Povestea vieții ca formă de explorare a memoriei comunitare

Orice povestire despre sine implică relaţia cu celălalt din grupul apropiat sau mai larg, cu celălalt asemănător sau diferit. Ea este deci o formă de căutare identitară, de exprimare a anumitor opinii, credinţe, valori, pe care se întemeiază o existenţă individuală sau colectivă. Specificul unei relatări autobiografice e acela de a da expresie, implicit sau explicit, unui astfel de orizont de reprezentări, în relaţie cu împrejurări concrete de viaţă povestite, judecate, evaluate, interpretate retroactiv, în funcţie de evenimentele în care au fost prinse, de ceea ce a devenit sau crede că a devenit actorul lor de altădată, precum și de evenimentele prezente.

Secvenţe de viaţă cotidiană, de viaţă familială, socială, religioasă, evocând ambianţa unui cartier, a unui oraș sau un context naţional, un timp istoric, prind astfel chip și consistenţă. Confruntate cu complexitatea faptului trăit, o serie de locuri comune sau stereotipuri se văd demontate și se expun întrebărilor și problematizărilor, atât cât permite, desigur, răgazul povestitului. O povestire a vieţii înseamnă mai ales explorarea unui câmp de posibilităţi : detaliile, relatarea faptelor concrete ale trăitului, complexitatea implicărilor emoţionale urnesc percepţia din încremenirile ei și o fac să se deschidă sensului, sensurilor.

Cercetarea la care am participat în acești ani asupra memoriei familiale și a solidarităţilor create în jurul memoriei ne‑a oferit șansa deosebită de a explora teri­to­riul diferenţelor, după o perioadă în care ele au fost premeditat ignorate sau reprimate. Diferenţa etnică sau religioasă nu epuizează subiectul, dar ne‑a apărut ca evidentă, încă de la începutul cercetării, tendinţa de după 1989 a diferitelor grupuri și comunităţi constituite pe o astfel de bază de a‑și afirma această diferenţă, de a o redescoperi și reconsidera. Memoria, în diferitele ei forme, joacă un rol activ în astfel de căutări, iar cartea de faţă probează acest lucru.

Momentele de schimbări socio‑politice și culturale ? cum sunt și cele provocate de prăbușirea comunismului în 1989 ? sunt ocazii prielnice pentru astfel de exerciţii, pentru că ele implică de obicei ?rescrieri ale istoriei? și deci reconfigurări ale câmpului memorial, reorientări ale discursului despre trecut. Aspectul cel mai vizibil al acestei tendinţe îl constituie reinscripţionarea memoriei prin monu­mente sau plăci comemorative, redenumirea de locuri și străzi, schimbările în calendarul celebrărilor de diferite tipuri. Uneori, discursuri vechi se fac auzite în contexte noi, sunând ca un lucru știut dinainte, sau, dimpotrivă, apar brusc lustruite, cosmetizate după o retorică nouă, chiar dacă vocile care le pronunţă sunt aceleași, cunoscute dinainte de 1989. Ecouri ale acestor discursuri se fac fără îndoială simţite și pe terenul mult mai personalizat al narării propriei vieţi, dar o viaţă povestită este o încercare de a da coerenţă unei biografii pe care adesea timpul a hărţuit‑o în fel și chip și are ? prin chiar înscrierea ei în prezentul comu­nicării ? un caracter provizoriu. Ea surprinde trecutul, așa cum se lasă el dezvăluit în actul împărtășirii experienţei trăite unui interlocutor.

 

 

În cazul de faţă, trebuie să ţinem cont de următoarele elemente definitorii pentru contextul în care s‑a derulat comunicarea : pe cei care au ascultat și au pus întrebări îi despart câteva generaţii de cei care au povestit și, cu o singură excepţie, și ea relativă, cei dintâi nu aparţin comunităţii pe care au studiat‑o. Ei au trecut totuși printr‑un curs de iniţiere asupra culturii și istoriei comu­nităţilor evreiești din Banat și Europa Centrală, desfășurat în cadrul Fundaţiei A Treia Europă (Timișoara Open College)* , și au deja o experienţă destul de îndelun­gată a interviurilor de istorie orală, participând și la întocmirea volumelor anterioare ale grupului nostru. Realizarea interviurilor a fost însă pentru noi toţi ocazia fericită de a ne apropia de viaţa unei comunităţi despre care știam destul de puţine lucruri (inclusiv aceea de a participa la unele sărbă­tori sau cere­monii sau la serviciul religios) și mai ales de a cunoaște oameni deosebiţi. Pentru că, fără îndoială, câștigul cel mai important al acestei experienţe de cunoaștere și apropiere este cel uman. Pe acest plan, dife­renţele dintre oameni se estompează și se creează acel climat necesar înţelegerii celuilalt pe care sperăm a‑l favoriza și prin această carte.

