Destine evreiești la Timișoara: Albert Ari Eisenscher
Cu faţa impasibilă, dar cu un zâmbet fin pe buze şi în ochii vioi, Ari vorbeşte în calambururi şi vai aceluia, ca mine de pildă, care nu prinde din zbor tâlcul acrobaţiilor verbale care, în poeziile lui, deschid lumi noi. Cu aceeaşi pasiune cu care extrage cuvintelor înţelesuri multiple, cântă la oboi şi sculptează – cu şi mai mult zel acum, de când nu îşi mai desfăşoară talentele în profesia de radiolog. Mă izbeşte contrastul între vorba lui domoală şi agilitatea intelectuală, între uşurinţa exprimării şi profunzimea gândirii, între tonul glumeţ şi tristeţea care transpare.
Nu puteau să fugă niciunde
Te-ai născut în 1941, la Cernăuţi. Cum ai ajuns la Timişoara?
În 1946 am plecat din Cernăuţiul, devenit sovietic, spre România, cu intenţia de a ajunge la Viena, de unde erau originari bunicii mei, care veniseră la Cernăuţi ca refugiaţi după Anschluss[1], căci Schlecht war es mit „der, die, das”, nicht besser mit „davai ceas”![2] spunea, cred, comicul Tănase. La Timişoara ne-am oprit la sora tatălui meu; bărbatul ei era director la CAM, Casa Autonomă a Tutunului. În decembrie 1947 regele a abdicat, s-au închis graniţele, de asta nu am mai putut ajunge la Viena şi am rămas blocaţi la Timişoara. Şi aşa s-a făcut că am participat cu şcoala, cu un mic steag tricolor, la venirea regelui Mihai pentru inaugurarea catedralei!
Tatăl meu a găsit un post la Liceul Israelit, Zsidó Liceum, care era pe Bvd. Carmen Sylva, după aceea strada Lenin, paralelă cu Diaconovici Loga.
Acum e Mihai Eminescu.
La început am locuit în Plopi, Kardostelep, în maghiară, la familia Österreicher. Cum părinţii mei lucrau, eu eram cu familia Österreicher care erau ca nişte părinţi pentru mine. Acolo am învăţat maghiară şi ott voltam othon, acolo eram acasă. Fără meritul meu personal, eram poliglot, vorbeam germana, rusa, româna, maghiara. Eram mai mult la această familie. Ei aveau trei fiice care erau foarte drăguţe cu mine, erau mari… Aveau între 15 şi 20 de ani.
Mai ştii ceva despre ei?
Da, numai una mai trăieşte, o cheamă Eisner şi locuieşte la Aachen.
Ai mers la o şcoală Israelită?
Am mers un an, era vizavi de Sinagoga din Fabrik. În prima clasă am avut dificultăţi, pentru că înainte fusesem la o şcoală rusească, la Cernăuţi.
Povesteşte despre părinţi, despre copilăria la Cernăuţi.
M-am născut, deci, la Cernăuţi, la 17 iulie ’41, câteva zile după ce nemţii au intrat în oraş. Şi, când m-am născut, a fost un couvre-feu, nu ştiu cum se spune, ah, o stare de asediu. S-a interzis să se deschidă geamurile, dar cum era foarte cald, mama mea a zis: „Deschideţi geamul!” De pe stradă au tras nişte soldaţi cu puşca prin fereastră în plafon şi, când m-am născut, am fost botezat cu ghips. Am fost botezat cu ghips… Nimeni nu avuse curajul să meargă să închidă fereastra! Tatăl meu era absent, căci lucra în lagărul de muncă forţată, probabil în acelaşi lagăr ca şi Paul Ancel, viitorul Paul Celan.
Evreii din Cernăuţi au fost deportaţi în Transnistria?
Da. Toată lumea a fost închisă în ghetou şi, din ghetou, îi deporta în Transnistria, la Moghilev. Dar noi am fost printre ultimii care au fost deportaţi, pentru că am avut…, mama mea a avut o „autorizaţie Popovici”. Traian Popovici era primarul Cernăuţiului şi era un om foarte, cum se cheamă…
…cumsecade.
Da, un Drept între popoare[3]. Am fost deportaţi printre ultimii, după ce Popovici a fost îndepărtat de la primărie, aşa că nu am rămas decât câteva luni în Transnistria, ceea ce ne-a salvat pe noi, dar nu şi pe trei unchi de-ai mei, nici pe verişoara mea, Claudia!
