Eminenta Sa, Prim-Rabinul dr. ERNEST NEUMANN (n. 1917, Ceica, Bihor) – „Decalogul este si acum si ar trebui sa fie o calauza pentru toate popoarele”

M‑am născut în comuna Ceica în urmă cu 83 de ani, în ianuarie 1917. Era un sat românesc, numai la margine de sat erau câteva familii maghiare. Și era și o comunitate evreiască mare. Acestea sunt primele lucruri ale unei comunităţi evreiești : templul, rabinul, hahamul și dascălul.

Părinţii mei erau angajaţi la o moară de ulei, care de fapt era proprietatea unchiului meu de la Oradea. Această fabrică era o societate anonimă pe acţiuni ? cu 600000 de lei ? o acţiune era 1000 de lei, deci erau 600 de acţiuni. Tata n‑a avut nici o acţiune, și după nu știu câţi ani de serviciu dr. Kindler, avocatul și președintele maghiar de‑acolo, i‑a dat drept recom­pensă 25 de acţiuni în această făbricuţă de gheaţă și moară de ulei.

După ce am terminat cele patru clase primare ? pentru că noi, ca am ha‑sefer, ca ?popor al Cărţii?, trebuie să ne străduim să sorbim cât mai mult din izvorul știinţei, al cunoștinţelor ?, părinţii mei m‑au trimis la Oradea, unde am găsit găzduire la unchiul meu și‑am urmat primele trei clase ale gimnaziului israelit ortodox care funcţiona la Oradea. Atunci, pentru a trece din clasa a III-a în clasa a IV-a liceală, era un examen de admitere, pe care l‑am dat tot la Oradea. Între timp, părinţii mei s‑au mutat de la Ceica la Beiuș. La Beiuș exista un liceu, un liceu nu oarecare, unul din liceele care au adus faima Transilvaniei. Era un liceu român numit ?Samuil Vulcan?, care a fost înfiinţat în 1828? Și am continuat studiile la acest liceu, un liceu renumit până în ziua de azi. Toţi cei originari din Beiuș, cei care am absolvit cândva liceul din Beiuș, ne reîntâlnim aici la Timișoara an de an la ?Balul bihorenilor?, când vin actualii condu­cători ai liceului din Beiuș, profesori de acolo, și ne întâlnim, ca o familie, cei care au vreo tangenţă oarecare cu orașul, care au fost legaţi de școala respectivă și cei care actualmente trăiesc în orășel.

După absolvirea liceului, am urmat seminarul rabinic din Budapesta, la care, încă de la înfiinţare, s‑a pus condiţia ca, paralel, cel care este seminarist, după examenul de admitere prin care a fost acceptat în acel institut, să fie totodată și student al univer­sităţii. La vremea aceea la Budapesta erai obligat ca după patru ani de învăţământ să alegi între istoria antică și limbi semitice, trebuia să faci o disertaţie. Titlul disertaţiei mele a fost ?Despre istoricul creaţiei?, așa cum se prezintă în Hagada, într‑o anumită parte din Talmud. Și înainte de a absolvi seminarul trebuia să dispui de titlul de doctor, pe care ţi‑l acordă într‑un cadru cu totul festiv juriul alcătuit din șapte profesori și președinte. Te prezinţi în faţa fiecăruia și fiecare îţi spune ?Doktorrá avatom?, te pri­vesc, te acceptă ca doctor.

După ce am terminat studiile, era deja în anul 1940. M‑am întors în ţară, pentru că din prima clipă cu această intenţie am plecat la studii la Budapesta ? ca să profesez în România. Și am depus un examen de capa­citate la București, iar începând din 3 aprilie 1941 am fost angajat al Comunităţii Evreilor din Timișoara. La început, predam în dublă calitate : opt ore de religie pe săptămână și, în același timp, îndepli­neam funcţia de rabin la templul din Fabric, pentru că trebuia să‑l înlocuiesc pe Singer Iacob, care era de zeci de ani prim‑rabin al templului din cadrul Comunităţii Evreilor din Timișoara. În vremea aceea erau foarte multe școli evreiești : școli primare, școli liceale, liceu de băieţi, liceu de fete, liceu comercial.

