Multe şi mărunte despre viaţa la Timişoara
La voi acasă se ţinea caşer?
Iudit: La noi în casă, nu. Bunicul mânca la noi în farfurii speciale. Fratele lui mama, deci fiul lui, n-a mâncat nicio felie de pâine la noi. Nu am fost caşer. Era şi greu de ţinut şi lipsea convingerea... La noi se ţineau sărbătorile, mergeam la biserică, ne ducea cu şcoala la biserică.
Duci (iritat, o corectează): La sinagogă!
Iudit: La sinagogă! Se respectau sărbătorile. Eu aprind lumânări de Şabat, de când ne-am căsătorit. Vineri seara. La sinagoga de aici nu mă duc – am fost doi ani la rând, dar nu e aşa cum era la noi.
Duci: În fiecare sâmbătă, noi, din oficiu, eram la sinagoga ortodoxă din Iosefin, pentru că eu am făcut acolo nu numai grădiniţa, ci şi şcoala elementară, care era direct în curtea sinagogii. În aceeaşi curte se făcea şi tăierea rituală. Cu ocazia unei vizite scurte a prietenului meu, Gyuri Gerö, ne-am dus să vizităm locurile unde am copilărit împreună şi am găsit uşile fostei grădiniţe închise cu bare. Nimic nu mai era acolo, nimic! Clădirea frumoasă a şcolii primare a devenit depozitul unei fabrici. Nici n-am putut să intrăm. Ne-am dus să vedem clubul de canotaj Előre. Se face încă ceva canotaj, dar... totul e străin, înţelegi?
Iudit: Duci a vâslit la opt plus unu, eu în dublu cu Zsuzsi. Am devenit campioni, aşa a scris în Neue Banater Zeitung, că nu am avut concurenţă. (Râdem)
Până când au început serbările colective la Comunitatea evreilor, serbam Purim-ul cu prietenii. Uite, în fotografia asta suntem noi doi, Duci şi cu mine, îmbrăcaţi ca Pierrot şi Pierrette, la un Purim la familia Buium Stux. Iar în poza asta, Duci a fost domnişoară, a îmbrăcat nişte chiloţi (râdem), budigăi[22] cu elastic galben şi nu ştiu de unde a avut şi o fustă plisată. El şi cu Feri Reich erau domnişoare. (Râde) În alt an, Duci a fost mirele lui Zsuzsi, care s-a costumat ca mireasă gravidă. (Râdem) Împrumutam costumele de la Krauser!
Închipuie-ţi, Krauser există şi acum în Fabrik! Şi azi se închiriază costume de acolo!
Nu mai spune! Păi, am împrumutat costume ţărăneşti şi pentru copii, pentru serbări.
Din ’52 am format o gaşcă a noastră, cinci fete şi cinci băieţi. O rudă ne-a adunat şi ne-a spus: „De ce nu sunteţi voi prieteni?” Ne-am întâlnit la podul Neptun. Băieţii şi-au împărţit deja între ei cine la cine va face curte. (Râdem) Tomi Werner – săracul, a murit! – trebuia să fie cu Zsuzsi, dar Zsuzsi era cu trei capete mai înaltă (râdem) şi au facut switch pe drum. Ne întâlneam zilnic la Ştrandu’ Mare, la Pădurea Verde, la mine acasă, că mama ţinea casă deschisă şi spunea: „Nu contează cum arată scaunul, ci cine se aşază pe el!” Şi nu conta că veneau douăzeci sau treizeci. Nici nu făceau mare pagubă. De obicei era picnic, fiecare aducea ce putea, iar băieţii erau foarte serioşi. Ăştia toţi au terminat Politehnica şi au ajuns foarte departe. Peter Wittenberger, iniţiatorul grupei – săracul, a murit!– a ajuns la Banca Mondială, ca sfătuitor pentru irigaţii şi investiţii din partea Israelului. Bandi Weisz[23] a făcut primul aplicaţiile primului calculator pentru mecanică şi pentru industrie. Acum lucrează la întreprinderea de apă din Israel. Nu-l lasă să iasă la pensie, cu toate că are vreo 79 de ani. Miki Schön a ajuns pediatru în New York. Gyuszi Weiss are un birou de proiectare electrică în Israel. Matyi, adică Reich Feri, a fost inginer în armată. Şi acuma lucrează!
