Phillippe Viller, n. 26 mai 1935, Banloc

De la Banloc nu am amintiri. Îmi amintesc când eram copil mic la Timiºoara, am locuit câþiva ani acolo cu pãrinþii mei ºi dupã aceea, în perioada rãzboiului, cred, prin ’40-’41, am fost trimis la þarã la bunici.

Pãrinþii au rãmas în oraº?

Da, lucrau acolo, tatãl meu avusese o mãcelãrie la Banloc, dar probabil cã nu a mers prea bine ºi de aceea a preferat sã plece la oraº, sã lucreze într-o întreprindere ºi aºa am ajuns sã locuim acolo un timp. Casa era undeva în centrul oraºului, la stânga era o piaþã cu castani ºi parcã o micã bisericã. Ce-mi amintesc e cã traversam tot oraºul în lung ºi-n lat. Nu ºtiam sã citesc, dar aveam capacitatea de a mã orienta dupã tot felul de repere ºi nu mã pierdeam niciodatã. A fost o epocã extraordinarã pentru mine, dar ºcoala am început-o când am mers la bunici, bunicii dinspre mamã, pe ceilalþi mi-i amintesc mai puþin, stãteau undeva la marginea satului, la Tolvãdia. Bunicii mamei locuiau într-un sat mai mic, la Ciavos, undeva pe malul Dunãrii, la frontierã. Când am ajuns acolo, era o ºcoalã româneascã, una germanã ºi una maghiarã… Erau ºi sârbi în sat, patru etnii diferite. De o parte erau marii proprietari, care erau clasa privilegiatã, de cealaltã, oamenii ceilalþi care aveau mici ferme. Nu-mi amintesc sã fi fost fricþiuni între etnii, dar nici nu prea se frecventau între ele.

Bunicii vorbeau germana ºi maghiara?

Da.

ªi româna unde aþi învãþat-o?

De mic copil din oraº vorbeam ºi româneºte, vorbeam ºi ungureºte. Dar am uitat, ºcoala am fãcut-o în germanã ºi românã. Îmi amintesc de cântecele de 10 mai ºi de un cântec de 1 mai. ªi la grãdiniþã fãceam douã limbi, ºtiu cã la sfârºitul anului se juca piesa Albã-ca-Zãpada, cred cã în limba românã. Eu nu am jucat în piesã, pentru cã hoinãream mai mult prin oraº.

Ce vã mai amintiþi din sat de la bunici?

Mergeam la pescuit ºi îmi amintesc cã sâmbãta mergeam sã spãlãm caii în fluviu. Acolo unde mergeam, fluviul era în România, apoi, ceva mai încolo, fãcea un cot ºi acolo de o parte era România, de cealaltã, Serbia. Era un sat ºi de partea cealaltã a fluviului. Era o garã la care mergeam cu cãruþa ºi de acolo mergeam la Timiºoara, vagoanele erau de lemn, cu banchete din lemn, faþã în faþã. Pe atunci mi-era fricã de trenuri. Îmi amintesc cã iarna era multã zãpadã ºi ne plimbam cu sãniile cu cai. În fundul grãdinii era un câmp care, din când în când, era inundat, iarna îngheþa ºi puteam sã patinãm pe el. Ne fãceam singuri patinele, din lemn, una singurã în loc de douã. Se mai întâmpla ºi sã se spargã gheaþa, dar apa nu era adâncã. Îmi amintesc apoi cã bunicii cultivau cânepã, fãceau snopi ºi-i duceau la Timiº. Era un loc unde râul fãcea o buclã ºi era un dig care oprea apa ºi acolo se þinea cânepa douã-trei sãptãmâni, apoi era scoasã ºi se fãceau din ea corzi, fire pentru þesut. Îmi mai amintesc sã în câmpurile de porumb se lãsa un loc la mijloc în care pãtrundea soarele ºi acolo se cultivau lubeniþe. O amintire grozavã era recoltarea porumbului. Îmi amintesc cum carele fãceau du-te-vino de la câmp pânã acasã. Se fãceau grãmezi mari în curte ºi când cãdea seara, veneau vecinii, se fãcea un fel de ºezãtoare ºi se depãnuºa porumbul. Fãceam un fel de felinar din dovleac, îl scobeam ºi bãgam lumânãri înãuntru, într-un ceaun mare fierbeam porumb. Pentru copii era paradisul, mai ales cã aveam voie sã stãm pânã târziu, lumea se distra.