Au fost vremuri grele pe care le‑am apucat, pentru că abia am ajuns aici în 3 aprilie și la 3 august a venit perioada de dictatură anto­nesciană, când s‑a dat dispoziţie ca toţi tinerii care au împlinit vârsta de 18 ani să se adune pe terenul de la Arena electrică, de lângă Gara Mică din Timișoara. Și eu am fost repartizat în lagărul de muncă de la Filiași. Desigur că enoriașii n‑au lăsat ca eu să fiu dus pe șantier ; am făcut planton două săptămâni, până am primit telegrama din partea președintelui Comu­ni­tăţii de atunci că problemele s‑au rezolvat, că sunt scutit, că pot să mă întorc acasă și să‑mi îndeplinesc misiunea. A fost o misiune foarte grea, pentru că trebuia să încurajăm credincioșii asupra cărora plana pericolul deportării în lagărul de exter­minare de la Auschwitz. Deportarea masivă a avut loc de fapt în 1944.

Aici, în Banat, pericolul unei deportări nu privea deportarea în lagărul de exterminare de la Auschwitz, ci deportarea în Transnistria : o parte a evreilor (puţini) pentru că au fost implicaţi în procese comuniste, alţii pentru că au cerut viză de tranzit în Uniunea Sovietică ? ca să ajungă în America ?, toţi aceștia au fost frumos luaţi și duși în Transnistria și o grupă a fost exterminată. Ei ? mi se pare că au inversat lucrurile ? au vrut să extermine grupa celor care erau implicaţi în procese comu­niste și au exterminat grupa cealaltă. Numele lor figu­rează pe o placă come­morativă afișată pe unul din pereţii sălii de ceremonii din cimitirul nostru, aici, în Timișoara. (Cam ce număr știţi ?) Optsprezece­‑nouăspre­zece din Timișoara.

(Și din alte regiuni ale ţării au fost duși acolo, în Transnistria, sau numai de‑aici ?) Din Moldova, foarte mulţi.

În România Mare existau 850000 de evrei, din care, din Moldova, începând cu Dorohoi, și mai târziu a fost pogromul de la Iași, ?trenul morţii?, au ajuns să facă zeci și zeci de mii de victime. E ade­vărat că 125000‑130000 de evrei, deportaţi din Ardealul de Nord, de către fasciștii unguri, de către hortiști, au fost victimele Holocaustului, deci și evreii români. Totuși, de la 850000, la sfârșitul războiului, noi am rămas 420000 de evrei. Unde sunt 430000 de evrei ? Au dispărut !

Noi eram, din acest punct de vedere, într‑o situaţie privilegiată. E altceva în lagărul de muncă forţată. Din Timișoara trei tineri au murit în acest lagăr, într‑un accident. Ei se numeau Weingewürtz, Putman, Gombo. La înmormântarea lor, s‑a dus afară, la cimitir, o masă pe care s‑a pus un pupitru, unde m‑am urcat eu și am ţinut cuvântarea, pentru a se putea cuprinde cei 2000 de oameni care au asistat la această înmormântare.

Pericolul deportării a existat, mai cu seamă în 1942. Atunci noi, eu împreună cu dr. Ligeti, am mers din templu în templu. În principal, în cele două temple, deoarece comunitatea din Timișoara a fost, prin exce­lenţă, o comunitate neologă. Amândouă templele au avut peste 900 de jeţuri, pentru că marea majoritate erau neologi. Erau ortodocși ? în Iosefin, sute de familii, și erau 100‑200 de familii ortodoxe în Fabric ?, dar marea majoritate erau neologi.

Atunci am vorbit și eu, și încercam să‑i încu­rajăm pe cei care erau aici, mai cu seamă femeile și puţinii bărbaţi care erau favorizaţi, prote­jaţi, să‑i încurajăm că nu va fi nimica.

S‑au făcut diferite demersuri. A intervenit, desi­gur, și rabinul Șafran, a intervenit regina mamă, capii bisericii ortodoxe române, în sfârșit, în favoarea noastră ? ca să nu se facă deportarea… și am scăpat de deportare.