Ari e răscolit de amintiri, facem o pauză. Amănunte despre această perioadă am aflat din mesajele lui prin e-mail:
Opt zile după asta[4], bravând interdicţia de a circula, a venit şi m-a circumcis un mohel[5] care îşi pierduse nevasta şi copiii cu câteva zile înainte. A venit în ciuda pericolului de a fi arestat şi executat, spunând că, după ceea ce a îndurat, nu mai avea nimic de pierdut. Câteva zile mai târziu a fost o razie în oraş, la Cernăuţi; şi când soldaţii erau jos, în faţa porţii, mama mea a luat o pernă şi a început să mă sufoace, nevrând să mor în mâinile fasciştilor. În acest moment a intrat mătuşa mea, Fanny, care voia să prevină pe toată lumea, ca să se ascundă… Aşa am supravieţuit.
Mama mea, având diplomă de la Gewerbeschule[6] din Viena şi fiind profesoară de croitorie la şcoala profesională „Morgenroth”, a primit, sub pretextul că ar fi lucrat pentru armată şi că era indispensabilă, o autorizaţie „Traian Popovici”, care o proteja contra deportării. Traian Popovici era primarul din Cernăuţi, un umanist care a salvat 20.000 de evrei cu certificatele sale. De aceea a fost declarat Drept între Popoare de către Yad Vashem din Ierusalim, pentru actele sale eroice. Aşa am supravieţuit. Dar nu am niciun merit. Verişoara mea, Claudia, care avea aceeaşi vârstă, era tot aşa de merituoasă, dar a murit de foame şi de tifos!
În ’41 linia frontului trecea prin Cernăuţi?
Nemţii şi ruşii au încheiat în 1939 pactul germano-sovietic şi şi-au împărţit Europa de Est. Nemţii s-au ales cu partea de sud-est a Poloniei, iar Bucovina au primit-o ruşii. Ca urmare, în 1940, ruşii au intrat peste români, au alungat administraţia română, aşa că în ’40-’41 Cernăuţiul era în mâinile ruşilor. În iulie ’41 nemţii şi românii au atacat şi au intrat în oraş.
Când m-am născut eu, erau deja acolo de câteva zile.
Mai erau lupte răzleţe?
Nu erau lupte, pentru că nu a fost rezistenţă. (Râsete) Românii au intrat cu nemţii contra ruşilor şi ruşii s-au retras. Ruşii au luat cu ei mulţi oameni pe care i-au înrolat în armata sovietică. În primele zile, nemţii au împuşcat foarte mulţi evrei în gropi comune… Cum să spun... O mătuşă a fost împuşcată şi câinele ei a mers o săptămână de la, cum se cheamă… boulangerie…
Brutărie.
…de la brutărie la măcelărie, la delicatese şi la piaţă, unde ea îşi făcea cumpărături. Până ce bietul câine n-a mai putut!
După ce criteriu au fost aleşi oamenii care au fost împuşcaţi?
Niciun criteriu. Niciun criteriu! Şi marele rabin[7] din Cernăuţi, nu ştiu cum îl chema, a fost împuşcat…
Părinţii erau născuţi la Cernăuţi?
Părinţii erau din Cernăuţi, dar s-au cunoscut la Viena, unde tata făcea studii de chimie şi mama învăţa la o Gewerbeschule. Şi bunicii erau din Cernăuţi, dar e mai complicat, pentru că bunicul din partea tatălui locuia la Viena, dar avea hoteluri şi păduri în Cernăuţi şi în Bucovina. Deci, când nemţii au intrat în Viena, părinţii au plecat din Viena la Cernăuţi, pentru că acolo aveau unde să locuiască. Bunicul meu este înmormântat la Viena. El a murit înainte de război.
Eraţi o familie religioasă?
Nu, din partea tatălui, nu, nu erau deloc religioşi, nu ştiau nimic. Din partea mamei, bunicul nu l-am cunoscut, căci a murit de tuberculoză în ’35-’36, dar bunica era religioasă, era caşer, dar nu era foarte religioasă, nu era cu perucă şi aşa mai departe. Părinţii mei mâncau porc, mâncau tot, căci erau de stânga.
Erau activi într-o organizaţie?