Trebuie spus apoi că interlocutorii noștri, evrei care trăiesc azi în Banat (și nu neapărat originari din Banat, așa cum se va vedea) aparţin unor generaţii diferite (acesta a fost și unul dintre criteriile repartizării pe capitole a povestirilor) și sunt diferiţi între ei prin statutul social sau profesional. Gradul și forma de participare la viaţa comunităţii, perspectiva pe care fiecare o are asupra acestei participări, genul de implicare și rolul de repre­zentare, pe care interlocutorii noștri și‑l revendică sau nu, introduc alte elemente de diferenţiere. Am încercat să respectăm individualitatea celor intervievaţi, urmă­rind în același timp să dăm relief unui portret de grup, pe fondul căruia sunt perceptibile diferenţele. Viaţa unei comunităţi nu se reduce însă la caracterul repre­zentativ al unui individ sau al altuia, oricât de mare ar fi prestigiul lui sau de influentă personalitatea sa. Istoria orală își propune să recompună un univers de viaţă privit din unghiuri cât mai diverse, să recupereze o memorie plurală, exprimată pe mai multe voci. Ea se opune oricărei reductibilităţi grăbite sau etichetări definitive, lăsând să transpară câmpul mișcător al opiniilor ? de multe ori contradictorii ?, al percepţiilor subiective, al emoţiilor redescoperite, al bilanţurilor provizorii, dar și o morală de viaţă, o sumă de întrebări asupra sensului existenţei,
a timpului istoric, a propriei identităţi.

A‑ţi povesti viaţa poate însemna lucruri diferite pentru oameni diferiţi, fapt bine evidenţiat de interviuri. Deși acesta a fost punctul de plecare comun, cererea formulată iniţial către toţi cei intervievaţi a fost înţeleasă de fiecare dată altfel*. Pentru unii, de la un anumit moment, viaţa personală se identifică cu cea a comu­nităţii, pentru alţii ea este în primul rând o cronologie, unii văd mai ales părţile ei bune, alţii, mai încercaţi de soartă sau de istorie, se concentrează asupra unui eveniment traumatic.

Evreii din Banat reprezintă o comunitate ce nu depă­șește azi, din păcate, 400‑500 de persoane, care locuiesc în special la Timișoara, Lugoj și Reșiţa**.
O popu­laţie, așadar, aproape exclusiv urbană (cei care au trăit în mediul rural provin, cu câteva excepţii, mai ales din Transilvania de Nord). Istoria familială ne trimite adesea la conexiuni cu spaţiul central‑european, dar și cu cel transilvă­nean sau, mai rar, muntenesc, moldovenesc ori bucovinean. Acest lucru face ca istoria locului de care ne‑am ocupat să se suprapună cu istoria naţională și europeană. Istoria celor două războaie mondiale, cea a expansiunii totalita­rismelor de dreapta și de stânga în secolul XX,
a antisemitismului, a creării statului Israel, a sionismului interferează cu istoria personală sau comunitară.

 

 

Diferenţele regionale sau chiar locale (o încercare de a da expresie memoriei locale e capitolul consacrat Lugojului) sunt importante și se conturează cu destulă precizie, însă ele nu împiedică evocarea unor evenimente ce depă­șesc astfel de limite. Includerea în volumul de faţă a unor mărturii despre deportarea la Auschwitz, deși din Banat nu s‑au făcut astfel de deportări, se explică prin faptul că azi trăiesc în zonă și persoane venite aici din Transilvania, din partea aflată în acea perioadă sub dominaţie hortistă. De asemenea, evocări ale deportă­rilor din timpul celui de‑al doilea război mondial (un capitol aparte include deportările în Transnistria), ale pogro­mului de la Iași sau București apar în mărturii, dacă nu totdeauna prin implicarea directă, prin partici­parea unor membri ai familiei celor inter­vievaţi, victime ale acestor oribile evenimente. Capitolul tragediilor care au marcat viaţa evreilor în secolul trecut conţine și alte aspecte : lagărele de muncă forţată, interdicţiile și discriminările de mai multe feluri, numerus clausus, mutarea forţată din sate sau localităţi mai mici în orașele mari, supunerea la umilinţe publice, confiscări și expro­prieri, rechiziţionări de bunuri și locuinţe.