La Ierusalim este un institut unde sunt înscriși 4500000 de evrei, originari din Europa, care au fost deportaţi la Auschwitz, apoi exterminaţi. Aceștia au fost înscriși, dar de fapt au fost exterminaţi 6 milioane de evrei. Că astăzi se găsesc unii care contestă, că de fapt nici nu a existat lagărul de exter­minare de la Auschwitz, asta e o prostie, pentru că la Wansee s‑a hotărât, în 1942, ca acest lucru să se întâmple și s‑au pregătit pentru asta și chiar s‑a folosit pentru exterminare gazul Cyklon B ? pe care scria că e bun pentru exterminarea ploșniţelor, și când colo era pentru gazarea oamenilor. În timp ce fanfara cânta, li s‑a spus : ?Domnilor, mergeţi să vă îmbăiaţi?. În sfîrșit, ce să mai spunem ? Au devenit oamenii fiare !

Adevărul este că și‑n acele împrejurări erau oameni ? în afară de faptul că din Danemarca, de pildă, n‑au fost deportaţi, sau din Bulgaria. 16000 de oameni de bine fac parte din oamenii drepţi ai popoarelor, în cinstea cărora s‑a sădit câte un pom pe o alee din Ierusalim. Este o alee numai de pomi, puși pentru acești oameni care au fost încadraţi în Iad Vașem pentru că au tăinuit, pentru că au salvat vieţi omenești, de foarte multe ori riscând propria lor viaţă, în fel și chip. În general, indiferent de cult, au fost mănăstiri unde au stat ? un copil sau altul ? ascunși.

Dar, dacă nu am fost deportaţi nu înseamnă că nu eram privaţi de drepturi. Un medic trebuia să afișeze că e medic evreu și avea dreptul să trateze numai pacienţi evrei, un avocat nu putea să apară în instanţe judecătorești, fiecare casă, proprietate evreiască era naţionalizată, pe fiecare casă era înscris C.N.R. (casă naţionalizată română), fiecare magazin trebuia românizat, fiecare fabrică, pro­prietate a unui evreu trebuia româ­nizată și așa mai departe? Duceam o viaţă de paria, de toleraţi. Noi, aici, în această parte a ţării, nu am purtat stea galbenă. A trebuit să predăm aparatele de radio, că pe atunci nu existau televizoare. Cu toate acestea, în general s‑au găsit oameni de treabă. De exemplu, eu am găsit un om de treabă ? pe strada Mircești 5 ?, care locuia la subsol și îmi permitea ca după‑amiaza sau spre seară, când era BBC‑ul în limba română, să vin la el și să ascult, ca să fiu în contact cu lumea, ca să am totuși încă motive ? la început, de disper­are, și mai târziu, după ce s‑a întors situaţia de pe frontul de Est, de încurajare a elevilor mei ? și a enoriașilor.

Întâmplător, eu am locuit în aceeași casă cu profesorul Mișu Anghelescu, cu care m‑am împrietenit. Am fost în același adăpost ? când au fost aceste alarme, bombardamente, și ulterior soţia a găsit un bileţel în care scria că dorinţa lui este ca la înmormântarea lui să spun și eu un cuvânt. Îl știam atât de apropiat sufletește.

Totdeauna s‑au găsit și oameni care au știut să rămână oameni… Nu prea mulţi însă.

Din școlile noastre eram scoși, natural, și totuși am continuat să predăm, am luat aripile clădirii din templu și le‑am făcut clase de școală. Am primit o casă pe lângă Gara Mică, unde iarăși condiţiile erau cu totul vitrege și absolut nepotrivite, dar totuși am continuat să predăm. Și cei din alte orașe, din Transilvania de Sud, pentru că cea de Nord era alipită atunci la Ungaria hortistă, au venit la noi, și de două ori pe an am ţinut cu ei examene particulare și le‑am eliberat și lor certificate. Ba mai mult, am constituit o comisie de bacalaureat și am eliberat diplome de bacalaureat, având convin­ge­rea că, după ce se va termina războiul prin înfrângerea Germaniei naziste, ceea ce s‑a și întâmplat, aceste diplome vor fi recunoscute. Cu diploma noastră de baca­laureat, după 23 august 1944, s‑a intrat în universităţi, facultăţi.