Nu, nu erau activi, dar unchiul meu, fratele mamei, Sallo Schauber, alias Jean Sauber, a fost un comunist activ. A fost arestat în România şi a trebuit să se refugieze în Franţa, unde a fost membru în MOI, Main-d’œuvre immigrée, o organizaţie de rezistenţă împotriva ocupaţiei germane, afiliată de Partidul Comunist. Printre membri MOI erau Missak Manouchian şi Maria Banuş. El a fost împuşcat la Paris în ’42, într-o acţiune de rezistenţă, iar când bunica a auzit că a fost împuşcat, a spus: „Dumnezeu nu există”. Şi nu, n-a mâncat porc, dar nu a mai făcut nimic religios.
În ’41 părinţii tăi ar fi putut fugi cu ruşii?
Nu puteau să fugă niciunde… În Viena nu puteau să meargă, că era ocupaţia germană, iar la ruşi, gustaseră deja ce înseamnă Rusia. Tatăl meu a fost arestat şi dus într-un lagăr de muncă şi a fost utilizat de către nemţi ca interpret, pentru că vorbea ruseşte. De fapt, a fost arestat de români care l-au predat nemţilor care l-au pus într-un detaşament de muncă forţată. După aceea, când ruşii au eliberat oraşul, a fost făcut prizonier de ruşi şi a fost utilizat de ruşi ca traducător de germană. A tradus cărţi şi chestii de chimie, pentru că ruşii aveau nevoie de informaţia tehnică de chimie în germană, că au demontat fabrici în Germania şi le-au construit din nou în Rusia; şi voiau să ştie cum funcţionează.
A stat tot timpul în Cernăuţi?
Nu era în Cernăuţi. Pe tatăl meu nu l-am văzut de când m-am născut până poate prin ’44 sau ’45. Asta e…
Erau şi lucruri ciudate… Aveam, s-a pierdut din păcate, o fotografie bizară, unde eu, cu o stea galbenă de mărimea jumătăţii toraxului, eram la pomul de Crăciun, invitat de nevasta comandantului militar al ghetoului! De necrezut această manifestare de umanitate în mijlocul barbariei, în spatele sârmei ghimpate!
Ironia soartei a făcut ca, în timpul ocupaţiei germane, casa noastră să fie rechiziţionată de către armată care a făcut acolo cartier general. Iar după război, casa noastră a fost ocupată şi a devenit cartierul general al Armatei Roşii. Ruşii ocupaseră casa şi noi, când am revenit din Transnistria, am locuit în subsol, iar ruşii erau în toată vila, era statul lor major. Când aveam patru ani, ştiam să citesc o hartă geografică, erau multe în birourile ruşilor, şi ştiam ce este un râu, ce este un munte, ce este un sat şi vorbeam ruseşte. În prima clasă sau la grădiniţa rusească mă ducea cu maşina şoferul colonelului rus Ivan Ivanovici Ivanov, cam aşa îl chema, care m-a adoptat, pentru că el cu soţia nu aveau copii. Nevasta colonelului a făcut gheaţă pe terasă ca eu să pot patina! Şi mă plimbam printre hărţi şi am învăţat să citesc o hartă înainte de a şti să citesc o carte. (Râsete.) Deci, mergeam la şcoala rusească şi, când am venit la Timişoara, cunoşteam alfabetul rus. În prima clasă, când trebuia să scriu, pentru mine „d” era „g”, „p” era „r”, „b” era „v” şi aşa mai departe. Şi au crezut că sunt dislexic.
Tu, care eşti un talent la limbi!
Dar eu nu eram dislexic, eu învăţasem alfabetul chirilic! După aceea am fost la o şcoală românească, apoi la şcoala germană şi iar la o şcoală românească, pentru că nu vorbeam bine româneşte şi voiam să merg la facultate. Nici acum nu vorbesc bine. Asta a fost…
Era mare dezordine
Ce îţi aduci aminte de perioada din Timişoara?
Am ajuns la Timişoara în ’46-’47. De ce anume îmi aduc aminte?
