În acea zi însorită de noiembrie în care am stat de vorbă, ne-am plimbat pe malul mării, la Haifa, prin nisip şi apă călduţă, toţi trei încântaţi să trăim împreună momente de destindere. În ultimele săptămâni au înotat în mare în fiecare dimineaţă – îmi povestesc Aviva şi Alon. După ce am degustat o salată la un mic restaurant de pe plajă, ne-am plimbat pe dealurile pe care e construită Haifa, cuprinzând cu privirea oraşul, portul şi marea. „Uite, în acest loc a explodat o bombă, în al doilea război cu Libanul” – îmi arată Alon.
Acasă, pe terasă, ramuri de palmieri şi curmali – ciorchini de flori! – îţi fac semn prin fereastră. În salon, fotolii confortabile, iar pe măsuţele alăturate sunt aparatele Kindle cu o încărcătură de cărţi citite şi încă necitite. Cele două calculatoare sunt în aşteptare. Alon îmi explică cum funcţionează maşina de făcut pâine. Aviva îşi notează să-şi anunţe din timp participarea la o excursie. Pe pereţi, splendoarea peisajelor din călătorii trecute sunt mărturie a dragostei lor pentru natură. În fiecare amănunt se vădeşte determinarea de a orienta existenţa spre ceea ce este plăcut şi interesant. În timpul convorbirii, Alon este alert şi concentrat; Aviva, calmă şi atentă, intervine uneori, din penumbră.

Ce noroc fantastic am avut!

 
M-am născut în 1938, într-o perioadă în care evreii înţelepţi nu mai făceau copii. Nu întâmplător. Pericolul nazismului era deja destul de real, pentru ca evreii să ştie că se apropie o perioadă primejdioasă. Dacă totuşi m-am născut în acest an, consider că cel mai mare noroc al vieţii mele a fost că asta s-a întâmplat la Timişoara. Privind obiectiv situaţia din Europa, nu ştiu dacă exista pe atunci un loc mai bun decât Timişoara pentru sosirea pe lume a unui copil evreu. Şi asta din două motive: economic şi politic. Datorită belşugului caracteristic Banatului, viaţa putea să decurgă normal în cei mai grei ani ai războiului, spre deosebire de toată Europa, inclusiv cea occidentală. Oamenii, în acea perioadă, sufereau de lipsa alimentelor şi mulţi trăiau în mizerie nu numai în ţările care participau la război, în Anglia, de pildă, sau Franţa, ci chiar şi în Elveţia. Condiţiile politice prielnice de la Timişoara sunt mai greu de explicat; cred că mult s-a datorat norocului. Astăzi ştim că, în toamna lui 1942, exista un plan aprobat de guvern de a-i deporta pe evreii din Timişoara şi din Ardealul de Sud, decizie anulată în ajunul zilei programate. Datorită acestor circumstanţe, noi aproape că nu am simţit războiul. În plus, Timişoara era departe de câmpurile de luptă.
Toate aceste lucruri împreună au constituit un noroc fantastic. Evreii nu au fost deportaţi şi nici nu s-au adoptat legi antisemite prea dure. E drept că, în 1940, farmacia familiei noastre a fost românizată. Dar şi aici am avut noroc, farmacia fiind dată unei familii de farmacişti, ea româncă, el german, soţii Ionescu-Heyer, oamenii cei mai cumsecade pe care i-am cunoscut în copilăria mea. De la ei am primit cadourile cele mai mari de ziua mea de naştere şi de sărbători, iar salariul lui tata era mai ridicat decât cel primit în trecut de la tatăl lui, proprietarul farmaciei. La un moment dat, tata a fost luat la muncă forţată la Odesa, unde a lucrat tot ca farmacist; dar după câteva luni s-a întors acasă bine sănătos. Din toate punctele de vedere, am avut o copilărie fericită în anii războiului, ferită de toate neplăcerile, nemaivorbind de persecuţia antisemită. Nu ştiu câţi dintre foştii timişoreni ştiu să aprecieze aceste împrejurări favorabile, de excepţie, de care am avut parte.
Am încercat să văd prin ce au trecut alţi oameni, de aceeaşi vârstă şi în aceeaşi epocă, dar care trăiau în alte părţi, de pildă scriitorul Aharon Appelfeld[1], născut la Cernăuţi, sau Tomi Lapid[2], născut la Novi Sad, la câţiva zeci de kilometri de Timişoara. Nu mult mai în vârstă decât mine, nu numai că amândoi şi-au pierdut unul din părinţi în Holocaust, dar au fost izgoniţi din întregul univers al copilăriei lor. Prin ce primejdii teribile au trecut şi cât noroc au avut că au rămas în viaţă! Pare de necrezut că eu am avut parte de o copilărie liniştită în această oază care a fost Banatul, în anii războiului.
Războiul a ajuns şi la Timişoara, dar cele câteva bombardamente izolate au fost pentru mine ca o aventură. În nopţile când era alarmă, tata şi un vecin de-al nostru mă puneau într-o pătură şi mă duceau într-un adăpost săpat în grădina casei, căci nu aveam pivniţă. Eu mă trezeam în pătură, în groapa aceea, şi îmi imaginam că sunt într-o poveste captivantă.
După 23 august 1944, când germanii erau în retragere, controlul asupra Timişoarei a trecut de vreo două ori de la ruşi la germani şi înapoi. În perioada asta noi ne-am refugiat, ceea ce pentru mine a fost un fel de vilegiatură. Asta este una dintre amintirile care mi s-au întipărit adânc în memorie. Dimineaţa am ieşit cu două valize la bulevardul Take Ionescu, ce era aproape de strada noastră, strada Semenic. Am oprit o căruţă cu care am ajuns la Topolovăţ, la Recaş, în tot felul de sate – prima ocazie pentru mine să văd un sat. Era în ’44, în septembrie, după ce România s-a alăturat Armatei Roşii. Am dormit într-un hambar în care se usca tutun şi am văzut animale de fermă.
Şi asta a fost pentru mine o aventură. De două ori ne-am refugiat aşa, o dată într-un tren care a fost mitraliat de nemţi din avion, însă nimeni nu a fost rănit. Am auzit doar gloanţele pocnind pe acoperişul vagoanelor şi atunci trenul s-a oprit şi am cumpărat lubeniţă de la ţărani şi am mâncat. (Râde) Copil mic fiind, toate acestea au fost pentru mine vacanţe, aşa că am numai amintiri plăcute din război. Ţin minte când a fost proclamat sfârşitul războiului şi am auzit sirena fabricii – fabrica ILSA era nu departe de casa noastră – iar mama mi-a explicat că de acum o să fie pace. Eu nu ştiam ce e pacea şi atunci mama mi-a explicat că nu o să mai fie alarme şi o să fie mult mai bine, totul o să fie mai bine. Eu nu prea înţelegeam ce poate fi mai bine decât cum a fost…

Din perspectiva părinţilor 

Îmi închipui că părinţii tăi au trăit aceste vremuri în mod diferit…
Părinţii ştiau că sabia lui Damocles a deportării atârna tot timpul deasupra capetelor noastre. Fireşte, eu nu eram conştient de faptul acesta şi mă bucur că niciodată în viaţă n-a trebuit să trec în mod conştient printr-o asemenea perioadă de primejdie şi de nesiguranţă.
După aceea a venit perioada comunistă. Îmi amintesc bine şi de naţionalizarea care a fost în ’48, când eram în clasa a treia. S-a făcut într-un mod cu totul civilizat. În 1945 sau poate ’46, farmacia a fost înapoiată familiei, după românizarea din 1940. Bunicul din partea lui tata a decedat curând după război şi tata a moştenit farmacia şi a fost proprietar timp de cam un an. Naţionalizarea n-a fost prea dramatică, a fost făcută de oameni care s-au comportat civilizat.
 