Eu, în ce mă privește, pe de o parte am căutat să contribui la democra­tizarea ţării, în sensul că am publicat articole în Lupta patriotică, Banatul, dar nici o clipă n‑am încetat să‑mi desfășor acti­vitatea în cadrul Comunităţii. Așa că, în evidenţa Comunităţii nu există nici o zi întrerupere, am 59 de ani* de activitate rabinică neîntreruptă.

Ceea ce e interesant e că, spre deosebire de Moldova, de exemplu, unde poporul era obligat să poarte steaua galbenă (?Maghen David?), aici nu s‑a purtat.

De la Timișoara vreo treizeci de coreligionari au fost deportaţi din diferite motive : unii pentru că făceau parte din mișcarea comunistă, alţii pentru că au cerut viză de tranzit prin Uniunea Sovietică pentru a ajunge în Statele Unite ale Americii… și aceștia au fost deportaţi. Unii au fost exterminaţi. Dar, de fapt, dacă noi am pornit aici în 1941 cu 12000 de evrei, într‑un oraș cum era Timișoara la vremea aceea, care avea 80000 de cetăţeni, când războiul s‑a terminat tot 12000 de evrei au fost, ceea este o raritate, pentru că noi știm foarte bine că, dacă la Oradea erau 25000 de evrei înainte de terminarea celui de‑al doilea război mondial, la întoarcere erau doar 5000 de evrei, fiindcă au pierit în lagărele de exterminare din Germania hitleristă.

(Când v‑aţi căsătorit ?) În mai 1948. (Soţia era din Timișoara ?) Era din Sighetu Marmaţiei. A fost deportată la Auschwitz. Supravieţuitori sunt foarte puţini. În Timișoara nu mai știu dacă sunt patru supra­vieţuitori ? dintre cei care au fost deportaţi din Ardealul de Nord în lagărele de la Auschwitz.

Începând din ?49 nu mai existau școlile noastre*, așa că predam religia doar în cadrul Comunităţii. Și, de atunci încoace, ţinând seama de faptul că numărul credincioșilor era în continuă descreștere, pentru că începând chiar după elibe­rare, după 23 august 1944, mai cu seamă acei credin­cioși care simţeau cumva că, din păcate, con­di­ţiile care se vor crea aici, la noi, nu îi vor favoriza în păstrarea datinilor și exprimarea credinţei lor religioase, încet‑încet au plecat. După înfiinţarea, reînfiinţarea statului Israel, care s‑a întâmplat la 15 mai 1948, a avut loc o plecare masivă.

Visul nostru de mii de ani s‑a împlinit și noi n‑am mai fost apatrizi și am avut statul nostru propriu și, în felul acesta, s‑a plecat în mod legal. Și aici au existat foarte multe peripeţii și necazuri, că… era limitat, fiecare membru al Comunităţii care a primit permisul de a pleca în Israel putea să ducă numai 70 de kg. Erau momente, ani, când s‑a dat acest permis, ani când deodată a încetat pentru un an, doi, trei, și erau foarte multe familii care au lichidat toată gospodăria și au avut totul pregătit în lăzi, gata de plecare, dar au trăit în condiţii vitrege, fără mobilier în casă, pentru că a încetat dreptul de plecare. Mă rog, cu întreruperi, dar în fiecare an ne‑am trezit tot mai puţini și mai puţini, asta nu numai pe plan local, ci și pe plan naţional. Dacă în România Mare, între cele două războaie mondiale, trăiau între 820000 și 850000 de evrei, la ora actuală sunt ceva mai mult de 10000 în Țara Românească. Iar din 12000 de evrei câţi erau la Timișoara, acum sunt vreo 500, nu știu chiar dacă nu exagerăm puţin.