Traumele suferite de o comunitate ajung să facă parte din identitatea acelei comunităţi, adică lasă urme asupra conștiinţei celor implicaţi, ca și asupra celor care le‑au fost părtași. În povestiri accentul pare a cădea pe dimensiunea analitică, pe încercarea de a găsi explicaţii, atât cât și atunci când mai e posibil. Pentru unele dintre faptele relatate, povestirea nudă, fără alte comentarii, este suficientă : ea ne dă măsura ororii și absurdităţii manipulate ideologic, dar și a sfâ­șierilor lăuntrice, cu ecou pe termen lung. Din păcate, secolul care a trecut a dovedit în multiple ocazii cât de jos poate coborî omul mânat de spiritul de turmă și de înflăcărări criminale.

Majoritatea celor cu care am discutat consideră că anii ?40‑?41 au reprezentat o ruptură, au marcat o schimbare radicală pentru condiţia lor de evrei : atunci și‑au perceput diferenţa ca atare, și mai ales au perceput-o ca pe una care le periclita existenţa. Și asta în ciuda rolului important pe care unii dintre ei îl avuse­seră sau îl aveau încă în dezvoltarea economică și culturală a spaţiului în care trăiau, în ciuda relaţiilor bune pe care le întreţinuseră până atunci cu populaţia majoritară și cu celelalte comu­nităţi etnice din zonă. Anii coincid cu ascensiunea mișcării legionare și a guvernării anto­nesciene, ani de război, de rinocerizare fascistă a ţării, cu ecouri în pături destul de ample ale populaţiei. Nu lipsesc excepţiile fericite, atunci când umanitatea din oameni rămâne intactă și solidarităţile funcţionează dincolo de barierele etnice, religioase sau sociale. Astfel de situaţii nu sunt uitate și sunt adesea subli­niate cu grijă în povestiri.

Perioada de după război e recuperatoare doar pentru unii. Alţii vor suferi efectele exproprierilor și naţionaliză­­rilor declanșate de comuniști, vor suporta consecinţele condamnării sionismului, vor face cunoștinţă cu închi­sorile, vor afla ce înseamnă persecuţia religioasă. Foarte mulţi vor emigra, în perioadele în care acest lucru a fost posibil. Politica dusă de comuniștii care au ajuns la putere va urmări în cazul evreilor, ca și în cel al altor minorităţi, să dezbine, să învrăjbească, să recupereze pentru a se legitima. Manipularea în acest sens a etni­cităţii este un factor binecunoscut deja de cei care au cercetat cele întâmplate în anii de după război.

 

 

Ca și în povestirile celorlalte persoane intervievate de noi, români, germani, maghiari sau sârbi, perioada ultimilor treizeci de ani, cei dinainte de căderea regimului comunist, apare mai puţin reliefată. O carieră exem­plară, simţul datoriei împlinite, hrănirea din iluziile și nostalgiile pe care tinereţea le face posibile, instinctul supravieţuirii, frica, prudenţa la care au condus anii de persecuţii și reprimări, grijile zilei de mâine, ajutorul comunităţii și al rudelor plecate în situaţiile grele sunt în foarte multe cazuri explicaţii pentru un bilanţ încă amânat. Mai dispuși să îl facă sunt doar cei care au fost, într‑un fel sau altul, victime ale regimului. Fenomenul e de ordin general. Conti­nuităţile dintre anii de tranziţie și cei anteriori căderii comunismului pot fi și ele o cauză. Se vorbește puţin despre vino­văţiile și responsabilităţile individuale ale ultimilor cincizeci de ani, despre complicităţi, duplicitate, acceptări și tăceri interesate, și nu este încurajat în nici un fel, la nivelul vieţii publice, un demers critic. E un capitol deocamdată nerecuperat de memoria și istoria noastră, decât, uneori, prin comemorări uitătoare și discursuri decorative.

