Jeni Acterian e o ființă dedublată. În ipostază socială e vitală, veselă, cu simțul umorului și o ireprimabilă vocație a ludicului, loială în prietenii, dar și cu un acut spirit critic care-și află de cele mai multe ori expresia în replici publice sau remarci intime dure, ironice ori sarcastice, întotdeauna pregnante stilistic. Totodată ? acesta e paradoxul ei ? în singurătatea pe care o percepe când salvatoare, când ca pe un blestem, e depresivă, clamoroasă, cu frecvente puseuri de panică, oripilată de perspectiva morții, convinsă premonitoriu că va muri tânără, în ciuda debordantei vitalități de la data însemnărilor. Ceea ce o menține la o linie de plutire suportabilă, salvând aparențele, temperându-i disperările, sunt cozeriile cu prietenii, figuri proeminente ale generației sale, flirtul practicat aleatoriu, cu autoironică ingenuitate, raitele prin cofetării, cinematograful, concertele, dar mai ales lecturile. Curios este că filmele nu le comentează decât rareori, de obicei nici nu le numește, pe când cărțile sunt receptate și trăite cu un soi de bulimie a lecturii. Care nu-i diluează apetitul critic, cu remarca aproape întotdeauna sagace și exactă. Relatarea deambulărilor sale oferă o panoramă vivantă a Bucureștiului artistic și monden, populată de marile personalități ale vremii, de la Enescu ori Nae Ionescu până la apropiații Marietta Sadova, Clody Berthola, Alice Botez, Emil Cioran, Emil Botta, Eliade, Noica, Eugen Ionescu etc. etc. Și tot astfel, adică sub aspect documentar, din cărțile pe care Jeni Acterian le devoră, de la Edgar Wallace până la Kierkegaard, s-ar putea constitui un veritabil index al lecturilor predilecte ale societății culte din interbelic. Evaluându-i profuziunea și calitatea lecturilor, comparativ cu ale noastre, ale celor școliți după nefasta reformă comunistă a învățământului din 1948, am retrăit același umilitor complex de inferioritate pe care-l experimentasem și cu treizeci de ani în urmă, la lectura romanului epistolar al lui Negoițescu și Radu Stanca. Ce orizont, ce cultură, ce lume!

          După cum reiese din mici detalii, familia Acterian n-a fost niciodată înlesnită financiar. Dar problemele se complică și mai mult odată cu deteriorarea situației din țară și declanșarea războiului. Urmează vreo șase ani trudnici pe care e nevoită să-i petreacă în interminabile ore de ?slujbă? funcționărească într-un oficiu al statului, unde se simte în permanență strivită între birocrație și prostie. Cu atât mai greu de suportat, cu cât noua poziție survine după ratarea din cauza războiului a unui preconizat doctorat la Paris. Obsesia morții, niciodată absentă, devine tiranică și, între plictis și disperare, uitarea, suportabilitatea sunt căutate tot în convivialitate, flirt, teatru, lecturi. Și, asemenea lui Mihail Sebastian ? este, de fapt, un loc comun al epocii ? gustă din plin miracolul încă proaspăt al radiofoniei, cufundându-se în audiția concertelor din lumea largă. Până când, brusc, jurnalul intră în cea de a treia fază, cu totul diferită de cele de până aici. E vorba acum de jurnalul primei sale experiențe erotice adevărate. Impactul este atât de insolit, intruziunea în intimitatea sa sever ocrotită până acum e atât de brutală, personalitatea intrusului Sănduc, deopotrivă iubit și detestat, e atât de pregnantă, încât referirile la lumea exterioară dispar efectiv, rămânând doar eterna poveste a celor două personalități care se atrag și se resping cu aceeași forță, fără a găsi un modus vivendi rezonabil, convenabil amândurora. Trăirile fetei ?greu de mulțumit?, care se simte rănită în orgoliul ei firesc, de ființă conștientă de propria valoare, se traduc aici stilistic într-o expresie de o extremă violență care-i trădează intensitatea dramei. Doamna Adriana Bittel remarca pe bună dreptate că ??inteligența și luciditatea o împiedică să atingă satisfacțiile feminității comune.? Ne aflăm astfel în plin roman erotic în maniera anilor 30, în descendența unor Camil Petrescu, Holban, Sebastian?

         Pe cât de intens, pe atât de scurt acest episod. Urmat de îndată, tot atât de brusc, de un altul în care vorbește o Jeni vindecată, cu rănile încă nu de tot cicatrizate, dar decisă eroic să depășească penibila experiență, detașată, orientată exclusiv înspre  mai vechea ei pasiune, aparent realizabilă acum: Jeni Acterian își începe cariera teatrală; referirile, preocupările, prieteniile sunt altele. Din păcate, sănătatea ei care părea invulnerabilă clachează neașteptat, astfel încât și această ultimă aspirație rămâne neîmplinită. A murit, cum însăși cobise, la 42 de ani, iar jurnalul ei se adaugă ? cum corect îl situa Dan C. Mihăilescu ? lungului șir al cărților ratării.