta dictonul ?Sic transit gloria mundi??

În prezent, numai sinagoga din cartierul Iosefin mai este utilizată, îndeosebi cu ocazia festivităţilor comunitare, sinagoga din Cetate și cea din ?Fabrică? nemaifiind frecventate din cauza degradării lor.

Trebuie arătat că sinagoga ?mare? a fost sfinţită în anul 1865 de către Prim‑Rabinul dr. Mauriţiu Hirschfeld, un rabin extrem de erudit, a cărui activi­tate era aureolată de vorbele de duh : ?Dacă vrei să te educi ca om, trebuie să te ridici la Dumnezeu?. În anul 1872, împăratul Austriei, Franz Josef, fiind prezent în Banat (devastat pe atunci de mari inundaţii), a găsit de cuviinţă să viziteze sinagoga din Cetate, oferind, după cum mărturisește tabla de marmură din acest măreţ templu, ?o manifestare încântătoare, asemuită unei a doua sfinţiri a acestei sinagogi?.

Încă din secolul al XIX‑lea începe o activitate fecundă de educaţie și de învăţământ evreiesc con­fe­­sional, având ca îndrumători pe rabinii Iosif Hartmann, dr. Bartolomeu Kohlbach și rabinul­‑savant dr. Mauriţiu Löw. Se instituie servicii divine speciale pentru tineretul evreu, vineri seara și Sâmbătă. Iau naștere, pe lângă fiecare ?heder? de cartier, școli elementare evreiești în cartierele populate de evrei, apogeul fiind înfiin­ţa­rea Gimna­ziului și a Liceului Israelit teoretic ? separat pentru băieţi și fete ?, precum și a liceului comercial, în anii 1922‑?23. La conducerea acestor licee și‑au desfășurat munca pedagogică prodi­gioasă directorii dr. Iosif Marcus, dr. Sidonia Herz și prof. Marton Isidor* . Școlile elemen­tare evreiești aveau în frunte învăţători calificaţi : Leopold Fleischer** (tatăl acad. prof. dr. israelian Ezra Fleischer), Hugo Herskovits, Ernest Kauftheil, Gheorghe Edelstein, Székely Francisc.

În perioada dintre războaie comunităţile evreiești din Timișoara numărau aproximativ 12000 de suflete, iar în provincia bănăţeană trăiau câteva mii de evrei în mici comunităţi, având sinagogi și rabini proprii la Lugoj, Caransebeș, Sânnicolau Mare, Lipova, Ciacova.

De mare relevanţă este rolul pe care l‑au avut evreii în ceea ce privește înflorirea vieţii economice și a celei culturale din Timișoara și Banat. Ei au fost editori de cărţi și de ziare, având tipografii și zincografii proprii, au pus bazele industriei textile timișorene, de bumbac, de lână și de mătase, au înfiinţat fabrici de pălării, de vopsele, săpun, ulei, pielărie și încălţăminte. Au creat instituţii bancare, dând naștere unui comerţ înflo­ritor, prin magazine textile și alimentare, prin exportul de cereale și blănuri. Micii meseriași evrei au contribuit din plin, prin conștiinciozi­tatea și profe­sionalismul lor, la oferirea bunu­rilor de consum casnic. Evreii timișoreni, ca și evreii din alte ţinuturi, orașe și orășele ale României, au fost cu adevărat fermenţi ai epocii în care au trăit. Artiști evrei au pus bazele orchestrei filar­monice a orașului, iar concer­tele și viaţa muzicală s‑au bucurat de o frec­venţă numeroasă din partea populaţiei evreiești iubi­toare de artă și cultură.

Pentru meritele de care au dat dovadă unii reprezentanţi ai obștii evreiești din Timișoara, ei au fost înnobilaţi cu titlul de ?baron? de către împă­ratul Austro‑Ungariei. Cea mai de seamă perso­nalitate a evreimii bănăţene a fost baronul Ignaţ S. Eisenstädter din Buziaș, președinte al Comu­ni­tăţii Evreilor în anul 1866 și al ?Chevra Kadișa?, care a adus cel mai mare aport la construirea sina­gogii din Cetate, printre altele donându‑și orga. La înhumarea acestui mare om al bine­facerii sociale, al sprijinirii culturii și propășirii economice a urbei, au luat parte 10000 de persoane din Timișoara și din Banat, reprezentând toate naţionalităţile conlo­cuitoare.

Nu încape nici o îndoială că evreii au trăit în deplină armonie alături de celelalte naţiona­lităţi, desigur, într‑un oraș care avea nu numai primari maghiari, dar și primari români și sârbi.

Armonia pomenită privește doar perioada inter­belică, 1920‑1939, până când antisemitismul, nutrit de mișcarea legionară și de ?sumanele negre? și ridicat la nivel de stat prin legile antievreiești­‑rasiale, a injectat otrava urii de rasă, a învrăjbirii și a invidiei, în populaţia neevreiască a orașului. În timpul celui de‑al doilea război mondial, și evreimea timișoreană, și cea bănăţeană, ca și confraţii din toată ţara, au trebuit să îndure stă­pânirea teribilă a Gărzii de Fier, taberele de muncă obligatorie, deportarea în Transnistria a evreilor cu vederi de stânga, desfiinţarea comunităţilor evreiești din judeţ și mutarea eno­riașilor evrei de acolo la Timișoara, dimpreună cu jefuirea de averi. Ca o ?reacţie în lanţ?, s‑a urmărit : scoaterea din locuinţe a evreilor, inter­zicerea exercitării comer­ţului și a meseriilor, excluderea din serviciile publice a funcţionarilor și profesorilor evrei, îndepărtarea medicilor și farmaciștilor evrei din colegii, a avocaţilor evrei din barouri, a elevilor și studenţilor evrei din învăţă­mântul de stat, continuându‑se cu șirul înjosirilor, înteţit de hitleriștii locali.