Mi-aduc aminte de cantorul Katz care locuia în aceeaşi casă ca şi noi şi care exersa, făcea exerciţii de voce; şi lumea, că nu erau maşini, strada era goală, lumea se oprea să îl asculte…
Îmi aduc aminte de Rabi Drechsler[8] care era foarte nostim. Mergea într-o prăvălie, nu era nimic de cumpărat, dar când era şuncă de cumpărat, spunea: Geben Sie mir bitte von diesem Fisch! Daţi-mi şi mie, vă rog, din peştele acesta! (Râsete.) Şi mai era Eszti néni, soţia lui, care era o femeie foarte cultivată.
De ce îmi aduc aminte? Mi-aduc aminte…
În ’48, aşa ceva, a fost la Comunitate o chestie, se chema ICUF. Era ceva cultural evreiesc, cu muzică, cu cultură evreiască; dar, după ce Israelul a devenit independent şi relaţiile cu Rusia s-au întrerupt, situaţia s-a schimbat şi a fost închis. Tatăl meu a făcut un discurs în idiş, dar nu vorbea idiş, a scris în nemţeşte şi nu ştiu cine i-a făcut din nemţeşte…
A „idişizat” textul!
Da. L-a idişizat. Şi a fost o conferinţă nu ştiu despre ce, ceva cultural. Asta-mi aduce aminte de o altă chestie. Ceea ce multă lume a uitat e că Israelul există deaorece Stalin a vrut ca Israel să existe. Şi nu sunt recunoscători pentru armele Hagana-ei[9], arme care veneau din Cehoslovacia, din stocul pe care ruşii l-au capturat de la nemţi sau l-au primit de la americani. Fără permisiunea ruşilor, armele n-ar fi sosit! Au fost esenţiale în Războiul pentru Independenţă, din 1948. Şi Uniunea Sovietică a fost prima ţară care a recunoscut de jure Statul Israel. După aia situaţia s-a schimbat; dar până la declaraţia independenţei, inclusiv în timpul războiului şi după, ruşii au ajutat foarte mult. Vezi, despre asta nu se prea vorbeşte.
Mai târziu ruşii şi-au schimbat politica şi au condamnat sionismul şi Israelul ca fiind o ţară imperialistă.
Da, dar înainte, în ’48, sionismul era încurajat şi foarte mulţi au plecat din România în Israel. Şi mătuşile mele, toate trei văduve, că bărbaţii au murit în Transnistria, au emigrat în ’48 în Israel.
Îmi mai aduc aminte de un unchi care a fost în armata austriacă, deci luptase împotriva italienilor pe Piave[10], şi era foarte talentat la vioară şi era talentat şi la desen. Şi cum nu a putut să exerseze la vioară, nu a intrat în conservator, dar a intrat la Viena la Academia de Arte Plastice şi a devenit unul dintre cei mai importanţi pictori din Israel. Jakob Eisenscher.
Îmi mai aduc aminte de… deportarea nemţilor. Au fost adunaţi în Piaţa Unirii – era în ’52-’53 şi miliţia era în clădirea, unde acum e Muzeul – şi au fost deportaţi; şi mi-a fost milă de ei. Pentru că ştiam ce înseamnă deportarea.
Cu cine erai prieten?
Aveam prieteni de tot felul. Aveam prieteni pe stradă, cu care jucam fotbal, mingea de fotbal era o băşică de porc. (Râsete) Şi băşica de porc era bună când era umedă, dar când s-a uscat, nu mai era bună şi clubul nostru s-a desfiinţat. Aveam prieteni evrei, Erdös Peter, care şi-a schimbat numele în Farkas. A devenit stomatolog. Alt prieten era Naschitz János. E în Israel, la Haifa. Am fost cu el la şcoala germană şi după aceea la şcoala românească. Mai aveam un prieten, Bretholz, care a devenit medic psihiatru.
Ah, cine mai era prieten… Bartl era neamţ. Bunicii lui au fost transferaţi în Bărăgan[11]; nu ştiu în ce an i-am vizitat acolo şi zăpada era mai înaltă decât casa! Au construit acolo, într-un an sau doi, o casă teribil de mare, dar zăpada a fost şi mai mare. Şi am aşteptat să vină o locomotivă cu elice să îi deszăpezească, locomotiva venea tocmai din Suedia.
