A gândi și a scrie – Cronica volumului „Jurnal 2003-2009” de Oana Pellea
În primele pagini ale
jurnalului său, Oana Pellea își mărturisește două certitudini : ?Prima e că
există Dumnezeu. A doua ? că o iubesc pe mama.? Pe mama o va pierde în condiții
îngrozitoare, la care va trebui să asiste neputincioasă. Pe tata îl pierduse cu
mai multă vreme în urmă, cam în același fel. El a rămas un reper, modelul :
?cum a zis tata? sunt cuvinte recurente, care introduc în jurnal aproape de
fiecare dată invocarea lui. A rămas în cele din urmă singură cu cele două
certitudini. Și cu arta ei care e nevoită să supraviețuiască într-o țară unde
78% din populație nu a intrat niciodată într-o sală de teatru. Se adaugă
agravant presiunea agresivă a lumii în care trăiește, în care trăim, ?o lume
urâtă și bolnavă?, la care nu poate și nici nu vrea să se adapteze. Și atunci ?
Atunci : ?Mai bine rămân pe dinafară, mai bine zbor din când în când și mă
topesc în cer, mai bine scriu de nebună cuvinte după cuvinte decât să trăiesc
în și cu lumea pe care o văd.? Odată decisă această opțiune, Oana Pellea are
revelația scrisului terapeutic, defulatoriu, eliberator și a voluptății de a
scrie numai pentru sine, cu asumarea riscului de a nu interesa pe nimeni : ?Îți
face bine să-ți vezi gândurile și material ? constată ea. E ca și când te
părăsesc și intră într-o altă realitate [?] Dar sentimentul de a le elibera e
ca și cum ai trage o gură de aer curat și tare. Îi face bine omului să
gândească și să scrie.? Dar oricât de intens ai gândi, să scrii nu poți decât
dacă ai acest har dăruit. Iar Oana Pellea, pe lângă harul actoricesc, ereditar,
și-l descoperă acum și pe cel al învestirii cuvântului cu forța redutabilă a
expresivității.
Într-un articol devenit
prefața acestui jurnal, Ioana Pârvulescu descoperă cu uimire că, fără a avea
experiența scrisului, Oana Pellea deține o ?amprentă stilistică?,
recognoscibilă în tonul inconfundabil. Așadar, talent, conchide d-sa. Stil.
Adevăruri evidente la fiecare alineat. Dar, cum de mult e știut, stilul e omul.
Iar omul Oana, privit prin prisma stilului său, ni se înfățișează interiorizat,
subtil, senzitiv cât încape, exaltat uneori, pasional, devotat valorilor
spirituale, cu o imaginație îmbelșugată și un talent capabil de a transfigura o
scurtă fulgurație într-o clipă memorabilă de viață, cu o inefabilă semnificație
artistică și morală. Iat-o, bunăoară, asistând la Paris la un spectacol cu Hamlet,
unde l-a zărit pentru o clipă pe Cioran. Clipa, care putea fi reținută printr-o
propoziție neutră, devine la Oana Pellea o secvență hiperelocventă pentru talentul
ei, dar deopotrivă pentru sensibilitatea și viziunea sa valorizantă,
evaluatoare asupra lumii : ?Spectacolul s-a terminat și, în fața mea,
scurgându-se pe lângă pereții teatrului, cu părul ca o furtună și ochii din alt
timp, s-a ițit pur și simplu, la cinci centimetri de mine, Cioran. M-a privit
lung, nevăzându-mă, și mi-a spus, nici acum nu știu de ce, Au revoir?
Apoi, prelingându-se pe lângă pereții teatrului, a ieșit din teatru și din
viața mea.? În economia jurnalului, aceasta nu e decât o paranteză (la propriu)
retrospectivă. Dar ce imagine memorabilă devine ! Tot de talent și stil ?
inseparabile ? ține și capacitatea asociativă insolită, surprinzătoare, care se
ivește în fluxul textului când te aștepți mai puțin, bizară și totodată superbă
în modestia cu care se rostește : ?Aseară, când ploua, gândul că poate o fărâmă
din sufletul celor șapte astronauți care au explodat în cer îmi bate în geam,
dintr-un strop de ploaie.?
Fără îndoială,
momentele de exaltare, patetismul de care Oana Pellea însăși e conștientă ?