Tot ceea ce au făcut evreii spre propășirea econo­mică și culturală a orașului lor gazdă a fost dat uitării și nu mai prezenta nici o importanţă. Mai apoi, perioada comunistă, în care unii evrei credeau că se vor reabilita, le‑a rezervat acestora o mare decepţie, întrucât naţionalismul, de care a fost invadat comunismul, a reînviat antisemitismul.

La Timișoara a avut loc un proces antievreiesc al ?sioniștilor?, după modelul stalinist. La fel ca în toată ţara, și aici s-a petrecut o epurare a P.C.R. de evreii care nu erau activiști de seamă.

Este locul să evidenţiem că, în perioada celui de‑al doilea război mondial, în anul 1941, vine la Timișoara dr. Ernest Neumann, care funcţionează ? paralel cu activitatea rabinică ? în postul de profesor de religie la Liceul Israelit, deve­nind apoi Prim‑Rabinul comu­nităţii evreiești neologe, ca urmaș al Prim‑Rabinului dr. Iacob Singer, dar și al ultimului prim‑rabin din cartierul Cetate, dr. Maximilian Drechsler.

În mijlocul unei comunităţi evreiești cu un număr infim, de 500‑700, de suflete ţinute în evidenţă, Prim‑Rabinul dr. Neumann (de altfel, singurul prim‑rabin neolog cu înaltă pregătire din România) se luptă din răsputeri în prezent pentru ca evreimea timișoreană să‑și păstreze identitatea și să ţină la înălţime făclia credinţei iudaice strămoșești. El men­ţine trează credinţa strămoșească și iubirea Sionului în sufletele enoriașilor, în mare parte bătrâni, prin oficierea zilnică a serviciilor divine. Este un aprig combatant împotriva antisemitismului și anti­semiţilor ce se manifestă fie vizual, pe zidurile unor clădiri din oraș (prin zvastisci și ?steaua lui David? pângărită), fie în mass‑media. În sânul Comunităţii Evreilor acti­vează un comitet compus din nouă membri. Munca adminis­trativă are în frunte o secretară, care își duce sarcina grea alături de un număr redus de colaboratori.

Tineretul evreu timișorean se formează sub oblă­duirea Comunităţii, prin învăţarea limbii ebraice în cadrul cursurilor de Talmud‑Tora, într‑un club înzestrat cu calculatoare și o bibliotecă. Tinerii formează și corul Comunităţii, care ia parte la festivităţile evreiești, dar și la serviciile ecumenice ale orașului.

Comunitatea are un număr de cincizeci de per­soane asistate social.
Ea susţine cu deosebită dăruire cantina‑restaurantul ritual și azilul de bătrâni. Comunitatea se pregătește în fiecare an pentru a sărbători Purimul, pentru care Forumul Democrat German îi pune la dispoziţie sala sa de festivităţi.

Pe vremuri grandioasă, comunitatea evreiască timișoreană este azi pe cale de dispa­riţie. Totuși, ea se poate mândri cu pro­fesori uni­versitari, în special în domeniul medicinei : fiziologul prof. dr. Schneider, biochimistul prof. dr. Deutsch Géza, hematologul dr. Gheorghe Rudas, embriolo­­gul prof. dr. Benedict Menkes, stomotologul prof. dr. Robert Nussbaum, parazitologul prof. dr. Mihai Elias, bacte­riologul prof. dr. Anuţa Elias (aflată astăzi în Israel). De asemenea, o mândrie a comu­nităţii sunt matematiciana prof. dr. Maria Neumann și istoricul prof. dr. Victor Neumann. În domeniul muzicii, pianis­tul Leo Freund, pianista Ella Filip, violonista Weinberg Ibolya au contribuit la ridicarea culturii muzicale a Timișoarei. Fostul președinte al Comuni­tăţii, farma­cistul Bruno Brauch, s‑a numărat, alături de alţi renu­miţi muzicieni evrei, printre membrii fondatori ai orchestrei filarmonice a ora­șului. Șirul medicilor, al avocaţilor și inginerilor de vază din sânul evreimii timișo­rene ar putea forma un volum întreg în monografia nescrisă a comunităţii.

Dintre cadrele didactice ale Liceului Israelit, doar câteva persoane au ajuns la o vârstă înaintată : Prim‑Rabinul dr. Ernest Neumann, prof. Francisc Frucht (azi poetul Anavi Ádám), prof. Ezra Bergler și prof. Oscar Schwartz.

Reînviind trecutul, privirea noastră pioasă se întoarce către acei membri ai comunităţii evreiești din Timișoara care își dorm somnul de veci în cimi­tirul central din Cetate. Privim cu adânc regret și cu oarecare resemnare dispariţia inevitabilă a comu­nităţii timișorene, sperând că Dumnezeul unic va face ca ea să dăinuie în amintirea viitorimii.