Oamenii munceau enorm, dar mã întreb dacã nu erau mai fericiþi decât acum. Se întâlneau mai des, erau ºezãtorile, aveau o plãcere de a trãi. Acum, îþi iei maºina, pleci nu se ºtie unde, circuli în vitezã, te aºezi în faþa televizorului, nu mai ai timp sã citeºti, sã discuþi cu cineva. Când eram acolo în sat, era încã lampa cu petrol, nu era electricitate, þi se pare azi cã e ca un salt din evul mediu.

 

ªi viaþa comunitarã?

Exista. Iarna când se tãia porcul, se tãiau cel puþin doi odatã, seara o jumãtate se mânca cu vecinii, cu prietenii care veneau sã ajute. Era o adevãratã sãrbãtoare. Se începea de dimineaþã ºi seara totul era gata, cârnaþii, ºunca, totul se pregãtea în casã. Bunicul meu se ocupa de asta. În fiecare casã era cineva care ºtia sã prepare porcul ºi dacã nu, era chemat un vecin, era un fel de întrajutorare. Cred cã asta e ceva specific pentru lumile mai sãrace, în civilizaþiile cu un nivel de viaþã mai bun, prietenia dispare ºi ºi ajutorul reciproc. Pentru generaþiile adulte când eram copil, cel mai greu era recoltatul grâului, pentru cã se secera cu mâna, te sculai dimineaþa când era încã rouã. Bãrbaþii secerau, femeile adunau grâul în urma lor ºi-i ajutau sã lege snopii, din care apoi se fãceau grãmezi, se aduceau acasã ºi se fãcea o grãmadã uriaºã. Apoi se ducea grâul la batozã imediat, pentru cã iernile erau foarte aspre.

Copiii participau la munci?

Mai puþin. Ei ajutau mai degrabã la adunatul cartofilor; undeva lângã fluviu, ceva mai departe de sat erau marile grãdini de legume. Fiecare familie avea un loc al ei pentru cartofi, sfeclã ºi chiar ºi o bucatã de vie. Fiecare îºi fãcea singur vinul. Acasã, sub bucãtãrie aveam o pivniþã unde era pus vinul. Acolo nu aveam voie sã cobor. Mie îmi plãcea sã mã culc în grajdul cailor. Cel care se ocupa de cai avea acolo un colþ al lui ºi era cald iarna, în casã se încãlzea cu resturi din tijele de la porumb. Foile se dãdeau vacilor. Se fãceau economii pentru încãlzit, chiar ºi tijele de la viþa-de-vie se foloseau. Se tãiau toamna ºi se punea deasupra viþei pãmânt, ca sã nu îngheþe. Îmi amintesc ºi cã vara aveam grijã de gâºte, coboram cu ele pânã în pustã, cum spun ungurii, pe izlazul comunei. Era acolo un loc unde se aduna apa când erau inundaþii. Acolo duceam gâºtele. Uneori erau aduºi acolo ºi porcii, era ºi un vãcar care ducea animalele la câmp, afarã din sat.

Casele aveau o prispã acoperitã, din care se intra într-o camerã ºi din asta în alte douã, de o parte ºi de alta. În camera de la mijloc era un cuptor mare care încãlzea ºi o camerã ºi alta. În cuptor se fãcea pâine de douã ori pe sãptãmânã, o pâine mare. Mi se pãrea imensã. Unchiul meu, Jacob Willer, fratele mai mic al mamei, locuia cu noi. El e acum cãsãtorit în Anglia, copiii lui sunt englezi. Au plecat în timpul rãzboiului. Mama mai avea doi fraþi, Stefan ºi Hans, care s-au înrolat ºi au murit pe front în Rusia. Pãrinþii bunicilor se numeau Müller – mama bunicului – ºi Clément – mama bunicii.