La noi, este determinant ce este mama, și pentru ca cineva să fie evreu, trebuie să aibă mama evreică. Căsătoriile mixte sunt foarte răspândite la noi în ţară, așa că prea puţini dintre copiii pe care‑i mai avem în jurul nostru, vreo treizeci și cinci de copii, pot spune că sunt evrei prin mamă. Mai sunt și evrei prin tată, dar nu sunt consideraţi ca evrei, conform pres­cripţiilor religioase.

Trecerea la iudaism nu se face în România ; în Ungaria, se face. Cu toate acestea, avem două temple în funcţiune : un templu care este în funcţiune numai vineri seara și sâmbătă și o altă casă de rugăciune care funcţionează zilnic și dimineaţa, și seara.

La un moment dat eram așa : comunitatea evreilor neologi, comu­nitatea evreilor ortodocși, comunitatea evreilor sefarzi, pentru că erau și evrei originari din Spania, care în 1492, cum era Inchiziţia, au ajuns prin Salonic aici. De fapt, prima comunitate care a luat fiinţă aici a fost de nuanţă sefardă.

Sfaradînseamnă Spania, sefard ? spaniol. Noi îi ziceam întotdeauna comunitatea spaniolă, nu sefardă. Sunt două feluri de sefarzi : sefarzii, sefaradimii originari din Spania, și sefaradimii din Africa de Nord. Ei au fost primii care au înţeles ceea ce nouă ne‑au impus soldaţii și ofiţerii sovietici cu care am venit în legătură ? mai cu seamă dacă erau de etnie evreiască : ?să știţi că asta nu e pentru voi?, adică ?comunismul nu este pentru voi?. Ei au fost primii care au părăsit ţara, ilegal. Unii și‑au sacrificat viaţa, pentru că era o trecere fraudu­loasă a graniţei și au fost împușcaţi la graniţă.

Un rabin a spus că lumea, viaţa evreiască se bazează pe trei principii : pe învăţătură, pe servi­ciul divin și pe facerea de bine. Facerea de bine, asta se face la Timișoara ? asistenţă socială ? dato­rită ajutorului pe care, de vreo treizeci de ani, îl primim din partea Joint‑ului, care, pe măsură ce obștea evreiască este în continuă scădere, reduce ajutorul, dar a avut grijă ca și în perioada comu­nismului, și tot timpul, orice evreu să poată duce o viaţă acceptabilă, demnă.

Se desfășoară de ani de zile o intensă activitate socială, care este de o mare importanţă, pentru că, din anumite motive, mulţi evrei nu aveau dreptul la pensie, trăiau cumva la marginea societăţii, de azi pe mâine. Acestora, datorită organizaţiei de binefacere americană Joint Distribution Committee, li s‑a asigurat o pensie, o rentă lunară. Mai târziu s‑au înfiinţat restaurante rituale. La un moment dat erau douăsprezece res­taurante rituale în toată ţara. S‑au înfiinţat cămine cu ajutorul Joint‑ului. La Dorohoi, la București două cămine, la Arad unul și la noi, la Timișoara. Celor care nu dispu­neau de minimul necesar pentru a duce o viaţă demnă, prin contribuţia Joint‑ului și, desigur, a conducerii Federaţiei Comitetelor Evreiești, li s‑au asigurat drepturi modice la restaurant și pachete de alimente, în fiecare an vestimentaţia pe puncte, adică nece­sarul de îmbră­căminte. Așa că nu se putea spune, chiar sub dominaţia totalitară, că era un evreu care nu dispunea de tot ce‑i asigura, ce-i drept modest, o viaţă demnă, fără lipsuri. La ora actuală, așa cum am spus, avem restaurante rituale pentru cei asistaţi. Pentru cei care sunt legaţi de cămin, avem o mașină cu care le trimitem masa de prânz acasă. Avem în căminul de bătrâni, actual­men­te, treisprezece bătrâni, care au personalul necesar, în condiţii cu totul excepţionale, foarte bune. Ar putea să fie și treizeci, pentru că locuri avem în acest cămin. Avem și tineret între 25 și 40 de ani, care vine și ia parte la cursurile de iudaistică și totodată formează un cor al tineretului.