Mi-aduc aminte de Kardostelep, erau multe cabane pe ştrand şi era un club de şah şi am învăţat să joc aşa, că m-am uitat, nimeni nu m-a învăţat… Am avut ca prieten pe Bartoş Charli, care a fost campion de şah în România, şi prin el am ajuns la alţi prieteni, Günzberger, tot jucător de şah, şi am avut ca antrenor pe Mendelsohn, Josef Mendelsohn. Şi ce a mai fost… Şi Weisz Bandi[12] mi-a arătat multe. Şi eram prieten cu Ruth Birnholz, părinţii noştri erau prieteni. Ea avea ziua ei de naştere în jurul zilei mele de naştere şi ne dădeau bani şi mergeam la Doja, era o cofetărie în subsol şi mâncam cremşnit.
Când te gândeşti înapoi, la perioada asta din Timişoara, o consideri o perioadă fericită?
Nu. Dezordine! Dezordine! Nu era nimic în prăvălii, făceam coadă fără să ştim ce se dădea, trebuia să dai bacşiş la vânzători ca să ştii când erau pantofi, când era ceva; şi totul era uniform, erau două-trei modele. Îmi aduc aminte că multă lume dispărea, arestată. Între alţii au fost arestaţi şi ofiţeri de miliţie, nimeni nu era în siguranţă. Îmi aduc aminte că făceam defilări contra lui Tito şi strigam: „Jos cu Tito trădătorul care şi-a vândut poporul!”; dar noi strigam: „Jos cu Tito trădătorul care şi-a belit cosorul!”
Cum adica coso…? (Ari explică în şoaptă) Ah!… (Râdem!)
Sau strigam: „1 Mai, zi de mare sărbătoare pentru…
…clasa muncitoare!
…curva fu..toare.” (Râdem.) Sau „23 August – mare tsures[13] ne-a adus.” (Râsete) Dar nu strigam cu voce, făceam cu buzele. În Franţa s-ar fi spus că opuneam rezistenţă, dar nu opuneam rezistenţă, făceam băşcălie.
De ce îmi mai aduc aminte? Erau şedinţe la pionieri. Şi la UTM erau şedinţe. Şi odată, pe o bancă pentru două locuri eram aşezaţi patru sau cinci, nu aveam loc; şi, ca să avem mai mult loc, am propus pe colegul de lângă mine să fie candidat. Candidaţii mergeau în faţă şi se aşezau pe estradă. Deci am avut mai mult loc şi el a fost candidat, n-a putut să refuze, şi a fost ales şi a devenit secretarul UTM-ului.
Îmi aduc aminte, dar în dezordine, îmi aduc aminte de profesorul Brazei… Noi am vorbit totdeauna franceza, am învăţat franceza de când am fost mic, şi primul meu profesor a fost Madame Grünhut. Eu o chemam „Chapeau vert”. După aceea l-am avut pe profesorul Brazei. Brazei era un francez care a aterizat la Timişoara, pentru că tatăl lui era consulul Franţei la Timişoara sau la Bucureşti, nu ştiu unde. El s-a îndrăgostit de nevasta unui medic, am uitat numele, a rămas la Timişoara şi au trăit un ménage à trois. (Râsete) A devenit profesor de franceză, era un om foarte cultivat, ştia multe lucruri. Când nu vorbeam bine, spunea: „Maintenant en français!”, adică „Acum în franceză!” Şi, deodată, profesorul Brazei a dispărut! Am aflat că a fost condamnat să lucreze la Canal[14]. Şi am ştiut de ce. El a fost membru într-un club de biliard, iar clubul era afiliat Partidului Liberal. Partidul Liberal a fuzionat cu Partidul Social Democrat şi Partidul Social Democrat a fuzionat cu Partidul Comunist[15].
Era în ’48, ’49?
Aşa ceva. Prin clubul de biliard a ajuns la Partidul Comunist şi după aceea l-au arestat, că au spus: „Cum a putut un imperialist francez să se infiltreze în Partidul Comunist Român! Trebuie să fie un spion”. Şi a fost condamnat la Canal. Numai din cauza biliardului. Nu făcea deloc politică.
Îmi aduc aminte că părinţii mei erau prieteni cu o familie Ivaniuc. Domnul Ivaniuc, care era mecanic fin, repara endoscoape şi aparate din astea medicale; şi a dispărut. A dispărut, nu pot să spun în ce an. Şi mi s-a povestit după aceea că a avut un proces, pentru că la muncă a povestit bancul următor: La o adunare vine unul care se bâlbâie şi spune: „Ssssă trăiască tttovarăşul Gggheorghiu!” Şi toată lumea a aplaudat. Şi reîncepe: „Sssă trăiască tttovarăşul Ggheorghiu!” Şi preşedintele spune: „Lăsaţi tovarăşul să spună, el vrea să adauge ceva.” „Sssă trăiască tttovarăşul Ggheorghiu-Dej cu salariul care-l am eu!” (Râsete) Şi a dispărut şi nu a mai revenit din puşcărie. După câţiva ani, vreo cinci-şase, i-au chemat nevasta şi i-au dat un pachet cu… hainele lui.