Ce a însemnat pentru părinţii tăi să devină brusc salariaţi, după ce fuseseră proprietari de farmacie cu personal?
Tata a acceptat naţionalizarea fără nicio problemă deosebită. El a avut un statut destul de precar tot timpul, pentru că bunicul meu avea principii. Când tata a absolvit universitatea, mai întâi l-a trimis să lucreze într-o altă farmacie, ca să înveţe meseria. După aceea a lucrat la el, dar a primit cel mai scăzut salariu posibil. S-a însurat şi mama a trebuit să lucreze şi ea, a lucrat ca secretară de limbă engleză la fabrica de conserve Timişoara. Locuiam într-o locuinţă mică, dar aveam totuşi o servitoare. Nu era mare lucru în acea perioadă. Trăiam în condiţii destul de modeste, dar tata nici nu avea ambiţii în acest sens. Pentru el, naţionalizarea nu a fost o lovitură prea mare, tranziţia de la un sistem la altul nu a fost prea traumatică. Ceea ce a fost traumatic în viaţa lor a fost de fapt războiul, deşi nu erau conştienţi de existenţa Holocaustului. Nu ştiau, nimeni nu ştia. Tata şi-a cumpărat o raniţă pentru cazul în care ar fi deportat, însă nimeni nu ştia că deportarea înseamnă nimicirea fizică a evreilor. Am aflat numai la sfârşitul războiului, adică după 23 august, când au început să fie eliberaţi evreii din lagăre, în special din lagărul de concentrare din Bor, din Iugoslavia, şi au ajuns la noi mulţi evrei originari din Ungaria. Mulţi dintre evreii eliberaţi au venit la Timişoara şi au fost primiţi de familii evreieşti, până au putut să se întoarcă acasă la ei. Noi am găzduit timp de câteva săptămâni un bărbier de undeva, dintr-un orăşel din Ungaria. Unii dintre ei au rămas în Timişoara, alţii s-au întors acasă, după eliberarea Ungariei. Abia atunci am aflat de lagărele de concentrare şi nici atunci nu ne-am dat seama de dimensiunile dezastrului. Cred că majoritatea evreilor au înţeles ce a fost cu adevărat Holocaustul abia în anii ’50.
 

Tata a fost proprietar timp de un an…

De la moartea bunicului, când tata a devenit proprietar şi până când farmacia a fost naţionalizată, tata, din punct de vedere „tehnic”, a fost „un capitalist care a exploatat” personalul farmaciei. Din cauza acestui an, eu am avut de suferit, ca fiu de capitalist, tot restul copilăriei şi tinereţii mele. A început de la şcoală, când toţi din clasă au fost făcuţi pionieri, cu foarte puţine excepţii, printre care şi eu. A fost o lovitură destul de serioasă pentru mine,deoarece faptul că am fost exclus din procesul normal m-a atins foarte neplăcut, cu toate că nu aveam niciun fel de iluzii în legătură cu pionierii, din punct de vedere ideologic.
După aceea s-a întâmplat ceva şi mai neplăcut. A urmat o aşa-numită perioadă de „ascuţire a luptei de clasă”. La 15 ani, când am terminat şcoala elementară şi în clasa a opta urma să intru în primul an de liceu, nu m-au primit din cauza „originii sociale nesănătoase”. Atunci, tata a căutat pentru mine o şcoală de meserii, ca să învăţ totuşi ceva. Din punct de vedere al statutului social, asta însemna o degradare, ca să nu mai vorbim de faptul că mi se părea complet nedrept să fiu pedepsit pentru păcatele părinţilor. Doi ani mai târziu, la sfârşitul clasei a IX-a, s-au produs schimbări politice şi secretara liceului, care ne era vecină, mi-a spus că ar exista o posibilitate să dau examene de diferenţă şi să fiu primit la liceu. La început mi se părea imposibil să învăţ în vacanţa de vară tot ce se învăţase, timp de doi ani, la liceu, însă materiile nu erau grele şi avusesem unele asemănătoare şi la şcoala de meserii. Tot în vară am învăţat şi franceza, care ar fi fost obstacolul cel mai mare, luând ore particulare cu profesorul Bong, figură cunoscută în oraş. Am dat toate examenele la sfârşitul verii şi am fost acceptat la Liceul Loga, în clasa a X-a. Deci nu am pierdut niciun an. În acea perioadă, clasa a X-a era ultima clasă de liceu şi nu exista bacalaureat. Pe atunci, partidul şi guvernul au ajuns la concluzia că nu există destui oameni cu studii superioare şi au făcut un efort special ca să accelereze procesul, desfiinţând bacalaureatul. După cei doi ani de şcoală profesională, la liceu am luat învăţătura în serios, ceea ce nu făcusem niciodată în trecut, şi am fost printre premianţii clasei. În trei clase paralele erau 120 de elevi, dintre care cinci au fost declaraţi premianţi şi puteau să intre la facultate fără examen. Aşa că am avut încă o dată noroc în viaţă şi am intrat la Politehnică, la Chimie industrială.
 
Care a fost atitudinea părinţilor faţă de idealul comunist? Mulţi evrei au fost atraşi de ideile marxist-leniniste.
Şi pe bună dreptate, pentru că, teoretic, eu îi înţeleg pe evreii care au devenit, după război, comunişti înflăcăraţi. La noi nu a fost cazul. Tata nu era tipul care să se dedice unei cauze politice. În tinereţe, a fost membru în organizaţia de tineret Haşomer, avea o orientare sionistă, însă nu în aşa măsură ca să părăsească ţara. De fapt, un singur membru din unitatea timişoreană a organizaţiei a emigrat în anii ’30 şi a devenit ministru adjunct: Gertler, un prieten personal al lui tata, cu care a corespondat tot timpul. În 1963, când am ajuns în Israel, tata avea mari speranţe că el ne va ajuta, însă Gertler a decedat la scurt timp după venirea noastră. Ideologia nu a jucat niciun rol de seamă la noi în familie. De exemplu, pentru mine a fost foarte important să fiu primit pionier, ca să fiu ca toţi ceilalţi, nu din motive politice, că niciodată nu am luat în serios chestiile politice. Îmi închipui că brainwashing-ul a avut un anumit efect şi asupra noastră, în special în copilărie.
 
Se asculta în casă Europa Liberă?
Da, până s-a putut, dar la noi se auzea atât de puternic bruiajul, că nu puteam urmări ştirile. Era o maşină în pivniţa Prefecturii care făcea zgomot, bruia. Însă zvonuri ajungeau din când în când.
 