Serviciile divine s‑au redus. A fost cândva un templu ortodox, în Mehala, dar a fost demolat. A fost un templu ortodox în strada Ion Creangă, dar cum nu mai sunt ortodocși în Creangă, s‑a demolat. A fost cândva o comunitate sefardă, un templu sefard, care s‑a dărâmat pentru că s‑a distrus încet‑încet. S‑a dărâmat și ultimul perete, pentru că nu mai sunt sefarzi. Sunt cele două temple minunate arhi­tec­tonic din Fabric și Cetate, dar care nu se pot reface, pentru că ar trebui investite miliarde… și nu sunt.

A rămas un singur templu în condiţii bune, aproape intacte, în Iosefin. E un templu așa‑zis ortodox, dar fără ortodocși, care funcţionează de două ori pe săptămână ? vineri seara și sâmbată. Mai e o casă de rugăciune pentru neologi în Fabric, care asigură încă oficierea, zi de zi, în fiecare dimi­neaţă și seară, nu cu puţine eforturi. Asigurăm oficierile de dimineaţă și de seară, de ajun de Șabat, de Sâmbătă, de sărbători.

Există la Timișoara o puternică mișcare ecume­nică ; noi suntem pre­­zenţi la toate aceste manifestări ecumenice cu corul nostru, așa că, în pofida numărului nostru atât de mic, încercăm, ne stră­duim să fim activi. Avem cele mai bune relaţii cu autorităţile locale, există apropiere frăţească cu celelalte culte religioase, în afară de câteva feno­mene care mai apar câte­odată, dar tot așa dispar ? har Domnului ! ?, pentru că se mai întâmplă ca anumiţi golani să scrie pe ziduri inscripţii anti­evreiești, să deseneze zvastici, și atunci noi sesizăm Primăria. Și primarul, domnul Ciuhandu, imediat a dat dispoziţie ca acestea să se îndepărteze.

Vârstnicii ? pentru că tinerii sunt primii care au plecat și continuă să plece ? se împuţinează, numă­rul deceselor este anual destul de mare. Dar noi, până în ultima clipă, ne străduim să rămânem pe metereze și să asigu­răm tot ce este necesar, atât material, cât și spiritual, membrilor obștii evreiești din Timișoara.

(Voiam să vă întreb dacă înainte de ?89 au existat conflicte în Timișoara între minorităţi și majoritate și dacă au fost de natură etnică sau religioasă.)Pe plan local, pot să dau un răspuns negativ, pentru că noi și‑n timpul dictaturii comuniste ne aveam ca fraţii. De fiecare sărbătoare, Crăciun, Paște, An Nou sau alte prilejuri, reprezentanţii tuturor culte­lor religioase ne adunam la reședinţa mitropolitană. Din 1962 mitropolitul Nicolae Corneanu este în fruntea Bisericii Ortodoxe. El este o pildă, un exem­plu pentru toţi clericii, e o mare autoritate, de care ne leagă sentimente de prietenie, de preţuire, de dragoste. Despre conflicte nu se poate vorbi. Că dictatorul Ceaușescu nu era un filosemit este fără doar și poate adevărat, pentru că a încurajat manifestări antisemite, dar pe plan local noi n‑am avut motive de a ne plânge. Am dus o viaţă cvasinormală, am avut posibilitatea de a ne păstra credinţa.

(Sunteţi unul dintre puţinii care n‑a dorit să facă alia spre Ereţ Israel. De ce ?)Eu nu spun că n‑am fost tentaţi să plecăm, la un moment dat, când încă mai era primul val de emigranţi, eu și soţia mea. Ne‑am gândit că locul nostru ar fi acolo, dar în același timp ne‑am simţit foarte legaţi de obște, de oraș, de ţară, și toate aceste considerente au făcut ca noi să rămânem pe loc și să ne împlinim menirea căreia ne‑am dedicat toată viaţa.

Antisemitismul este prezent ? mai cu seamă prin mass‑media, în special prin presă, cum e Gazeta de Vest. Se face atac la persoană, aţâţare la ură, împotriva evreilor ? ceea ce este un nonsens, e ceva nedemn de un om. Totuși câștigă, din păcate, teren și nu e un fenomen izolat, ci un fenomen general. Este o boală incurabilă, a cărei motivaţie nimeni nu poate s‑o dezlege. Și asta cu toate că avem o contribuţie destul de importantă în toate domeniile ? mă gândesc și cultural, economic, social.