Clément era numele de familie?

Da. Era un nume franþuzesc. Bunicii se numeau Jacob ºi Eva.

Aveau mult pãmânt bunicii?

Trebuie cã aveau. Aveau mulþi porci, gâºte, pãsãri. Produceau tot ce aveau nevoie pentru a trãi. Produceau ºi tutun, din care vindeau o parte. Îmi amintesc cum se puneau foile la uscat ºi cum erau triate pe culori.

Erau dese ºezãtorile?

Da. Se reuneau mai multe familii, dar în fiecare searã se adunau toþi cei din familie ºi bunicul aducea cãrþi de la bibliotecã ºi ne citea. Era o carte de Karl May, o alta era una în care se vorbea despre niºte þigani, în alta despre Hamburg, când oraºul a fost incendiat. Stãteam toþi lângã sobã, în camera mare, ºi bunicul citea cu voce tare.

Vã citea ºi din Biblie?

Da. În epoca aceea erau toþi foarte credincioºi, credincioºi-practicanþi; respectau strict ritualurile, fie cã erau catolici, ortodocºi sau protestanþi. Nu lipsea nimeni de la slujba de duminicã pentru nimic în lume. Mergeam toatã familia la bisericã, femeile spuneau rugãciunile în bisericã ºi bãrbaþii discutau îndelung în faþa bisericii când ieºeau. Eu cântam în cor. Îmi plãcea sã urc sus în pod, sã trag clopotele sau sã apãs pe pedala orgii.

Un alt lucru de care-mi amintesc era cã toamna veneau adesea oameni din Carpaþi sau nu ºtiu de unde, cu cãruþe cu mere, cu fructe. Fãceau schimb cu grâu. Nu cumpãram, ci schimbam. Þineam fructele sub podul casei, se puneau în grâu, în cel care era pentru consumul casei, care nu se vindea. Acolo se conservau fructele pânã dupã sãrbãtori, mere, pere. Se mai pãstrau ºi tãiate-n patru ºi uscate la soare. Iarna se fãceau din ele prãjituri. Se fãceau multe conserve de bulion, de castraveþi. Se þineau într-un loc izolat, cu temperaturã potrivitã. Lângã casã era un loc unde se þineau uneltele agricole, apoi curtea cu pãsãri, era un hambar pentru porumbul cu care se hrãneau animalele tot anul. Se fãcea în casã unt, fiecare ducea surplusul de lapte la cooperativã. Mãtuºa mea avea un mic magazin de brânzeturi în centrul satului. În fiecare duminicã se fãcea o supã de pasãre cu tãiþei fãcuþi în casã. Carnea se mânca cu sos de smântânã ºi hrean sau cu sos de roºii ºi cartofi fierþi. Asta era mâncarea preferatã. Dintre prãjituri îmi plãcea Appfelstrudel, era o foaie foarte, foarte finã, aproape transparentã. Asta vine de la austrieci. Castraveþii se fãceau în oþet, care era dulce-acriºor. ªi dupã aceea mai era slãnina subþire de la porc, sãratã ºi afumatã. Se fãceau jumãri ºi se fãceau din osânzã un fel de cornuri cu marmeladã. Pentru gãtit se folosea untura, nu uleiul. Primeam o bucatã mare de pâine cu unturã, sare ºi boia… era grozavã.

Nu-mi amintesc dacã era brutãrie în sat, dar oricum, fiecare îºi cocea singur pâinea. Erau însã cel puþin douã bãcãnii, o poºtã, o fierãrie care a fost lovitã de bombe la sfârºitul rãzboiului. Era în ’44 când au venit ruºii, au bombardat un pod din apropiere. În ’45 eram încã la ºcoalã. Îmi amintesc de un învãþãtor tânãr, care nu vorbea româneºte – profesorii erau toþi localnici –, mergeam cu el pentru lucrãri practice, fãceam ore pe malul fluviului, afarã, asta îmi plãcea extraordinar. Îmi amintesc de o lecþie – fabricarea mangalului. Explica atât de bine cã nici nu mai aveam nevoie sã citesc din carte. Eram pasionat de lucrurile astea. El ne-a învãþat ºi sã prelucrãm rãchita, sã facem tot felul de lucruri din rãchitã. ªi în timpul orelor de istorie, ne vorbea despre originea României, a Valahiei, a Moldovei. Era un foarte bun învãþãtor, toþi îl iubeau. Avea un mod de a povesti care te fãcea sã-l asculþi cu plãcere.