O altă explicaţie posibilă a unei astfel de ?uitări? este nevoia de armonizare și coerenţă pe care o resimte oricine își povestește viaţa, iluziile retrospective, care fac să se estompeze răul. Mai ales atunci când se vorbește despre el puţin sau deloc. Dimpotrivă, atunci când este demontat consecvent, analizat și condamnat, conștiinţa publică îl receptează ca atare. Cu excepţia unor extre­miști înrăiţi sau a unor orbiri intenţionate și vinovate, puţini se îndoiesc azi că Holocaustul a fost un rău imens, care trebuie respins și condamnat ca atare. Nu e și cazul crimelor comise de comuniști. Și această ? sunt convinsă ? provizorie uitare (sunt destule semne și în această carte că ea a și început să ne treacă) nu are culori etnice, nu caracterizează o comunitate aparte. E o chestiune de voinţă politică, de generaţii, de instituţii, grupuri sau persoane interesate de uitare, egal repartizate pe teritoriul românesc, dar nu numai.

Trauma nu este totuși decât unul din elementele ce pot defini indentitatea unei comunităţi. Fiecare comunitate ierarhizează altfel criteriile posibile de identificare. Dacă pentru germanii bănăţeni, de pildă, tradiţiile folclorice (cântece, dansuri, sărbători), costumul popular zonal sau local, legătura cu Heimat-ul (locul natal) sunt printre criteriile cele mai importante ale auto­definirii etnice, din interviurile realizate ar rezulta că pentru evreii din Banat este vorba de altele.

Ceea ce‑i face pe evrei să se simtă ca aparţinând unei comunităţi e în primul rând factorul religios. Credinţa în Dumnezeu, tradiţia religioasă, gradul de respectare al acesteia, transmiterea ei, participarea la viaţa comunităţii sunt factori importanţi pentru definirea individuală, dar și de grup. Diferenţierile principale s‑au făcut și altădată tot pe criterii religioase. Evreii orto­docși, cei neologi sau adepţii unui statu‑quo frecventau sinagogi diferite, repartiţia lor pe zone ale orașului (cartiere, străzi) și considerarea lor socială era diferită.

Azi tradiţia neologă, mai liberală, e dominantă, dar memoria familială sau cea locală reţine existenţa mai multor grupuri religioase, ca și a deosebi­rilor după locul de origine sau după limba cel mai mult folosită în familie.

 

 

Dincolo de evreitatea grupului luat în considerare, se întrevede o istorie socială ce ar merita să fie mai amănunţit explorată.

Așchenazi sau sefarzi, bogaţi sau săraci, vorbind în familie mai ales maghiara sau germana, dar învăţând la școală la fel de bine româna, evreii din Banat au cultivat un anume cosmopolitism benefic, potrivit cu ambianţa diversificată etnic a zonei în care locuiau. Ceea ce nu i‑a împiedicat să se considere buni cetăţeni ai statului în care se aflau și să‑l slujească cu devotament, cum ţin să sublinieze o parte dintre cei intervievaţi. Chestiunea limbii folosite în familie ? care a fost, mai ales pentru generaţiile mai vârstnice, maghiara ? ridică uneori probleme de identitate. Interesantă mi se pare în acest sens discuţia purtată de Antonia Komlosi cu scriitorul Anavi Ádám.

Solidaritatea de grup (nu neapărat de ordin etnic sau religios), conștiinţa apartenenţei la el, este de aseme­nea un factor important al identităţii evreilor, cultivat nu numai în timpuri de prigoană. Se poate remarca frecvenţa cu care sunt invocate numele persoanelor ilustre din propria comunitate (intelectuali, oameni de știinţă, artiști, industriași), dar și ale cunoscuţilor, prietenilor, colegilor neevrei, care au ajuns să însemne ceva pentru ceilalţi și alături de care viaţa i‑a adus, prin meandrele ei, pe interlocutorii noștri. Sociologii numesc aceasta identi­ficare prin elite. Un anumit sens al valorii indi­viduale și al valorii în general transpar din această atitudine. Ca și un tip de socialitate benefică, bazată pe meritocraţie.