Cum ai văzut tu ideologia comunistă?
Eu, personal, nu am fost atras de această ideologie, probabil nu aş fi fost atras nici de un alt tip de ideologie. Nu o vedeam ca pe ceva complet negativ sau, cum ştim astăzi, nu mult mai bun decât nazismul sau fascismul. Am suferit ani de zile pentru că eram de „origine nesănătoasă”. Lupta de clasă ne-a fost explicată şi eu am văzut o anumită logică în asta. Pentru mine personal a fost foarte neplăcut, însă nu m-a preocupat, nu ţin minte să mă fi preocupat prea mult. Ştiam că vreau să scap din sistemul acesta şi să încep o viaţă nouă într-un alt loc. Nu uita că, în acea perioadă, comunismul părea că înaintează în toată lumea şi va cuceri o ţară după alta. Partidele comuniste erau extrem de puternice şi în Vest. Numai întâmplător Italia n-a devenit comunistă; şi Franţa părea şi ea foarte aproape de comunism. Faptul că primeam informaţii unilaterale a avut cu siguranţă o influenţă asupra noastră. Am ştiut că eu prefer să trăiesc în afara sferei comuniste, însă nu deoarece credeam că sistemul comunist este ceva catastrofal pentru omenire. Nu am respins această viziune în sine. Nu m-am simţit atras de ea, nici nu m-a convins, însă am înţeles regulile jocului. Dacă tatăl meu a fost capitalist, atunci, după regulile jocului, eu trebuia să fiu tratat ca un fiu de capitalist. Când am cerut să emigrez într-o ţară imperialistă, am înţeles că am încălcat regulile jocului. Nu am făcut o crimă, însă am transgresat, n-am respectat regulile jocului; deci, pe bună dreptate, ei m-au dat afară şi m-au azvârlit la câini. Le-am înţeles logica. Nu că le-am dat dreptate, dar nici nu m-am gândit să învinuiesc pe cineva. Ştiam că acesta e sistemul, nu puteam să blamez pe cineva anume pentru asta. În România situaţia nu era mai proastă ca în Ungaria; ba era chiar mai bună decât în Polonia. Deci aproape toată lumea pe care o cunoşteam trecea prin acelaşi proces. În contextul acesta, am înţeles că ceea ce mi se face mie are o anumită logică. Ceea ce mă preocupa era să reuşesc cât mai repede să plec şi să încep o viaţă nouă. Unul dintre romanele care m-au impresionat la acea vârstă era Luna si doi bani jumătate, a lui Maugham, inspirat din viaţa lui Gauguin care a părăsit lumea civilizată, a plecat pe o insulă destul de izolată, în Tahiti, ca să înceapă o viaţă nouă. Asta era ideea principală care mă atrăgea: să încep o viaţă nouă într-un alt loc, fiindcă aici nu e bine pentru mine.
 
Îţi aduci aminte de evenimentele din 1956, când a fost revoluţia din Ungaria?
Da, eu am fost atunci la Becicherecul Mic, deţinut în aceeaşi baracă cu Peter Freund[3]. Eu mi-amintesc puţin cam altfel de lucrurile astea, mai puţin eroic. Să spun cum a fost cu mine?
Sigur.
Am auzit că toată lumea iese pe Corso. Ştiam că e în legătură cu revoluţia, însă nu era ceva organizat. Toată lumea mergea acolo, am mers şi eu. Când am ajuns, se înainta pe coloane, arăta ca o demonstraţie. Am ajuns la capătul Corso-ului, între căminul de fete al Politehnicii şi parcul Scudier[4], când a apărut armata în camioane şi ne-a înconjurat din toate părţile. Eu eram în mijlocul mulţimii şi nu ştiu cum s-a întâmplat că am ajuns în faţă. Probabil că cei din faţă aveau baionetele la piept şi au fugit în spate, până am ajuns şi eu cu o baionetă la câţiva centimetri de pieptul meu. Ţin minte, era un soldat tânăr, roşu la faţă şi căruia îi tremurau mâinile. Poate eram naiv, dar eu nu mi-am închipuit că o să se dea ordin să tragă în noi, aşa că nu ţin minte să-mi fi fost frică. Fetele de la cămin ne strigau din ferestre: „Trăiască eroii!” Apoi am fost încărcaţi în camioane şi duşi la Becicherecul Mic. Majoritatea au fost lăsaţi acasă, după o noapte sau două. Când am fost interogat, din naivitate sau din prostie, am spus: „De ce se face aşa de mare caz din ceea ce s-a întâmplat, doar, conform Constituţiei, avem dreptul la demonstraţie!” (Râsete) Cu asta aş fi putut să-mi pecetluiesc soarta! Cred că dacă nu eram atât de tânăr – şi, cum aveam o baby face, păream şi mai tânăr decât eram – aş fi avut şi eu probleme ca alţii care au fost reţinuţi mai mult timp sau li s-a făcut proces. Le era clar că nu am organizat nimic. Am ajuns acolo mai mult sau mai puţin întâmplător. Zilele acelea la Becicherecul Mic au fost si ele un fel de aventură. Ni s-a dat să mâncăm ceva ce am poreclit spermă de elefanţi (râdem), un fel de macaroane fierte şi năut. Am fost eliberat după patru sau cinci zile, la câteva zile după majoritatea celorlalţi care au fost arestaţi odată cu mine.
 
Ştiai despre ce este vorba când te-ai alăturat demonstranţilor?
Nu, eu nu ştiam că iniţiativa venise de la o şedinţă a studenţilor de la Facultatea de Mecanică a Politehnicii, în ajunul demonstraţiei.
 
Ce ştiai depre ce se petrecea în Ungaria?
Despre Ungaria ştiam totul şi asta a avut o anumită influenţă asupra noastră. Se simţea eliberarea treptată a Ungariei, la radio se vorbea tot mai liber. Intervenţia ruşilor a venit mai târziu, după demonstraţia noastră. Iar la noi nu s-a mai mişcat nimic, după ce ni s-a explicat că evenimentele din Ungaria sunt organizate de imperialismul internaţional şi sunt o contrarevoluţie şi nu o revoluţie.