Şi cântă la vioară...
E pe şantier la construcţii şi cântă la vioară.
Mergeam la concerte! Acolo ne-am cunoscut cu Kohn. Dragoste mare! În ’48 s-a înfiinţat Filarmonica în Timişoara. La fiecare concert am fost: un leu biletul la galerie. Pe urmă am coborât la sală, deja cu doi lei. Savurăm muzica şi acum fantastic de mult, avem noroc cu canalul Mezzo, vedem nişte spectacole nemaipomenite. Nu demult am văzut Hamlet, cu Thomas Hampton şi Dessay. Ceva atât de frumos!
Deci ne-am cunoscut în 1954, la un an după aceea ne-am căsătorit. Săraci. N-am avut lună de miere. Aşa de bine stăteam cu banii, că mâncam la cantina Sfatului Popular sau la Centrofarm şi, bineînţeles, mergeam acasă pe jos, luam o prăjitură, costa un leu...
Duci: ...şi pe aia am mâncat-o în doi. (Râdem)
|
Iudit şi Duci, costumați de Purim
|
Iudit: Bogaţi n-am fost niciodată! Noi, cu Kohn, niciodată n-am fost bogaţi. Am fost odată foarte, foarte săraci. Când am terminat Medicina, n-am mai avut bursă, iar Duci avea 300 de lei
salariu ca preparator la Politehnică. Cu trei lei am rămas! Patru lei costa o pâine. M-am dus cu cei trei lei la loterie şi am câştigat! (Râdem) Duci îmi spune: „Eşti nebună?!”
Să dai ultimii bani pe un bilet de loto!
Da. Asta-s eu. Jucăuşă. Homo ludens.
Mama mi-a povestit că aţi jucat rummy împreună. Ea a ţinut foarte mult la tine.
Da, la o partidă de rummy ne-am cunoscut. Am admirat-o întotdeauna la sinagogă, toate privirile erau îndreptate către locul unde stătea. Rebeţin, cu pălăria aia cochetă, cu voal aşa, întotdeauna elegantă. Nu ştiu cine a plecat din grupa de rummy şi m-au chemat să vin, că „Rabineasa vrea neapărat să vii”. (Râdem) Şi a fost aşa... o dragoste la prima vedere! Cum să-ţi spun eu, am simţit nevoia să stau cu ea. Am ieşit de la facultate, am avut o oră liberă, la voi m-am dus, înţelegi? Şi cu ea şi cu tatăl tău se putea vorbi despre orice subiect. Şi mă simţeam acasă... cu toate că era o diferenţă mare de vârstă între noi. Era o femeie atât de înţeleaptă! De multe ori i-am cerut sfatul în anumite lucruri. Ieşeam pe terasă ca să vorbim, că ştiam că sunt ploşniţe[24] peste tot. (Râdem)
Am avut numai de câştigat din această prietenie. Eu n-am mai avut prieteni, n-am avut părinţi, n-am avut rude în Timişoara, ea a fost totul pentru mine! Şi m-a împins în sus, înţelegi?
Ţi-am mai povestit cum am petrecut o zi cu Editke la Szeged. După ce s-au deschis graniţele, lumea încerca să facă un ban prin vânzare de vechituri. Şi noi am plecat în mare taină la şuk[25]-ul din Szeged. În mare taină, că nu se cădea pentru o rabineasă şi pentru o doctoriţă să meargă la piaţă să vândă vechituri. După ce în 10 minute am făcut bani cât să ne ajungă pentru un taxi, ne-am dus în oraş şi ne-am răcorit în cofetăria cea mai de lux. Am băut o cafeluţă bună şi am pornit-o spre casă. Am fost frânte de oboseală, pentru că la graniţă am stat o groază. De asta n-am mai vrut să repetăm aventura, cu toate că ne distrasem aşa de bine. Binecuvântată să-i fie amintirea!