Pãrinþii erau tot la Timiºoara în perioada asta?

Da, dar foarte curând mama a venit la pãrinþii ei ºi atunci a avut loc recensãmântul. Trebuia sã te prezinþi la Primãrie. Se pare cã asta s-a petrecut în toate satele în aceeaºi zi (e vorba de deportarea în URSS). Toate persoanele de o anumitã vârstã ºi s-a fãcut un fel de triere. Cei care erau comuniºti cunoscuþi au fost lãsaþi liberi imediat. Mama s-a ascuns, ºi-a fãcut apoi o carte de identitate falsã, pentru a putea circula la Timiºoara. Aºa cã am plecat cu prima ocazie. Pãrinþii mei, o mãtuºã care avea un soþ în Germania… Am plecat în plinã iarnã, am luat trenul spre Arad, apoi am stat ascunºi câteva zile ºi noaptea am trecut frontiera în Ungaria, de unde am luat trenul, am traversat toatã Ungaria în tren fãrã probleme, pentru cã pãrinþii vorbeau ungureºte. A fost mai complicat la trecerea spre Austria, am apelat la o cãlãuzã, care ne-a înºelat, dar tata ºi-a dat seama ºi s-a întors din drum. Cunoºtea locul pentru cã mai fãcuse drumul ãsta cu câteva luni înainte. Fiecare a luat cu el ce-a putut. Îmi aduc aminte cã eu aveam în sacul meu o ºuncã. Pâine mai gãseam din loc în loc. Am mers la Viena ºi de acolo într-un lagãr din care am fost transferaþi în altul, în sudul Austriei. În lagãr era puþinã mâncare, o supã, puþin orez, linte. Nu-mi plãceau toate astea, tatãl meu se gândea sã plece sã lucreze în Germania, în Canada, în Australia, în þãri care aveau nevoie de mânã de lucru. Peste un an eram tot acolo, eu mergeam la ºcoalã, tata lucra la un þãran într-un sat din apropiere, mama s-a îmbolnãvit ºi a fost dusã la spital, la Klagenfurt. Apoi tatãl meu a putut veni în Franþa, sã lucreze prin intermediul armatei franceze. Trebuia sã plecãm ºi noi peste ºase luni. Acolo în lagãr am învãþat ce este comerþul la negru. Aveam foarte puþini bani, cumpãram de la oameni care veneau în vizitã la cei din lagãr lucruri care nu se gãseau în Austria, apoi mergeam la þãranii din sat ºi fãceam troc, schimbam produsele pe mâncare ºi, puþin câte puþin, mi-am fãcut chiar ºi o clientelã.

Câþi ani aveaþi?

11-12 ani. Oamenii stãteau în barãci. Mã descurcam, aduceam lapte, în fiecare dimineaþã aveam lapte ºi pâine. Aveam doar una-douã felii pe zi pe un tichet, dar eu reuºeam sã cumpãr tot la douã zile o pâine întreagã. Lagãrul a continuat sã existe pânã în 1956, apoi barãcile au fost demolate ºi s-au construit clãdiri pentru refugiaþi.

Când mama a ieºit din spital, ne-au transportat în Germania, nu departe de Fribourg, unde am mai stat încã trei luni într-un hotel, pentru cã nu erau locuinþe disponibile. În timpul ãsta, tata era în Ardeni, lucra la o topitorie. Am lucrat apoi în Meuse, la niºte tãietori de lemne, în sudul Verdun-ului.

 

Aþi învãþat limba?