De ce îmi aduc aminte? Îmi aduc aminte de Operă, de Opera şi Filarmonica unde mergeam. Mergeam totdeauna la Operă, dirijorul era Laszlo Rooth[16]. Cunoşteam toţi soliştii. Era Aca de Barbu, prima directoare a Operei din Timişoara. În orchestra Filarmonicii, Kocsis era primul violon. Cunoşteam pe Brauch Bruno care era farmacist şi mare contrabasist. Brauch Bruno avea partiturile în şpais, tot şpaisul lui era plin…
Ei locuiau la Primăria veche.
Lângă Primărie, da. În faţa tramvaiului patru. Împreună cu Marcsi, cumnata lui, care era chioară.
Îmi aduc aminte şi de tatăl tău. Mama mea era în admiraţie, era „ein schöner Mann”, ce bărbat frumos! Îl vedeam nu prea des, pentru că el era în Fabrik şi noi eram în Cetate, dar venea pentru înmormântări… Şi când erau înmormântări, Drechsler, Katz, Papier, tatăl tău, se reuneau jos, lângă casa noastră, pe Mărăşeşti[17] nr. 7, şi aşteptau taxiul ca să meargă la cimitir; şi atunci vorbeau de diferite lucruri, între altele… (Râsete). Mi-ai spus că eram…, că aveam reputaţie de copil rău.
Tata mi-a zis, dar cu un surâs: „Vai, ce băiat obraznic era!”
Da, nu ştiam că asta nu se face. Deci, aşteptau taxiul şi discutau… cum să împartă curcanul pe care o să-l primească pentru înmormântare. Era mizerie şi cu banii nu făceai nimica, un curcan era mare lucru. Dar eu, altă dată, am întrebat cum a fost curcanul… Nu ştiam că nu era corect, că nu se face, pentru adulţi eram obraznic. Sau întrebam de ce Dumnezeu este unic, de ce nu pot să fie mai mulţi Dumnezei. Întrebam chestii care deranjau. Întrebam de ce nu se poate tăia un ou moale cu un cuţit. Nu se face! N-am acceptat. Deci am fost… obraznic. Dar şi tatăl meu era aşa. Aveam o vecină care avea un căţel, se chema Aşa, şi ea era de profesie… curvă, dar se zicea pictoriţă. Şi odată câinele a fugit şi ea a venit goală şi a pus o pictură în faţă şi l-a întrebat pe tatăl meu: „L-aţi văzut pe Aşa?” „Am văzut aşa ceva, dar nu în spatele unei picturi!” (Râsete.) Şi aşa mai departe. Deci, am avut un model de impertinenţă.
Aveai conflicte cu părinţii din cauza asta?
N-aveam niciun contact, nici într-un sens, nici în altul. Nu-i vedeam mult. Eram mai mult la Österreicher şi după aceea eram singur sau eram cu servitoarea, o chema Anus. Făcea, gătea… Tatăl meu era un intelectual foarte ocupat, era cercetător. Iar mama mea era foarte… practică. La Timişoara a fost profesor la ORT. Tata a fost unul dintre fondatorii Liceului German şi după aceea a fost la Facultatea de Chimie.
Ai simţit anitisemitism în perioada asta?
Nu… Când am venit la Timişoara, am cunoscut o familie Ghirle şi eram prieten cu Öcsi Ghirle. Fratele lui i-a spus: „Cum poţi să fii prieten cu Jidala Maxi[18]?” E singura remarcă antisemită pe care am auzit-o. Altfel, nu. Asta era în ’47. Probabil că exista, în general, un antisemitism, aşa… dar nu ştiu. Toată lumea era în căcat.
Ce ai făcut după ce ai emigrat în Israel?