O atenţie specială e acordată de amintire fenomenelor de interculturalitate, derivând direct din vecinătăţi, din căsătoriile mixte, din istoria familială, din întâlnirile în mediul școlar sau profesional. Există un consens în aprecierea pozitivă a unor astfel de fenomene la cei intervievaţi de noi, indiferent de etnie. Aprecierile critice la adresa celorlalţi sunt argumentate prin des­crierea împreju­rărilor care le justificau. Interesante sunt și discuţiile despre ce se găsește și ce cred cei inter­vievaţi că se află la baza antisemitismului.

Ne‑am gândit la un moment dat să introducem în carte și fragmente din interviurile celor de altă etnie care fac referire la relaţiile lor cu evreii, dar am renunţat pentru a nu încărca suplimentar volumul și pentru că ele privesc cazuri individuale, fără a fi rezultatul unor întrebări precise pe această temă, ceea ce le dă o rele­vanţă limitată.

Toate consideraţiile generale evocate mai sus trebuie luate cu o limită de relativitate și raportate exclusiv la ceea ce interviurile pun în evidenţă.
O poveste a vieţii se cere mai mult ascultată decât supusă întrebărilor, ea nu este o anchetă pe un subiect anume. Conjunctura în care e relatată, imaginea pe care cel intervievat dorește să o creeze despre sine, relaţia sa cu propriul trecut influenţează selecţia și comentariile, dând mai mult relief unor aspecte ale biografiei proprii decât altora. Rolul nostru a fost, așa cum am procedat și în celelalte cărţi de acest gen, mai curând acela de a asculta decât de a întreba.

Valoarea de document a mărturiilor este însă neîndoielnică. În ciuda unor inexactităţi pe care istoricii le pot ușor corecta, apelând la documente alternative și în primul rând la sursele scrise, povestirile oferă accesul la un univers de viaţă greu de cunoscut altfel, furnizează un tip de informaţie ignorată de obicei de istorici, din raţiuni ce ţin de statutul disciplinei la noi. Concentrarea aproape exclusivă pe istoria politică ? înţeleasă și ea adesea ca un angajament politic, mai degrabă decât ca o analiză ?, ignorarea sau tratarea superficială a istoriei minorităţilor în raport cu istoria naţională, lipsa de interes pentru istoria socială, economică sau culturală, pentru istoria locală sau regională sunt doar câteva dintre explicaţii.

 

 

Există apoi prejudecata că opiniile, credinţele și aștep­tările oamenilor nu prezintă nici un interes pentru cerce­tători, chiar dacă, așa cum putem zilnic să observăm, ele influenţează comportamentul, reacţiile, atitudinile, fiind parte din realitatea în care trăim. Perspectiva antropologică în care a fost elaborat și redactat pentru publicare acest document ia în considerare memoria ca moda­litate de investire cu sens a realităţii trecute și prezente și acordă de aceea respect subiectivităţii umane, în dimensiunea ei interac­ţională. Ansamblul de povestiri și mărturii pe care îl propunem vrea să facă transparent felul în care o memorie colectivă capătă formă și își generează propriile sensuri printr‑o negociere continuă. Adevărul e aici aproximat și desfăcut în faţetele lui posibile, apare așa cum este el înţeles de diferiţi oameni la un moment dat. La facerea lui participă și surse scrise. O parte a istoriei comunităţii e întotdeauna cunoscută prin astfel de surse, care circulă și sunt apre­ciate (creditate) ca atare de cei care povestesc, de multe ori fără scrupulele de ordin critic ce caracterizează (sau ar trebui să caracterizeze) demersul istoricilor. Bricolajul interdiscursiv e oarecum definitoriu pentru statutul unui discurs despre trecut și prezent precum cel care pe care ni‑l propune povestirea autobiografică. El include și mărturia indirectă ? adică cea venind pe cale orală sau scrisă de la membri ai familiei azi dispăruţi sau de la alte persoane apropiate (grupul de prieteni și cunoscuţi) ? și discur­surile oficiale ale reprezentanţilor propriei comu­nităţi. Selecţia operată este întotdeauna indivi­duală și semnificativă în primul rând la acest nivel.