Da, vorbeam franceza în casã, a trebuit sã ne integrãm repede. Cel puþin noi, cei tineri, nu aveam probleme. Puþin mai târziu ne-am naturalizat francezi, era un deputat în sat care s-a ocupat de formalitãþi ºi când am fãcut ceva economii, pãrinþii au vrut sã cumpere o casã ºi pãmânt. Aºa am ajuns la Roque-sur-Pernes. Am venit aici în 觻. Obþinusem cetãþenia francezã deja în 觹, am mai stat aici un an ºi jumãtate ºi a trebuit sã fac serviciul militar, 28 de luni de serviciu militar. Era epoca rãzboiului din Algeria. Am fost în Algeria, Tunisia. Din cauza rãzboiului, toþi fãceau 28 de luni de serviciu militar. Am avut noroc, pentru cã eram într-o regiune unde nu au fost conflicte, dar prefer sã nu vorbesc de perioada asta. Rãzboiul nu e ceva bun, nici un rãzboi nu aduce nimic bun. Am traversat deºertul, trebuia sã supraveghem fântânile, erau oameni bolnavi de cãldurã. Am cunoscut oameni care erau nomazi, complet rupþi de civilizaþia noastrã, oameni care nu erau încã corupþi de civilizaþie, ospitalieri, serviabili.

Erau ºi alþii veniþi din România când aþi venit la Roque?

Da, era Ortinauer. Pãrinþii lui erau morþi. Venea de undeva de lângã Jimbolia. Pãrinþii mei s-au integrat foarte repede, aºa cum ne obiºnuisem deja.

ªi bunicii au rãmas în România?

Da, au rãmas, iar dupã moartea bunicului, bunica a fãcut demersuri pentru a veni în Franþa ºi a murit aici la noi, la Roque. E înmormântatã aici în cimitir, ca ºi tatãl meu.

ªtiaþi de unde a venit familia, pentru cã numele de Viller e mai degrabã francez, nu?

Da, cred cã trebuie sã fac cercetãri în arhive la Colmar, e un nume alsacian, nu? ªi Alsacia ce e? E Franþa, nu?

Când aþi plecat din România aveaþi o carte de identitate?

Aveam un certificat de naºtere, care nu mi-a servit niciodatã la nimic, pentru cã cei care pãrãsiserã România nu mai erau consideraþi români. În ’46-’47 eram deja consideraþi apatrizi, fãrã naþionalitate. Dupã demersurile pe care le-am fãcut în Franþa, am fost naturalizaþi.

ªi ce vã consideraþi astãzi? German, francez?

Da, francez, pentru cã atunci când am fost tânãr am fãcut o alegere. Aº fi avut posibilitatea sã plec în Germania, în 1963, sã continui studiile ºi sã cer cetãþenia germanã, dar am ales sã rãmân în Franþa, deci mã consider francez. Dacã ar trebui sã am o dublã cetãþenie, aº spune mai degrabã cã sunt un român francez, pentru cã sunt nãscut în România, acolo sunt rãdãcinile mele ºi în Franþa trãiesc.

Când m-am întors din armatã, se vorbea despre satul ãsta ca despre un sat de bãnãþeni. Dar dacã mergeþi la Primãrie, veþi vedea cã sunt nãscuþi în România, în Iugoslavia ºi în Ungaria – în trei þãri diferite. Mai erau aici Auquel (Hockl), Ortinauer. Mai e apoi familia Benz, din Becicherecul Mic, ei au venit aici direct din lagãrul de refugiaþi din Austria.

Unde se întâlneau bãnãþenii altãdatã?