Ai fost în cercuri de evrei şi de neevrei. Ai observat vreodată manifestări antisemite?
În anturajul meu, efectiv, n-a existat antisemitism. De ce? Pentru că Timişoara e atât de cosmopolită! Eu n-am auzit să se spună la noi acasă: „neamţul ăla” sau „românul ăla” sau „az a goy”[26]. N-a fost! Conta omul! Aşa am fost educaţi! Aşa mi-am educat şi eu copiii. Toate amorurile lui Adina au fost studenţi români. Dacă o lua unul de nevastă, nu era nicio problemă! Iar pe mine, toţi m-au luat aşa cum sunt.
Antisemitism n-am simţit din partea colegilor, dar politica oficială era altceva. La începutul studiilor am fost 27 de evrei în an. În anul V i-au dat afară aproape pe toţi. Eram 270 în an, cam aşa ceva, din care 27 de evrei, deci 10%. Eu am rămas şi Jakabfi Vera care nu se declarase evreică. Ceilalţi erau înscrişi să plece în Israel şi i-a dat afară în sesiunea de examene! Au fost daţi afară din UTC cu tam-tam mare, că patria este unde te-ai născut şi poveşti dintr-astea... Treaba cu „originea nesănătoasă” a fost la admiterea la facultate. Am aflat ulterior că aveau o listă cu cine n-are voie să intre: copiii de „capitalişti”, proprietari de magazine, de fabrici... Nu era împotriva evreilor, dar mulţi evrei au intrat în această categorie. La români, mai erau şi copiii de preoţi. N-aveau nicio şansă să intre.
Cum era văzut statul evreu, Israelul?
S-a înfiinţat Asociaţia de prietenie România-Israel; am avut 500 de membri din mediul intelectual. Pe mine m-au pus secretară. Primul preşedinte a fost Gheorghe Leahu[27]. Aşa un filosemit! El ştia şi idiş. El a povestit prima dată despre Yad Vashem[28], despre secţia cu un milion şi jumătate de copii ucişi. Al doilea preşedinte a fost Pius Brânzeu[29]. Băcanu[30] a fost membru, a fost la fiecare şedinţă, era extraordinar. Dădea note mici, dar ceea ce m-a învăţat era fantastic! Zicea: „Cum nu ştii ce e în medicamentul ăla? Ce îi scrii bolnavului? Păi îl omori dacă nu ştii!” (Râdem) A avut dreptate. De atunci, primul lucru pe care îl fac şi azi este să mă uit ce compoziţie are un medicament, fie el generic sau negeneric.
S-au ţinut conferinţe, toţi s-au luptat să poată să ţină o conferinţă la asociaţie. Rabinul Neumann a aranjat să avem un sediu foarte frumos, un apartament cu patru-cinci camere, unde se ţineau şi concerte. Lumea venea! Ce mai, crema Timişoarei! Pe Kogălniceanu a fost sediul. Păcat că s-a desfiinţat, nu ştiu de ce. Înainte de Asociaţia asta, conferinţele se ţineau la Comunitate, organizate de rabinul Neumann; veneau foarte mulţi neevrei. Conferinţe excepţionale! A fost Nicolae Cajal[31], povestea că medicina este o meserie de cercetare, că trebuie să pui mereu întrebarea talmudică: „De ce?” Nu accepţi lucrurile aşa cum vin, ci întrebi de ce.
Duci: Şi Anatol[32] a ţinut conferinţe.
Iudit: Da. Şi unul care a devenit parlamentar pe urmă.
E vorba de Radu F. Alexandru, nu?
Iudit: Da. Conferinţele se ţineau fără bani, iar cotizaţiile erau modeste.