Am depus actele pentru plecare

 Când eram în anul trei, a apărut iarăşi posibilitatea pentru evrei de a depune actele pentru plecare. Cred că era în ’58. Ne-am înscris. Ţin minte că era o coadă de sute de oameni pe stradă, stăteam la coadă jumătate de zi ca să ne înscriem. Consecinţa a fost că în anul patru, la facultate, când m-am prezentat la primul examen, profesoara mi-a spus că nu ştie de ce, însă a primit ordin să nu mă examineze. Am fost exmatriculat şi nu numai că m-au dat afară de la facultate, dar au reţinut şi toate actele prin care puteam să dovedesc că am fost student, pentru că, înainte de examene, trebuia predat carnetul de student. Aveam doar o legitimaţie de bibliotecă, singura dovadă că am fost vreodată la Politehnică.
Când am fost dat afară, prima idee a fost să mă angajez undeva. Nu ştiu de ce mi s-a părut urgent, căci din punct de vedere material nu era absolut necesar să mă grăbesc să lucrez. Am fost angajat la Fabrica chimică nr. 2, Tanara, unde s-a făcut Alba, primul praf de spălat din România. M-au primit într-un loc în care lucrau oameni care fuseseră eliberaţi din închisoare sau care nu aveau nicio calificare. Lucram în schimburi de noapte, cu acizi foarte periculoşi, cu mască de gaze, umpleam şi căram saci şi rostogoleam butoaie. Munca era foarte grea, însă eu vedeam în asta un fel de aventură şi n-am considerat-o ca pe ceva teribil. După un an, Alba a fost transferată altundeva, cred că la Ploieşti, şi au dat afară câţiva muncitori, printre care şi pe mine. Am căutat iar de lucru, am vrut să lucrez în construcţii, însă, până la urmă, m-au trimis la o tăbăcărie de piele la Fabrica de Mănuşi de lângă Piaţa de Fân, la o muncă şi mai cumplită. Trebuia să transportăm grămezi de piei crude cu roabele, dintr-un loc în altul. Tăbăcăria este o industrie teribilă, cel puţin la nivelul primitiv la care se făcea atunci. Se lucra în brigăzi. Când primeai salariul, obiceiul era ca toată brigada să meargă la cârciumă şi fiecare plătea câte un rând de bere. Eu întotdeauna m-am străduit să fiu dacă nu primul, cel puţin printre primii care plătesc, ca să pot fugi de-acolo. Dupa primele vreo două sticle, oamenii erau atât de beţi, că nici nu băgau de seamă că eu o şterg; dar, în felul acesta, am reuşit să scap nevătămat. A fost cea mai grea muncă fizică pe care am făcut-o vreodată în viaţă. Cea mai grea muncă intelectuală pe care am făcut-o vreodată a fost când a trebuit să-mi continui studiile la Technion, însă asta a fost mai târziu.
Când lucram la fabrica de mănuşi, a sosit un ordin de chemare de la armată. Am simţit o uşurare, pentru că oameni ca mine, cu actele depuse, erau luaţi la munci agricole sau la construcţii. Mi-am zis: „Asta o să fie mai bine decât munca la fabrica de mănuşi”. O femeie, o soră de la biroul de recrutare al armatei, a venit atunci la tata la farmacie şi i-a spus că, dacă vrea să nu fiu luat la armată, ea poate să aranjeze asta pentru o sumă de bani. Tata a răspuns: „Fiul meu e independent, o să-l întreb dacă vrea”. Eu i-am zis lui tata: „Am hotărât să merg la armată”. Dar femeia şi alţii nu s-au lăsat. „Da’ cu uşurinţă puteţi aranja să nu meargă la armată.” Tata a spus: „Fiul meu vrea să meargă la armată”. Nu le-a venit să creadă! Acesta s-a dovedit a fi un alt mare noroc din şirul de evenimente norocoase din viaţa mea norocoasă. Cei de la oficiul de recrutări făceau bani buni, oferind fiilor de intelectuali sau fiilor din familii mai înstărite oportunitatea de a scăpa de armată. Tocmai atunci, ăştia au fost prinşi. Un colonel a primit cel puţin douăzeci de ani de închisoare, un medic a primit zece ani de închisoare şi toţi băieţii care au plătit, o mare parte dintre ei evrei, au primit trei ani de închisoare. Aşa s-a întâmplat că, în toată unitatea de două sute de recruţi, eu am fost singurul evreu. Am fost luaţi la Gostatul Zimandu Nou din judeţul Bihor, de lângă Sântana. Ceilalţi erau sau fii de chiaburi sau fii de germani care au servit în armata germană. A fost încă o aventură, fără conotaţii negative. Am lucrat la săpat canale, la strânsul recoltei de porumb, la munci agricole.
 
Ai fost confruntat cu manifestări antisemite?
Nu se ştia că sunt evreu, numele de Weiss era destul de răspândit, la evrei şi germani deopotrivă. Îmi închipui că germanii ştiau, dar în acea perioadă germanii nu vorbeau despre lucruri din astea. Cel mai bun prieten de-al meu acolo a fost un cioban din Moldova. Şi asta a fost ceva nou şi interesant, să fiu prieten cu un cioban. Brigada noastră a ieşit pe primul loc la strânsul porumbului. Pentru mine a fost o victorie personală. (Râdem) Nu de multe ori am fost atât de mândru ca atunci când am reuşit să fiu printre primii şi în munci agricole!
În fiecare dimineaţă se citea ziarul. Erau câţiva despre care se ştia că au fost funcţionari şi ei citeau de obicei. Odată, într-o dimineaţă, cineva a spus: „Să citească Weiss!” Eu citeam fluent, nimeni nu citea atât de fluent ca mine. Lumea a rămas cu gura căscată că eu ştiu să citesc atât de bine şi m-au întrebat: „Ce eşti tu?” Am spus: „Evreu”. Cei mai mulţi dintre ei erau săteni care în viaţa lor n-au văzut un evreu, însă şi-au închipuit că un evreu trebuie să arate altfel, să poţi băga de seamă imediat că este evreu. Ţin minte cât de uimiţi erau că sunt evreu, pentru că îşi imaginau că evreul trebuie să aibă coarne sau aşa ceva. (Râdem) Asta nu s-a referit la germanii care erau probabil orăşeni, vorbesc de românii care erau fii de chiaburi în majoritate şi săteni. Dar n-am suferit de treaba asta. Nu uita că în regimul comunist legile împotriva rasismului erau eficiente.
Când aveam şapte ani, în schimb, am simţit antisemitismul din plin. Era primul an de după război şi antisemitismul nu era încă îngrădit prin măsuri legale. Copiii evrei erau trimişi la şcoli evreieşti, dar tata m-a trimis la o şcoală românească. A crezut că este spre binele meu, după cum mi-a explicat mai târziu, să înţeleg de mic copil ce înseamnă să fiu evreu… Credea că în felul acesta o să mă călească sau aşa ceva. (Râdem) Cert este că pe atunci nimănui nu îi era ruşine să spună lucruri antisemite şi eu m-am pomenit ca singurul elev evreu la şcoala primară Spiru Haret. Închipuie-ţi, eu doar atunci am descoperit că sunt evreu! Noi acasă n-am vorbit niciodată despre treaba asta. Eu nu ştiam că există evrei şi neevrei, ştiam doar că sunt copii care vorbesc ungureşte, alţii româneşte. Părinţii nu m-au pregătit deloc, nici măcar din punct de vedere al limbii române pe care aproape că n-o ştiam. Numai în ultimele săptămâni înainte de începerea şcolii m-au trimis la familia Buzulică, vecinii români din casă, ca să mă joc cu copiii lor. Deci, când am ajuns la şcoală, încă nu prea ştiam româneşte şi, pe deasupra, eram şi evreu. Am aflat prin ceilalţi. M-au întrebat: „Ce eşti?” Nu ştiam ce să răspund. După prima zi de şcoală le-am povestit părinţilor. Părinţii au spus: „Spune că eşti evreu”. Habar nu aveam ce înseamnă asta, dar foarte curând am înţeles că nu-i prea bine să fii evreu. Eu nu puteam să înţeleg de ce mi se cuvine pedeapsa asta, de ce tocmai eu trebuie să fiu evreu, de ce nu pot să fiu ca restul copiilor. În primele două clase primare am suferit de antisemitismul copiilor, deşi aveam şi prieteni. Însă au fost situaţii când am descoperit că până şi ei… De pildă, odată, clasa a început în mod spontan să cânte un cântec antisemit, ceva în genul „Jidala Maxi merge cu taxi”, şi cum eu eram singurul Jidala Maxi din clasă, toată clasa s-a uitat la mine în timp ce cânta. (Râde) Nu ţin minte continuarea. Dar ţin minte că şi prietenii mei, Năstase Alexandru şi Meterez Viorel, prietenii mei cei mai buni, au început şi ei să cânte şi să se uite la mine şi să zâmbească. Nimeni nu m-a bătut pentru că sunt evreu, însă a fost destul de neplăcut. În clasa a treia, în 1948, s-a făcut reforma învăţământului şi atunci s-a schimbat complet atmosfera prin implementarea legilor antirasiste.
 