Timișoara are foarte multe etnii ? sunt și sârbi, sunt și germani, unguri, români, evrei, și în general se poate spune că Timișoara se poate mândri cu acest așa‑zis spirit special timișorean, aici oamenii sunt mai apropiaţi unii de alţii. Nu uitaţi că am făcut parte din Imperiul Austro‑Ungar… și ăsta nu e un etalon oarecare, pentru că e un oraș mai cultivat.

(Credeţi că asta este explicaţia pentru buna înţelegere, cultură ?) Cultura contribuie în mare măsură, dar și ambianţa, educaţia din familie contează enorm de mult. Școala contează foarte mult, toate acestea își pun pecetea pe caracterul omului respectiv, care va intra mai târziu în viaţă, își pun amprenta pe felul lui de‑a fi.

Tatăl meu era un evreu ortodox, a avut, cum am spus, o fabrică de gheaţă și o moară de ulei, unde veneau ţărani din toate comunele ? ?la oloiște? ? ca din sămânţa de floarea soarelui și dovleac să facă ulei. Era o singură sală, unde erau patru mașini. Când venea ţăranul, zicea : ?Domnule, da domnule, mai trăiești încă, domnule ??. Erau totuși câţiva anga­jaţi acolo : unul care ducea afară gheaţa, unul care prepara… Ce raport exista între tatăl meu și acei oameni ? !… Fără nici o diferenţă socială, raport numai între om și om. Asta îi era ceva absolut carac­teristic, și eu cred că această linie am dus‑o eu mai departe. Așa cum a spus Iosif Sava, săracul, când a fost aici ultima dată, sunt dintre puţinii oameni care nu displac nici unuia dintre cetă­ţenii urbei în care trăiesc… pentru că am căutat ? de fapt, așa a fost firea mea ? să nu fac nici un rău nimă­nui, și unde se putea face un bine, eram prezent.

(În familiile de aici, din Timișoara, în care mai sunt evrei, mai primesc o educaţie religioasă ?) Cei care au avut o astfel de educaţie au fost primii care au plecat. Noi ne lăudam, în general, pe‑aici, că la noi nu există analfabeţi, pentru că primul lucru al evreilor dintr‑un cătun oarecare, dintr‑un sătuleţ, a fost că, dacă nu aveau posibilitatea să fie mai mulţi, aduceau totuși pe cineva, pe un dascăl, care locuia, dacă erau trei familii de pildă, când la una, când la alta, când la a treia. Cele trei familii dădeau împreună suma cu care era retribuit acest dascăl, dar ţineau neapărat ca și copilul lor să fie versat în știinţele iudaice.

Dar aici a fost o comunitate neologă ? și există un proverb : ?Evreul care progresează este evreul muribund?, pentru că, dacă el progresează, asimi­lează tot mai mult din ceea ce este neevreiesc, înseamnă că se îndepărtează tot mai mult de ceea ce este specific evreiesc, deci devine din ce în ce mai puţin evreu, n‑are caracteristicile aceluia care a fost evreu.

Faptul că noi, indiferent unde ne‑am găsit în diasporă, vreme de 1900 de ani, fără a vorbi aceeași limbă, fără a avea același pământ sub picioare, același soare deasupra capului, ne‑am menţinut ca evrei, se datorează faptului că ne‑am păstrat datinile, ne‑am păstrat sărbătorile și, în măsura posi­bilului, acea minimă știinţă iudaică. Altfel ne pierdeam.

Dacă ne‑am păstrat ceea ce ne este specific, ceea ce este aparte ? pentru că limba ţării în care am trăit ne‑am însușit‑o ?, dacă am păstrat totuși datinile, adică Hanuca a fost Hanuca, sărbătorile au fost sărbă­tori, meritul este al religiei. Intelectualii ? în toate tradiţiile ? sunt cei care se rup, într‑un fel, de aceasta.