Cele spuse mai sus nu au pretenţia de a constitui un ghid de lectură. Ele se adresează mai ales specialiștilor interesaţi în domeniu și ar vrea să prevină generali­zările pripite sau, și mai rău, pe acelea care ignoră ansamblul și se opresc la detalii. Altfel, această carte poate fi citită și ca o carte de amintiri. Una care evocă viaţa unei comunităţi altădată mult mai mare, a cărei importanţă pentru istoria acestor locuri o lasă, sperăm, să transpară. Pentru a avea un tablou mai complet a ceea ce a fost ea altădată, am intervievat și două persoane care nu mai locuiesc în prezent în România, dar a căror istorie familială continuă să interfereze cu cea a acestor locuri, așa cum se va vedea. Am vrut să sugerăm prin aceasta și o continuare posibilă a volumului.

Un alt mod în care am vedea continuată lucrarea de faţă privește prelu­crarea datelor pe care le include, dincolo de observaţiile generale pe care le-am făcut aici. Am elaborat, în momentul în care lucrarea se afla în faza de corectură, un indice tematic ale cărui rezultate pot fi productiv folosite la o analiză de conţinut și în plus ar permite corelarea datelor cuprinse în mărturii cu cele cuprinse în documentele publicate. Capitolul pe care îl deschise de pildă în indice tema persecuţii ? discriminări, reprezentată printr-un număr foarte mare de ocurenţe și care poate fi detaliată printr-o serie de subteme (muncă obli­gatorie, rechiziţionări de bunuri, exproprieri, legi, C.N.R., interdicţii, domi­ciliu forţat ? evacuări, deportări, steaua galbenă, lagăr, ghetou) sau pusă în legătură cu altele înrudite (antisemitism, exterminare, românizare, maghiari­zare, naţionalizare, locuinţă ? case), ar permite o abordare comple­mentară cu date cuprinse în cărţi precum Prigoană și rezistenţă în istoria evreilor din România 1940-1944 de Lya Benjamin (Editura Hasefer, 2001), bazate în special pe studierea documentelor de arhivă. De asemenea, teme cheie, precum evreitate (ce trimite la pasajele în care se încearcă o definire a identităţii evreiești în funcţie de diferite criterii), corelate cu altele ca iudaism, cărţi sacre, nume, limbă, ecumenism, interculturalitate ? interferenţe, Israel, tra­­diţie reli­gioasă, antisemitism, ?oameni de treabă?, români, maghiari, germani, ruși ? ultimele patru conţin și relaţionări de tip imagologic ? pot consti­tui o bază pentru a discuta valabilitatea sau infirmarea unor stereotipuri și clișee de gândire de tipul celor analizate în valoroasa carte de referinţă a lui Andrei Oișteanu, Imaginea evreului în cultura română (Editura Humanitas, 2001).

 

 

Cum se vede, indicele sugerează, între altele, posibilitatea de a explora solidarităţi tematice, dar la fel de semnificativă e și bogăţia în sine a seriei de ocurenţe care ilustrează un cuvânt titlu. Astfel, în afară de cele mai sus menţionate, multe trimiteri se înregistrează sub teme ca:

? familia ? sub care se înscriu referiri la istoria și memoria familială, relaţii și solidarităţi familiale, roluri, nume, importanţa familiei, legături între generaţii, situaţia actuală a familiei etc.;

? ocupaţiile ? unde ocurenţa ilustrează o mare diversitate, stabilitatea sau dimpotrivă mobilitatea, determinate de presiunea timpurilor istorice sau de alte considerente care trimit la principii de educaţie sau de viaţă, la tradiţii sau mode, la strategii de supravieţuire;

? școala ? care ne permite să identificăm trasee de formare, dar și să observăm care erau școlile frecvente ? pe categorii și niveluri de studiu ?, materiile studiate, colegii, profesorii (cuvintele marcate cu italice sunt la rândul lor cuvinte titlu), principiile de educaţie;

? principiile de viaţă;

? prietenii (foarte adesea invocaţi și arătând disponibilitate și deschidere spre alte grupuri etnice, ca și valorizarea relaţiei în sine);

? colegii (evocaţi mai ales pentru prestigiul lor, indiferent de apartenenţa etnică);

? sărbătorile (tema e solidară cu cea a tradiţiilor religioase, rar fiind invocate alte tipuri de sărbători, dar e și terenul predilect al afirmării identitare, fie prin întoarcerea la tradiţie, fie prin practicarea unei interculturalităţi specifice zonei sau direct rezultate din căsătoriile mixte);

? practicile culinare.