Se întâlneau la o cafenea, voiau sã refacã un fel de clan. Eu nu eram pentru ideea asta, soþia mea e de aici, din regiune, din Vaucluse, din sudul Franþei. Se numeºte Bernadette Daumas, ne-am cãsãtorit în 1960. Mulþi s-au cãsãtorit cu bãnãþeni, dar eu am fost de pãrere cã e mai bine sã te integrezi. Dar fiecare trãieºte cum vrea. Era un bãiat de vârsta mea care s-a cãsãtorit cu o fatã dintre bãnãþeni. Au fãcut o sãrbãtoare mare, ca acasã, au tãiat un porc. Eu am preferat sã fim doar 20 din familie, am sãrbãtorit la restaurant la Pernes ºi apoi am plecat în cãlãtorie de nuntã la Paris, trei sãptãmâni ºi când m-am întors, mi-am luat o maºinã. Celãlalt, care a cheltuit tot cu nunta, a trebuit sã se apuce de lucru chiar de a doua zi, pentru cã fãcuse multe datorii ca sã facã o nuntã care sã ia ochii tuturor. Mie nu-mi place mentalitatea asta, facem lucrurile ca sã facem plãcere prietenilor noºtri, nu pentru a arãta cine suntem, aºa cum e obiceiul în Banat. Eu nu mã simt legat de obiecte, n-am nevoie decât de patru pereþi ºi un acoperiº, chiar dacã acum am construit mai multe case pe care le închiriez vara la turiºti.

 

Ce aþi lucrat când aþi venit aici?

Am lucrat într-o uzinã la Pernes, dimineaþa într-o uzinã de ambalaje, apoi dupã-masa, într-una de conserve. Veneam acasã cu bicicleta, veneam adesea cu soþul lui Rose, care lucra ºi el acolo, ºi ºi plecam împreunã. La întoarcere, mã urcam uneori cu bicicleta pe motocicleta lui. Apoi am plecat în armatã. Dupã cãsãtorie am lucrat la Carpentras, într-o fabricã de table pentru inscripþii. Apoi am fãcut un curs de formare profesionalã pentru adulþi ºi am lucrat un timp într-o uzinã ca electrician de întreþinere. Am lucrat la un meºter care era instalator ºi apoi am pornit-o pe cont propriu cu meseriile astea. Am câºtigat bine. Fãceam instalaþii electrice de încãlzire. A fost o perioadã bunã, luam o maºinã nouã în fiecare an, apoi am venit aici ºi m-am instalat în care unde erau pãrinþii mei ºi am construit casa cealaltã, mai mare. Am început sã mã ocup ºi de agriculturã. A fost o perioadã când lucram tot timpul, chiar ºi duminica, dar treptat am început sã nu lucrez decât cât îmi trebuia ca sã trãiesc. Lucram ca sã trãiesc, nu mai trãiam ca sã muncesc.

Pãrinþii ce au fãcut când au venit aici?

Au fãcut agriculturã, se ocupau de o livadã. Aveau multe fructe ºi viþã de vie. Aceastã casã au construit-o ca s-o închirieze, pentru a avea un venit suplimentar. Ei au muncit mult, au trebuit sã ia totul de la zero, voiau sã aibã ceva. ªi eu am lucrat, am trei copii. Ei sunt altã generaþie, vedem lucrurile puþin altfel. Avem ºi discuþii politice, eu când sunt alegeri locale votez pentru un om, nu pentru partidul pe care îl reprezintã.

Copiii vorbesc germanã?

Numai ce au învãþat la ºcoalã. Cum m-am cãsãtorit cu o franþuzoaicã, am vorbit totdeauna franceza acasã.

Mama nu a vrut sã se întoarcã?

Nu. Rãmãsese cu amintirea lucrurilor care s-au întâmplat la sfârºitul rãzboiului, deportãrile, exproprierile. Bunicilor mei li s-a luat pãmântul, s-au fãcut CAP-uri, totul a cãzut în ruinã, a fost o greºealã cã þãranii nu au fost lãsaþi sã trãiascã aºa cum ºtiau, erau obligaþi sã cumpere grâul pentru a putea sã plãteascã cotele la stat înainte de a intra în colectiv. ªi aºa, puþin câte puþin, toþi au abandonat. A fost o mare eroare a comunismului, asta. Am un vãr care a plecat din România mai târziu, în 1970, de la el ºtiu multe lucruri despre ce s-a întâmplat acasã. Acum toatã familia e risipitã, unii trãiesc aici în Franþa, alþii în Germania, alþii în Anglia, suntem europeni.