Ce ai făcut după armată?
După lăsarea mea la vatră şi ca să evit să fiu luat încă o dată la armată, m-am înscris la o şcoală profesională. Existau şcoli unde nu se puneau întrebări în legătură cu ce ai făcut înainte, iar ca elev erai scutit de armată. Nimeni nu m-a întrebat nimic despre anii de studenţie şi m-au primit la o şcoală unde am învăţat lăcătuşerie şi tinichigerie. Am fost cel mai bun elev din clasă. Dirigintele clasei era inginerul Vintan de la ILSA, care mi-a propus după absolvirea şcolii să vin să lucrez cu el, văzând că eu pot să-l ajut. Aşa am început să lucrez la ILSA, devenind cu timpul chiar un inovator premiat. Am avut o muncă destul de interesantă, lucrând la centrala de forţă a fabricii, dar atunci s-a ivit o altă problemă. Nimeni nu putea să înţeleagă de ce eu nu sunt membru de partid şi au început să facă presiuni asupra mea să candidez. Am spus că nu mă simt demn, la care mi-au spus: „Modestia ta arată că eşti într-adevăr demn”. Poate că la fabrică erau nişte elemente care ştiau că eu sunt cu musca pe căciulă şi voiau să mă demaşte, nu ştiu. Până la urmă a devenit inevitabil, s-a fixat data pentru şedinţa de partid când trebuia să apar. Şi tocmai atunci am primit paşaportul salvator! (Râde) Îl cerusem în ’58 şi l-am primit în ’63 ca răspuns la aceeaşi cerere din cauza căreia m-au eliminat de la facultate. Noi am primit paşaportul relativ târziu, se pare că din cauza meseriei de farmacist a lui tata. Printre cei care au rămas mai pe la sfârşit erau mulţi farmacişti; probabil fie România avea nevoie de farmacişti, fie Israelul nu avea nevoie de farmacişti. Astăzi ştim că aveau loc negocieri şi că se luau toate lucrurile acestea în considerare.
Am ajuns în Israel la cinci ani după ce cerusem plecarea. Ultimii doi ani de aşteptare au fost cei mai grei pentru mine. În 1961 am cunoscut-o pe Aviva, Lia pe atunci. În 8 martie ’61, când am luat-o pentru prima dată la film, la Nopţile Cabiriei, ea avea numai 16 ani. S-a creat o legătură foarte strânsă între noi. Câteva luni după ce a început relaţia noastră, familia ei a primit paşaportul. Am corespondat, ne-am scris scrisori zilnic. Într-adevăr zilnic! Corespondenţa asta a durat doi ani şi două luni.
 
Recitiţi scrisorile?
Scrisorile ei n-au fost păstrate, pentru că din România nu puteam să scoatem scrisori; ale mele sunt aici, dar niciodată nu le-am recitit. Le-am pus într-un dosar sigilat, pe care nu l-am deschis niciodată. Trecutul nu ne preocupă, noi trăim în prezent.
Această perioadă a fost cea mai grea din cei cinci ani, pentru că nu ştiam când o să primesc paşaportul sau dacă o să-l primesc. Însă eram optimişti tot timpul. Aviva s-a dus la Crucea Roşie şi a încercat pe toate căile să urgenteze plecarea noastră, însă nimic nu a fost util.

O viaţă nouă. Tradiţie, religie, identitate

 În ’63 am venit aici, am intrat direct într-un chibuţ ca să învăţ limba. Era atunci un sistem de ulpan-avoda, în care lucrai patru ore şi studiai patru ore. La un moment dat au căutat un voluntar care să se ocupe de turma de oi a chibuţului şi eu am ridicat mâna. Am fost singurul voluntar din tot ulpanul. Munca asta nu era o muncă de cioban, nicio legătură cu Mioriţa şi cu romantismul din folclorul românesc legat de oi şi ciobani. Oile trebuiau mulse înainte de răsăritul soarelui, aşa că mă sculam la trei dimineaţa ca să le mulg; se folosea pentru asta un aparat de muls care însă nu era perfect. Trebuiau scoase ultimele picături. Trebuie să iei în considerare că oile nu sunt animale complet domesticite, nu sunt ca vacile care se bucură să fie mulse. Oile sunt numai pe jumătate domesticite, deci se împotrivesc cu toată forţa şi cu toate fluidele pe care le au, tot ce au în organismul lor, cu care te pot bombarda. E o muncă scârboasă. În lunile astea cât am lucrat acolo, nu puteam să scap de mirosul de oaie. Aviva îmi spunea: „Ai miros de căciulă”. (Râdem) După chibuţ n-a mai urmat nicio perioadă „pastorală”, însă toată viaţa noastră, de atunci şi până acum, poate fi descrisă ca bună şi reuşită, din toate punctele de vedere.
 
De ce aţi ales Israelul şi nu altă ţară?
Pentru că emigrarea în Israel era posibilă şi consideram această destinaţie ca pe cea firească. Am înţeles ce s-a întâmplat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi era destul de clar că evreii au nevoie de ţara lor. Ni se părea clar că viitorul cel mai promiţător e într-un loc precum Israelul, unde avem armata noastră şi putem fi independenţi şi responsabili de soarta noastră. Şi să ne simţim acasă.
 
În ce măsură cunoşteai tradiţia iudaică?
Eu am mers la lecţii de religie. În primii doi ani de şcoală primară, când eram singurul evreu în clasă, participam şi la orele de religie, aşa că ştiam religia creştină mai bine decât religia mea. La un moment dat a venit o învăţătoare de la şcoala evreiască, Frieda Kaufteil, şi a întrebat: „Este aici cineva evreu?” „Weiss!”, au spus toţi. (Râsete) Ea m-a înscris la lecţiile de religie. Nu era obligatoriu, însă eu am mers. Erau la şcoala evreiască. În clasa a patra, doamna Kaufteil a venit să predea la Loga şi a fost şi învăţătoarea mea în Fabrik, cea mai bună învăţătoare pe care am avut-o vreodată.
 
Aţi ţinut sărbătorile acasă, de exemplu Roş Haşana sau Iom Kipur?
Tata ţinea postul de Iom Kipur, sărbătoream şi Hanuca, iar de Pesah mâncam maţot, cât se găsea. Era considerat o delicatesă pe care toţi prietenii creştini voiau şi ei s-o guste. În afară de asta, nimic. Nici măcar Bar Miţva nu am avut. Când am împlinit 13 ani, de ziua mea de naştere, tata m-a convocat la o discuţie între patru ochi şi mi-a explicat că situaţia e grea şi că… Voia ca de acum să simt că am devenit şi eu un bărbat. Toată această discuţie era atât de nenaturală şi de forţată, că nu prea puteam s-o iau în serios. Mama s-a cam enervat pe tata că „spune astfel de lucruri copilului”. Asta a fost Bar Miţva-ua mea.
 