?patetism de doi bani?, se subevaluează ea la un moment dat ? sunt riscante
într-o vreme a cinismelor de toate nuanțele, pusă pe îmbrâncirea în derizoriu a
valorilor consacrate (în accepție etimologică : con-sacrate?), iar efectele
secundare, de la surâsul condescendent, până la ricanarea toxică, sunt de
așteptat. Dar Oana Pellea se revelează ca o ființă oarecum extramundană în
contextul actual, ea nu are interese, ci credințe și convingeri pe care
înțelege să le apere pasional. Ceea ce îmi amintește de remarca pe care o face
Dan C. Mihăilescu în eseul său despre Eminescu cel din scrisori : ?Știți care
este cuvântul cheie care ne lipsește nouă astăzi în înțelegerea adecvată a
acestui tip de personalitate și de relație ?? se întreabă d-sa pe neașteptate.
Și răspunde prompt, fără ezitare, în italice, ca să fie bine stocat : ?Pasiunea.
Patima, fervoarea. Asta nu avem, asta nu mai știm, de asta râdem cu o
superioritate idioată, de golani invidioși pe statura de lord a stăpânului [?]?
Or, tot ce face Oana Pellea, așa cum reiese din acest jurnal plin de smerenie
în fața vieții, a morții și a dumnezeirii, tot ce gândește, tot ce scrie stă
sub semnul totalei, pasionalei, ferventei implicări. Și găsesc că e peste poate
de îmbucurător faptul că această carte a fost una dintre vedetele Bookfestului
2009, rămânând un best-seller. Înseamnă că mai există oameni cu
convingeri și valori păstrate din ascendența lor familială, din bunul simț și
din cultura dobândită. Doar că excedați de gunoaiele imunde de la suprafața
curentului, se retrag defensiv, arătându-se doar când o astfel de carte le iese
în întâmpinare. Sunt oamenii pe care Oana Pellea îi iubește și în care crede :
?Oameni care visează frumos, care creează, care nu dorm noaptea pentru un gest,
un cuvânt, un sunet, o culoare, o formă, un cadru.? Sunt oamenii care suferă
neștiuți, îndurerați de aceeași realitate care și pe ea o doare : ?Mă doare
România. Doare agresivitatea, răutatea, îmbâcseala, lipsa de educație,
subcultura, mârlănia, mitocănia, suficiența. Doare-doare-doare.?
Există în acest jurnal
pasaje în care Oana Pellea, parcă pentru a se convinge pe sine, clamează pe un
ton exaltat frumusețea vieții și bucuria de a trăi. În evidentă contradicție cu
duritatea loviturilor pe care i
le-a rezervat realitatea vieții. Își pierde amândoi părinții ? pe Amza,
modelul, minunatul, și pe mama, Dodo, întrupare a tandreței și înțelepciunii,
sortită unei suferințe bestiale, absurde, nedrepte. Ei o însoțesc de-a lungul
acestor însemnări vibrante, evocați sau invocați în momente dificile, dar și în
rare răstimpuri de reverie. Ceea ce o duce la descoperirea unui adevăr rostit
într-o frază pe care aș considera-o cheia în care trebuie citit tot jurnalul
său : ?Nu știu câte lucruri sunt importante pe lume, dar a fi împreună e
unul dintre ele.? E un privilegiu de a cărui adevărată importanță ne dăm seama,
din păcate, abia după ce l-am pierdut. Oana Pellea îl trăiește din plin, pe
măsură ce se simte tot mai singură. Mari prieteni sau oameni venerați trec și
ei, întotdeauna prea curând, într-o altă realitate, iar golul care rămâne,
adăugându-se în urma fiecăruia dintre ei, devine tot mai devastator : ?Atunci
când te bântuie boala și dezastrul, te gândești pentru cine ai rămâne. Da, am o
pisică și un câine. Numai ei m-ar ține într-un fel. În rest, după 40 de ani,
pot spune că viața mea a fost cam ștearsă, cu mici-mici momente de bucurie și
în rest multă-multă singurătate și luptă.?
Așa este. Oana Pellea e o
luptătoare. E ca țăranii care, trecând noaptea printr-o pădure ori prin preajma
vreunui cimitir, fluieră ca șa-și alunge urâtul, dar nu se întorc din drum.
Tocmai această calitate, care răzbate peste tot în scrisul ei, conferă
jurnalului său forța de seducție. E însă o carte care nu-și poate dezvălui pe
deplin mesajul și profundele semnificații decât celor ce-o citesc sub semnul
empatiei. A gândi și a scrie. Nu este un mod de a supraviețui, ci de a trăi.