Dupa şcoală, la Timişoara am vrut sa studiez medicina, dar cum nu aveam originea socială „sănătoasă” şi nici bani să plătesc bacşiş comisiei de admitere şi, în plus, cum depusesem deja hârtiile pentru emigrare, nu am fost admis. Am plecat în Israel, în 1960-1961 am început chimia, dar ţelul meu era să studiez la Paris. Am plecat la Paris şi am stat un an, când am făcut pregătirea pentru medicină, care se chema PCB, physique-chimie-biologie, lucrând noaptea ca să-mi plătesc studiul şi întreţinerea! M-au chemat la armată, aşa că am revenit în Israel şi am fost la armată la un laborator de chimie, unde analizam calitatea produselor cumpărate de armată, dacă oţelul conţinea vanadium sau cauciucul era de calitate. Mă ocupam de controlul de calitate şi am lucrat şi în chestii de cercetare.
Am ştiut întotdeauna că sunt evreu
E aşa de greu de explicat ce înseamnă să fii evreu, ce defineşte identitatea de evreu. Ce părere ai?
E dificil… Am ştiut întotdeauna că sunt evreu…
După Sartre, societatea îi obligă pe evrei să se simtă evrei, evreul se defineşte prin refuzul societăţii de a-l accepta.
Nu, nu e asta. Ceilalţi, cred eu, dar poate greşesc, ceilalţi mă văd totdeauna „din ţara de lângă”. În Franţa sunt elveţian, că am un accent elveţian, în Elveţia sunt alsacian. Sunt totdeauna din ţara de lângă. În România n-am fost român, am fost „de lângă”. În Israel eram din România, dar pentru românii din Israel nu eram român, eram din Timişoara (râde) sau eram din Bucovina. Aveam o particularitate în cadrul particularităţii. Nu simt atât că alţii mă văd ca evreu, pe cât eu simt că sunt evreu. Dar, când mă uit la un meci de fotbal sau la un campion ori la un premiant Nobel, văd că am ceva în comun sau nu.
Ce anume ai în comun? Este un destin comun? Este trecutul?
Nu pot să spun, este ca şi cum ar face parte din satul meu sau ar face parte din clubul meu, din familia mea.
„Members of the tribe”, cum spun americanii, membrii clanului.
Cum să-ţi spun, poate este o prostie, dar când îi văd la tenis pe cei care joacă reverul cu o mână, îmi sunt mai simpatici decât cei care joacă cu două mâini. Pentru că eu joc cu o mână… Este un mimetism. E ca o oglindă.
Care e rolul tradiţiei?
Fără tradiţie n-am fi ce suntem. Pe de altă parte, n-am nimic în comun cu evreii cu barbă, cu paies[19], cu Liubavici[20], îmi sunt străini.
Ei nu fac parte din familie?
Nu. Deşi şi ei fac parte din familie… Fac parte, dar chestia e că ei exagerează; dar fără ei n-am exista, ceea ce duce la o situaţie conflictuală cu mine însumi. Nu conflictuală, însă… absurdă. Este o interacţiune între extern şi intern, între ceea ce alţii simt că eşti şi ceea ce simţi tu că eşti. Este o interacţiune. Nu totul vine din antisemitism şi nu totul vine din tradiţie. Se decantează.
Care este viitorul evreimii în afara Israelului?
Nu pot să spun ce va fi. Sunt evrei din China, spre exemplu, care sunt asimilaţi, dar mai au câteva cunoştinţe de iudaism; nu mai ştiu să citească ebraica, dar mai ştiu câte ceva. Ce vor deveni, nu ştim. Ce au devenit maranii? Eu cred că o lege universală este legea factorului al treilea. În conflictul între America şi Rusia au fost doi factori. Dar nu confruntarea între cei doi a rezolvat problema, ci un al treilea factor – faptul că Rusia a putrezit pe dinăuntru. Nu ştiu cum să îţi spun… În medicină se caută un remediu pentru o boală şi din exterior vine altceva care se grefează peste şi iese cu totul altceva. Prima aplicaţie tehnologică a ultrasunetelor a fost detectarea submarinelor, dar mai târziu au fost aplicate în medicină. Internetul a fost inventat ca mijloc de comunicare între cercetătorii de la Ministerul de Apărare American şi a ajuns un mijloc de comunicare pentru toţi. Nu se ştie care va fi al treilea factor şi ce efect va produce.
Interviu realizat de Getta Neumann,
Esery, Franţa, aprilie 2013
.