Cum se poate conserva identitatea de evreu, după părerea ta?
Am auzit de multe ori această întrebare, dar pe mine nu mă preocupă deloc. Eu nu sunt convins că păstrarea identităţii este o necesitate. Aici e nevoie de o explicaţie mai amplă. Cred că religiile monoteiste nu au fost o binefacere pentru omenire şi că omenirea a fost mai fericită înainte de apariţia lor. Din asta poţi să deduci ce gândesc eu despre religie. Odată cu apariţia religiilor monoteiste au apărut masacrele în numele religiei. Gândeşte-te la istoria antică a grecilor, de pildă. Ei nu au făcut niciun masacru în numele religiei. Din Biblie poţi să vezi deja că noi am început, creştinii au continuat şi musulmanii au continuat şi mai continuă. Aşadar, spre deosebire de marea majoritate, eu nu cred că invenţia religiei monoteiste a fost o invenţie atât de binecuvântată, nici că a adus ceva bun omenirii. Bineînţeles că nu putem şti cum ar fi fost dacă nu ar fi existat. Speculaţiile astea istorice au o valoare limitată. Oricum ar fi, nu prea văd ce valoare are conservarea identităţii evreieşti.
 
Ce înseamnă a fi evreu?
A suferi din cauza antisemitismului. Punct.
Este o definiţie negativă.
Toată copilăria mea asta a fost pentru mine definiţia identităţii evreieşti.
 
Ce înseamnă Israelul pentru tine?
Israelul este pentru mine cel mai bun loc unde pot trăi, ceea ce nu înseamnă că a fost atât de bine pentru evrei că şi-au conservat identitatea în cursul celor două mii de ani de diaspora. Eu cred că acea revoltă împotriva romanilor[5], din cauza căreia noi ne-am răspândit în toată lumea, a fost o treabă catastrofală, care ar fi putut fi evitată; însă, bine, să nu plângem după laptele vărsat demult[6]. Pentru mine nu este o tragedie nici că evreii din Statele Unite descresc în număr din cauza căsătoriilor mixte şi a asimilării. Nu consider asimilarea ca ceva negativ. Eu mă identific mai mult cu evreii elenizaţi din perioada herodiană, decât cu Bar Kochba din cauza căruia avem şi acum de suferit.
 
Cum explici contribuţia importantă a evreilor la cultura universală?
Se datorează dezvoltării unei inteligenţe peste medie. E o inteligenţă care nu s-a conservat, ci s-a dezvoltat în cursul diasporei. E bine că suntem inteligenţi şi că avem mulţi oameni care contribuie la dezvoltarea omenirii.
 
Vezi evreitatea ca o apartenenţă religioasă sau ca o apartenenţă etnică?
Din punctul meu de vedere, nici una, nici alta, pentru că, în cazul meu, faptul că sunt evreu s-a exprimat prin antisemitismul pe care l-am resimţit în clasa întâi şi a doua (râdem), când am aflat că sunt evreu. Noi eram o familie asimilată, aşa că, în educaţia mea de copil de vârstă preşcolară, subiectul nu a apărut deloc.
 
Ce părere ai despre sărbători şi datini, ca elemente formative ale identităţii?
După părerea mea, chestiile astea sunt destul de artificiale şi probabil şi demodate. Eu nu văd de ce, într-o lume modernă ca a noastră, aceste lucruri să fie de o importanţă deosebită. În toate tendinţele acestea religioase şi naţionale văd ceva regresiv.
 
Nu ai impresia că în Israel trecem de la identitatea de evreu, definită prin religie, etnie, tradiţie, refuzul celorlalţi de a ne accepta, la identitatea de israelian care ne aduce iarăşi într-o situaţie de paria…
…la nivel internaţional? E o analogie totală.
 
Care e soluţia? Renunţarea?
Nu! Eu niciodată n-am vorbit de renunţare, ea nici nu este posibilă, nu avem această opţiune. Când eram elev în clasa întâi, aş fi renunţat cu bucurie la această identitate, însă practic nu poţi să renunţi. Nu poţi. Nici evreii care şi-au schimbat religia nu au putut să renunţe. Nici măcar în Evul Mediu, chiar dacă, cu toată sinceritatea, erau dispuşi să îmbrătişeze catolicismul, mulţi nu au fost acceptaţi în mod automat ca neevrei, precum ştim. E de necrezut câţi conversos[7] din Spania şi Portugalia ştiau, şi după numeroase generaţii, că ei sunt urmaşi ai evreilor şi nu pentru că au avut ei această ambiţie. Inchiziţia a avut grijă ca fiecare să ştie despre fiecare de unde vine.

Răsfoind albumul de fotografii…

 Albumul a fost creat de sora mea, Anath Hanit[8], cu ocazia zilei mele de naştere de şaptezeci de ani. Aici vezi bunicii din partea lui tata în faţa farmaciei, iar aici sunt bunicii din Budapesta. Şi astea sunt telegramele pe care părinţii mei le-au primit de nunta lor la Hotel Carlton, care aparţinea unchiului mamei. Aici am locuit, strada Semenic, Take Ionescu. Asta a fost casa părintească. Atunci când s-a construit Prefectura, în ’38 sau ’39, când se transportau materialele, inginerul constructor mai trimitea din când în când câte o căruţă la câteva sute de metri de acolo, pe un teren viran. Când s-au strâns destule materiale, s-a construit casa asta. Uite adăpostul din grădina casei, unde, în timpul bombardamentului, făceam picnic. Asta e la un orfelinat. Când părinţii au văzut că nu sunt fericit la şcoala Spiru Haret, m-au mutat la Şcoala Normală de Aplicaţie, pe strada Pestalozzi. Şcoala Normală era şcoala unde studiau învăţătorii, iar la Şcoala de Aplicaţie îşi făceau stagiul tinerii învăţători. Era considerată o şcoală foarte bună. Când părinţii mei m-au înscris, clasa era deja plină, însă s-a mai deschis încă o clasă în orfelinat, lângă ei. Toţi copiii ăştia care sunt în uniformă sunt de la orfelinat. Weiss, cu bretele, e singurul care nu-i de la orfelinat.
În clasa a treia am avut un prieten, Petru Glück, un băiat genial, care a început să citească cărţi foarte devreme. Ne-am împrietenit, în fiecare zi mergeam împreună la şcoală. Băiatul ăsta a avut asupra mea o influenţă educativă mai puternică decât toate şcolile la care am învăţat. El a citit toată biblioteca părinţilor mei, a găsit şi o carte despre experienţe chimice. Eu eram în clasa a treia, el în clasa a patra. Am început să facem împreună experienţe.
La zece ani!
Tata ne furniza eprubetele şi substanţele. Da, ambii am devenit chimişti până la urmă! Ani după aceea ne-am dus să studiem chimia. El este şi acum în România. Nu mai suntem în legătură. La început am corespondat cu hărnicie, după aceea el a întrerupt legătura din motive personale, motive care pot fi înţelese, că nu era prea bine în România de atunci să ai legături cu ţări străine.
 