După cum se poate observa, fiecare serie tematică se pretează la o analiză mai amănunţită și la contextualizări diverse, care, din aproape în aproape, pot sugera noi conexiuni și posibilităţi de semnificare, mai ales dacă asociem indicele tematic unui indice de nume și de localităţi. Sperăm să putem publica acești indici în varianta electronică a lucrării (www.memoria.ro).

 

 

Această carte nu ar fi putut exista fără disponibilitatea celor care au povestit sau au scris câteva pagini pentru ea. Înţelegerea și dorinţa lor ca ea să apară a fost un stimulent serios pentru a o realiza. Le adresăm calde mulţumiri și le exprimăm recunoștinţa noastră. Dialo­gurile îndelungate pe care le‑am purtat înainte și după interviuri au fost pentru noi adesea un prilej de cunoaștere nesperat.

Un cuvânt de mulţumire aparte se cuvine Comunităţii Evreilor din Timișoara și celei din Lugoj pentru felul în care ne‑au sprijinit, în primul rând Eminenţei Sale, Prim‑Rabinul dr. Ernest Neumann, care a avut amabi­litatea să discute cu noi în mai multe rânduri și să ne încurajeze să finalizăm acest volum, oferindu‑ne infor­maţii și fotografii de arhivă. Datorăm mulţu­miri speciale d‑lui consilier prof. Oscar Schwartz, care a întocmit un scurt istoric al evreilor din Timișoara și un calendar al sărbătorilor evreiești cu explicaţiile necesare pentru neini­ţiaţi, referitoare la semni­ficaţia acestor sărbă­tori și la cea a rugăciunilor practicate în tradiţia evreiască*.

La rugămintea noastră, istoricul Victor Neumann a scris o postfaţă care e deja o primă interpretare și o analiză posibilă a rezultatelor cercetării propuse, subli­niind și unele aspecte care ţin de propria‑i percepţie a lucrurilor, inclusiv în ce privește valabilitatea pentru istoric a unui astfel de demers. Îi mulţumim pentru dialogul pe care îl deschide și pentru sprijinul amical.

Am utilizat cu folos în informarea pe care ne‑a soli­citat‑o pregătirea acestui volum cartea sa, Istoria evreilor din Banat, ca și cea despre Evreitate la Lugoj a lui Tobias Schwager (el însuși inter­vievat) și le suntem recunoscători în mod special lui Iosif Singer și regretatului Gheorghe Reisz pentru documen­taţia oferită cu generozitate.

Ca întotdeauna în astfel de întreprinderi, datorăm recunoștinţă tuturor celor care, prietenește, ne‑au ajutat. I‑aș aminti pe Adriana Babeţi, Andrei Pippidi, Marius Lazurca, Constantin Jinga, Simina Ivan, Magdalena Mărculescu, Székernes János, Virgil Feier, Andrei Spira, Ileana Pintilie, Adina Costin, Cristina Chevereșan, Robert Reisz, Thomas Remus Mokhnacs, familia Edith și Andrei Dornhelm (între timp, din păcate, dispăruţi dintre noi), Magdalena Csendes Holender.

Simona Branc și Antonia Komlosi au contribuit substan­­ţial la redactarea volumului. Între cei care au realizat interviuri, apreciem în mod special contri­buţiile lui Adrian Onică, Roxana Pătrașcu, Adriana Roșioru și Adela Lungu.

Cum am spus de la început, cartea este o etapă dintr‑un proiect de lungă durată, care a necesitat efort și pregătire și nu în ultimul rând sprijin financiar. El a fost oferit pe parcursul cercetării de Fundaţia A Treia Europă și, prin intermediul ei, de Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală din Cluj și Fundaţia Culturală Europeană din Amsterdam (proiectul ?A trăi împreună împărtășind memoria?)*.

Pentru apariţia cărţii, esenţial a fost sprijinul mai mult decât prietenesc al doamnei Lidia Bradley Gheorghiu, care, prin intermediul Fundaţiei Aspera și al Institutului Român de Istorie Recentă, a finanţat parţial publicarea volumului. Restul, nu puţin, l‑a făcut Editura Polirom, prin directorul ei Silviu Lupescu și redactorul de carte Daciana Branea, al căror ajutor a fost decisiv.