(Credeţi că și pentru alte etnii tradiţia religioasă este fundamentală sau este ceva specific evreiesc ?) E o particularitate. Și ghetoul, izolarea. Am avut o soartă comună, nu ne‑am simţit niciunde asiguraţi… Azi suntem aici, poate că mâine ne gonesc. În Anglia, azi am fost acolo, mâine am fost izgoniţi, apoi am fost reprimiţi ; în Franţa la fel.

Nu ne‑am simţit niciunde acasă, și totuși, atâta timp cât eram acolo, ne‑am acomodat și am înţeles să fim cetăţeni utili ţării ? pentru că și în prima deportare, cea mai mare, din Babilonia, profetul cere ?să vă străduiţi pentru binele patriei care vă adăpostește?. Deci evreii erau ? în toate părţile unde trăiau ? buni patrioţi.

(În Timișoara, credeţi că faptul că erau mai multe etnii a dus la un produs cultural, la un tip de civilizaţie aparte ?) Există un tip de comporta­ment care a rezultat. Eu cred că în orice operă, indiferent de limba pe care o folosește cel care scrie sau de etnia căreia îi aparţine, se reflectă ceva din ambianţa în care a trăit autorul. (Credeţi că învăţarea limbilor era o necesitate sau era și o chestiune de educaţie ?) Dictonul era : ?Câte limbi vorbești, de‑atâtea ori ești om?.

(Vestimentar, până când a fost marcată identi­tatea ?) Asta era mai mult în Polonia, pe vremea când era un curent hasidic. Este o poruncă reli­gioasă ? că n‑ai voie să te bărbierești cu cuţitul. Cum au rezolvat problema, mai târziu ? !… Era o soluţie ? ?Razol? ? cu care s‑au uns și era un cuţit din lemn, dar ascuţit, și cu acest cuţit din lemn s‑au bărbierit. Așa cum și la altarul din sanctuar : ?să‑ţi faci altar din pietre?, și nu din pietre șlefuite, căci pentru ca să fie șlefuită piatra trebuie să folosești fierul ; din fier se poate face o armă de luptă. De‑aia, numai natural, fără să fie șlefuit, fără să fi atins fierul, pentru că din fier se face arma de luptă. Profetul spune : ?nu cu puterea armată, fizică, ci a spiritului trebuie să învingă omul?. ?Se vor transforma săbiile în lănci și toate armele de luptă în sape și nici un popor nu va mai învăţa meșteșugul războiului.?

(Care sunt marii dvs. prieteni de la Timișoara, oamenii de care aţi fost foarte legat ?) Ei sunt în cimitirul de pe strada Lipovei, alţii plecaţi în Israel, în Germania, în S.U.A., în lumea‑ntreagă. În rest, aici am numai colabo­ratori apropiaţi, care au însă o mare importanţă pentru menţinerea vieţii în sânul acestei comunităţi. Între aceștia sunt profe­sorul Schwartz, doamna Cimponeru Bela, care pune mult suflet în ceea ce face, toţi cei care aduc chiar o contribuţie minimă, pentru ca să ne menţinem la suprafaţă.

Cu toate acestea, noi suntem un popor plin de viaţă și de dorinţa de viaţă și, în pofida tuturor vicisitudinilor, putem spune, fără să ne lăudam, că faţă de omenirea întreagă am câștigat foarte mari merite în evoluţia societăţii, a vieţii umane, în toate domeniile, nevorbind despre trecutul îndepărtat, de faptul că noi am fost cei care, prin revelaţia sinaită, prin Abraham, am respins idola­tria și am devenit credincioși unui unic Dumnezeu spiri­tual. Prin legile acelei morale, care au fost revelate, Decalogul este și acum și ar trebui să fie o călăuză pentru toate popoarele. El cuprinde și imperativul ?să nu ucizi?, pentru că viaţa este sacră și stingerea este o nelegiuire. Dacă omenirea ar ţine seama de principiile stipulate în Cartea Cărţilor, în principal de viziunile profeţilor, atunci viaţa nu ar fi arătat tot timpul așa cum arată la ora actuală.