Nu ai încetat niciodată să citeşti.
Aşa e. Citeam mereu, în orice situaţie. Toată viaţa am citit. Chiar când lucram, la diferite fabrici, când colegii mei mergeau să fumeze, ceea ce era permis, eu luam o carte să citesc. De fapt, nu se vedea cu ochi prea buni faptul că eu citesc, în loc să muncesc. Fumatul era tolerat, dar nu cititul.
Poza asta este de când eram în ultima clasă de liceu şi am ieşit premiant pentru prima oară în tot parcursul meu şcolar. Aici eram soldat în armata română. Poza asta este din ’63. În ultimele mele luni în România, am făcut cu un prieten o excursie fantastică. Era un prieten de la liceu, cu care n-am fost prea apropiat, Horia Fara; însă odată ne-am întâlnit în oraş în faţa unei vitrine, unde era o hartă mare a României. Amândoi ne uitam la hartă. Am început să vorbim şi să ne uităm la regiunile din România, unde n-am fost încă niciodată. Am descoperit că şi el ar vrea să meargă acolo. Eu demult aş fi pornit la o excursie din asta dacă aş fi avut cu cine. Am hotărât pe loc să cumpărăm harta, am luat-o acasă, am desfăşurat-o pe jos şi am plănuit o excursie fantastică, din Ţara Oaşului, prin munţii Rodnei, prin Carpaţii Răsăriteni şi cu plutele pe Bistriţa… Am mers pe jos câteva săptămâni, traversând o parte considerabilă a regiunii muntoase a României. Am stat la ţărani, chiar în stâne părăsite, aveam o pătură cu noi, am dormit pe unde apucam.
Aici este Aviva…
O frumuseţe!
E şi acum o frumuseţe. Însă atunci era încă elevă de liceu, campioană pe judeţ la olimpiada de matematică şi balerina cea mai talentată de la şcoala de balet. O combinaţie specială. Poza asta e făcută pe scena Operei. În timpul studiilor mele la Technion, numai ea a muncit. Salariul ei era singura noastră sursă de venit, că nu am primit niciun fel de bursă. Eu am sosit în noiembrie în Israel, cursurile începuseră deja. Încă nu ştiam limba, aşa că nu se punea deloc problema să încep să studiez. Nici în semestrul al doilea nu m-au primit, dar aveam dreptul să particip la câteva cursuri ca auditor. Lucram ca laborant la fabrica Şemen, fabrică de ulei şi săpun, şi mergeam şi la Technion, la cursuri. Între timp, am continuat să învăţ limba, pentru că la chibuţ nu terminasem cursul.
Am ajuns în sfârşit la Technion, unde am studiat doi ani. Mi-au recunoscut primii doi ani din România, deşi nu prea aveam dovezi că am fost student. A fost o perioadă extrem de dificilă pentru mine, pentru că tot sistemul era total diferit de ceea ce cunoscusem în România. În România trebuia să înveţi materia şi să ştii s-o repeţi. În Israel trebuia să rezolvi probleme, nu trebuia să ştii nimic pe de rost, puteai să iei cu tine la examene orice carte, chiar şi un geamantan cu cărţi, tot ce voiai. Examenele durau trei ore, totul era în scris, nimic oral. Problemele nu erau toate de tip matematic. Se creau anumite probleme de chimie industrială etc. şi trebuia să demonstrezi că eşti capabil să te descurci. Nu ştiam destul de bine limba, nici engleza nu o ştiam prea bine, iar toate cărţile erau în engleză. Închipuie-ţi ce a însemnat să trec, după o întrerupere de cinci ani, de la un învăţământ unde totul era în româneşte la unul în ebraică şi engleză, cu un sistem complet diferit. Atunci am înţeles că munca intelectuală poate să fie mult mai grea decât munca fizică.
Am avut ghinionul să termin facultatea tocmai când a izbucnit criza economică din ’66. A fost o criză serioasă, foarte mulţi oameni au fost concediaţi. Câteva luni mai târziu s-a declanşat războiul de şase zile, care a schimbat totul din temelii. Când am rămas şomer timp de trei luni, i-am spus Avivei că, până îmi găsesc de lucru, o să gătesc în fiecare zi trei feluri şi niciodată nu o să repet ceea ce am gătit. Asta a fost una dintre cele mai mari victorii ale mele: am avut un succes de nedescris cu gătitul. Toţi prietenii veneau şi fiecare voia să mănânce la noi, găteam tot soiul de feluri exotice, cum ar fi: gâscă umplută cu ficat şi cu castane. Mi-am permis toate fanteziile care apar în cărţile de bucate. Am o colecţie întreagă de cărţi de bucate şi asta a devenit un hobby. După trei luni, când mi-am găsit de lucru, un fost profesor mi-a propus să lucrez la Technion, la un proiect de cercetare pentru US Air Force. Aviva n-a mai vrut ca eu să abandonez gătitul, că i-a convenit. (Râsete) La Technion am avut prilejul să fac master în chemical engineering şi după aceea doctorat în polymer chemistry.
 
Când v-aţi căsătorit?
În ’64. Asta este poza noastră de nuntă. Cum a fost? Noi locuiam deja împreună, într-o cameră închiriată în locuinţa unei familii care credea că suntem căsătoriţi, când, de fapt, nu eram. Când am plecat la nuntă, trebuia să plecăm clandestin, să nu ne întrebe de ce suntem aşa traşi la şpiţ. M-ai întrebat adineaori cât de mult ştiam despre religie. Noi n-am vrut nuntă, am zis că mergem la rabinat să ne căsătorim şi le-am spus părinţilor: „Dacă vreţi, veniţi şi voi”. Ne-am prezentat toţi la rabinat, nunţi de astea fără festivităţi se făceau pe terasa de pe acoperişul rabinatului, iar când am ajuns la rând, m-au întrebat: „Unde-i minian[9]-ul?” Eu nu ştiam că trebuie minian. Nu ştiam că nu se poate face ceremonia dacă nu sunt zece bărbaţi. Norocul nostru că, împreună cu părinţii noştri, a mai venit şi un prieten al părinţilor, care era mai descurcăreţ. El a coborât în stradă şi a reuşit să convingă câţiva bărbaţi să ni se alăture pentru câteva minute. Aşa am reuşit să ne căsătorim. (Râdem) Asta a fost nunta. Tatăl Avivei a făcut poza asta înaintea casei.
 
În ziua nunţii, tu porţi o cămaşă şi un pulovăr, iar Aviva o jachetă. Sunteţi îmbrăcaţi foarte simplu.
Închipuie-ţi că locuiam într-o cameră cu un singur pat, sub care ne ţineam lucrurile într-o valiză. După aia am primit un ţrif, ştii ce e aia.
O baracă.
Aici este prima maşină, în’68, o maşină fiberglass, Carmel, o maşină israeliană cu motor Ford. Uite şi o poză de la ceremonia înmânării diplomei de doctorat – trebuia purtat costumul acesta, după moda anglo-saxonă.
Astea-s câteva poze din cariera mea militară „glorioasă”. Odată am încercat să număr cât timp am petrecut în armată, în Israel. Prima oară am fost luat la armată în ’67 şi ultima oară în ’91. Mulţi ani am fost rezervist. Când am fost rezervist, primeam ordin de chemare de două ori pe an. Timp de săptămâni sau chiar luni. A fost un an când am fost mobilizat şase luni, de pildă. În total am servit aproape trei ani în armata israeliană… Nu prea mi-a plăcut. Mă descurcam destul de bine, am avut de multe ori şi societate bună, însă cea mai mare plăcere la armată era când eram lăsat acasă în permisie. Şi chiar dacă puteam să plec doar pentru câteva ore, făceam totul ca să merg acasă.
 
Ai acceptat asta ca o necesitate.
Da. Şi am insistat să fiu la o unitate combatantă. La o anumită vârstă au vrut să mă transfere la o unitate necombatantă. Atunci m-am prezentat ca voluntar, să continui să servesc în vechea mea unitate, o unitate de recunoaştere. Ironia sorţii: am ajuns la o unitate de recunoaştere, eu, care nu am deloc simţ de orientare! Ai putut observa.
Da, aşa e!
Eram sigur că o să mă dea afară după o zi-două, dar niciodată nu şi-au dat seama care e situaţia. Nu au remarcat, căci totdeauna eram împreună cu alţii, mai buni decât mine, iar harta ştiam s-o citesc. Niciodată nu mi-a fost frică de duşmani, numai să nu rămân singur undeva şi să nu-mi mai găsesc drumul inapoi… (râdem), că atunci eram pierdut.
 
Ai fost şi în situaţii periculoase?
De două-trei ori. Niciodată nu am fost în luptă. Odată am fost într-o cazemată în Ramat HaGolan, într-o regiune care, între timp, a şi fost înapoiată Siriei, că se întindea adânc ca un triunghi în teritoriul sirian. Sirienii au făcut un atac de comando într-o noapte fără lună şi cu un vânt vijelios. Norocul meu că am fost atunci de pază cu un băiat mult mai tânăr decât mine, un băiat care era comandantul acestei fortăreţe, un student de la Technion. El era extrem de ager. A început să tragă cu mitraliera şi mitraliera s-a defectat după câteva gloanţe. L-am întrebat: „De ce ai tras?” „Mi s-a părut ceva.” A doua zi dimineaţa am găsit trei soldaţi morţi lângă sârma ghimpată din jurul fortăreţei. Fiecare glonţ pe care l-a tras a intrat în capul unuia şi s-au găsit urmele a încă vreo zece care au fugit, pentru că au crezut că au fost descoperiţi. Ăsta a fost momentul cel mai periculos pe care l-am trăit, dar nici atunci n-am tras, de fapt, niciun glonţ. O altă situaţie a fost când, într-o patrulă la graniţă, unul care mergea alături de mine a călcat pe o mină şi şi-a pierdut un picior. Întâmplător nu eu am fost acolo, ci el, cred că era o distanţă de câţiva metri între noi. Am auzit o explozie, nu ştiam ce e, nu ştiam că a călcat pe o mină. Comandantul a dat ordin să ne culcăm. Toţi ne-am aruncat pe burtă şi aşteptam. Credeam că suntem atacaţi. După câtva timp, cel de lângă mine a început să strige: Ein li reghel! Nu am picior! Se ştie că, la început, în prima clipă, omul nu simte durerea. Aşa am descoperit că el a călcat pe o mină. Ei bine, astea ar fi aventurile mele militare. În afară de asta, n-am fost niciodată într-o luptă.
Uite şi alte poze. Tambour e numele firmei industriale la care am lucrat treizeci de ani. Eu am fost specialistul de polimeri al firmei, cel mai mare fabricant de vopseluri în Israel până azi, care avea şi două fabrici de polimeri. Mai lucrez pentru ei din când în când. Şi acum, nouă ani după pensionare, mai primesc salarii de la ei pentru consultanţă.
Astea sunt poze de familie. Nepotul nostru, fiul lui Anath. Tot felul de evenimente familiale. Cu părinţii, cu unchiul din Budapesta, care a fost în vizită, şi cu un prieten al familiei. Mama, părinţii Avivei, Aviva, tata, eu. Asta e la Tiberias, unde tata a lucrat la o farmacie. Asta e în Bordeaux, eram la o conferinţă şi cina de gală a fost organizată în Saint-Émilion, într-o pivniţă de vinuri.
Precum ţi-am mai spus, noi am fost mulţi ani ocupaţi cu navigarea. Ne-am cumpărat o barcă cu pânze, încă înainte de a avea televizor, înainte de a avea locuinţă. După maşină, a fost prima achiziţie serioasă pe care am făcut-o în Israel; era realizarea unui vis din copilărie. Plecam în special în Sinai. Barca putea să fie pusă pe acoperişul maşinii, luam cu noi două corturi, bidoane cu apă, că nu aveam apă potabilă pe malul Mării Roşii. Într-unul din corturi dormeam, în celălalt stăteam în timpul zilei şi găteam. Cei câţiva zeci de litri de apă erau de ajuns pentru două săptămâni. Aveam şi o barcă cu vâsle, care putea fi umflată. Am făcut şi excursii în Deşertul Sinai, o regiune excepţională, unică în lume.
 
Aici sunteţi la o degustare de vinuri.
Da, nouă ne place să bem vin. Multă vreme am fost considerat specialist, că în Israel aproape nimeni nu cunoştea vinurile. De atunci situaţia s-a schimbat cu desăvârşire. Astăzi avem şi vinuri israeliene foarte bune.
 
Aţi ajuns în Israel ca Andrei (Bandi) Weiss şi Lia Reich.
Eu am vrut imediat să-mi schimb numele. După ce ne-am căsătorit, ne-am dus să ne schimbăm numele în Aviva şi Alon Gal.
 
De unde vine Gal?
În prima zi la chibuţ, am primit o carte: „Elef milim”[10], manual de limba ebraică. Mă preocupa deja treaba asta cu numele şi am căutat printre substantivele care apăreau acolo. (Râdem) „Gal” înseamnă „val”, iar noi eram îndrăgostiţi de mare, o noutate pentru nişte timişoreni ca noi. Cum spuneam, mai târziu ne-am cumpărat o barcă cu pânze cu care am navigat timp de douăzeci de ani. Am zis: „Ăsta e numele, e un nume scurt şi e pe la începutul alfabetului”. Încă nu ştiam că la examene, la Technion, nu te cheamă după alfabet, că este examen scris. În România ajungeam la rând numai după-amiază cu W-ul meu.
 
De ce ai vrut să îţi schimbi numele?
Pentru că visul meu era să încep o viaţă nouă. Schimbarea numelui a fost un fel de declaraţie simbolică a renaşterii mele. Mai era şi un motiv practic: şi Weiss şi Andrei erau nume incomode în ivrit. Pot fi scrise şi citite în numeroase combinaţii, aşa că nimeni nu ştia dacă sunt Andri, sau Endri sau Weiss, sau Wiss. Ebraizarea numelor era şi la modă, dar nu de asta am făcut-o. Eram hotărâţi să începem o viaţă nouă.
 

Casa „Brück”, Piața Unirii. La parter era Farmacia Weiss. Foto Anath Hanit, 2014

Alon şi Aviva Gal, Haifa, 2014

 
Interviu realizat de Getta Neumann,
Haifa, Israel, noiembrie 2012