Destine evreiești la Timișoara: Andrei Weisz
La o jumătate de oră distanţă de Tel Aviv, Shoham este un orăşel fondat în 1993. După tumultul metropolei, pătrunzi aici într-o oază de linişte şi ordine, scăldată în culoarea albă-roz a construcţiilor aliniate armonios şi înconjurate de verdeaţă şi flori. Aceeaşi ambianţă domneşte în locuinţa luminoasă a lui Andrei şi Ruti, unde mă frapează mărturii ale unor activităţi intense: cărţi şi computere deschise, tablouri, fotografii şi sculpturi pe pereţi, care toate au o poveste, de obicei legată de munca prestată în diferite colţuri ale lumii. Telefonul sună. Plouă şi nepoata o roagă pe bunica să o conducă acasă. Ruti se scuză şi dispare. Noi stăm de vorbă la o cafea şi la o prăjitură cu brânză, făcută în casă. În timpul înregistrării, iar sună telefonul. Înţeleg că Andrei îi roagă pe cei de la serviciu să-l sune mai târziu. La 79 de ani, Andrei e consultant la întreprinderea unde a lucrat, iar Ruti continuă să lucreze în calitate de psiholog.
M-am născut în 1933 la Caransebeş, de fapt la Caransebeşul Nou, o suburbie a oraşului. Populaţia era majoritar germană şi duşmănoasă faţă de evrei. Într-o noapte, în 1941, au venit şi legionarii, aşa că am fugit la Timişoara.
Îţi aduci aminte de circumstanţe?
Cum să nu? Foarte clar. Punctul de vârf a fost într-o noapte în care au intrat legionarii la noi în locuinţă, l-au bătut pe tata şi l-au ameninţat că îl omoară. A doua zi am reuşit să fugim. Am dat bani unuia, tot legionar, să ne ducă noaptea cu maşina lui până la Timişoara. La punctele de control, unde ne-au oprit legionarii, le spunea: ,,Izbândă, ăştia sunt de-ai noştri!” Aşa am ajuns la Timişoara. Tata era pe atunci comerciant. El era electrician de meserie, dar moştenise de la părinţii lui o prăvălie la Caransebeşul Nou.
Ce s-a întâmplat cu prăvălia?
Cu prăvălia? Au preluat-o nişte nemţi, s-au instalat în ea şi au făcut-o praf.
Ţi-ai cunoscut bunicii?
Până la şapte ani, am fost la Caransebeş cu părinţii, cu bunicii din partea tatii şi cu bunica din partea mamei. Când ne-am refugiat, bunicii din partea tatii au plecat la Lugoj, iar noi, împreunǎ cu cealaltǎ bunicǎ, la Timişoara. După 23 august 1944, ne-am întors cu toţii la Caransebeş. Cele două bunici au murit de cancer în ’44 şi a rămas numai bunicul. În 1950, când am depus prima dată actele pentru plecarea în Israel, am primit un refuz. În 1952, bunicul meu a primit paşaportul, el singur. A plecat în ianuarie ’52 şi în ’57 a murit. Deci până la şapte ani am avut o copilărie frumoasă, cu bunici şi cu părinţi. La şapte ani ar fi trebuit să merg la şcoală, în clasa întâi, dar, fiind evreu, nu m-au primit…
Nu te-au primit la şcoală?
Nu. Sigur că nu. Erau numai nemţi acolo, evreii nu aveau ce căuta la şcoală. Şcoala a început în septembrie-octombrie, iar noi, de-abia în ianuarie ne-am refugiat. Când am ajuns la Timişoara, am mers la şcoala primară evreiască din Iosefin şi am recuperat acele câteva luni în care nu fusesem la şcoală.
În casă se ţineau datinile religioase?
Nu prea. Lumânări se aprindeau vineri seara, la templu mergeam numai la sărbători, nu sâmbetele, sau când era un eveniment, o Bar Miţva sau o nuntă. Ţin minte, la Caransebeş, de copil, mergeam la templu de Roş Haşana. Şi când ieşeam din templu, părinţii mă trimiteau la bunici să zic Alles Gute, dar eu adăugam de la mine Alles Gute und Krumpirn und Fleisch[1]! L-am avut pe rabinul Seidler. Şi Bar Miţva am făcut la Caransebeş. În octombrie 1946 am împlinit 13 ani. Şi astăzi ştiu ce paraşa[2] am avut: Lech lecha לך לך.
Au fost mulţi invitaţi pentru Bar Miţva?
În Caransebeş nu erau prea mulţi evrei, dar cred că au fost aproape toţi acolo.
Ce limbă se vorbea acasă?
Eu vorbeam germana ca limbă maternă. Era o localitate unde erau numai germani. Şi am avut o Fräulein germană.
De câte generaţii era familia Weisz acolo?
De două generaţii. Tatăl meu era de provenienţă din Budapesta, unde o mare parte a rudelor au fost omorâte. Din partea mamei, de mai multe generaţii, cel puţin trei-patru.
Mişcarea legionară era, deci, foarte puternică la Caransebeş?
În Caransebeşul Nou mai ales. Acolo eram noi şi încă o familie de evrei, Pollak; în rest, numai nemţi.
Şi aceste două familii de evrei erau tot mai duşmănite…
Exact. Ştiu că era o familie de nemţi, Bartolf, ţin minte şi numele, care ţineau la noi. Şi într-o bună zi şi-au găsit toată casa mânjită cu rahat, pentru că, uite, ei ţin cu „jidanii”!!!
Ai simţit antisemitismul şi la grădiniţa românească?
Nu. La grădiniţa românească am fost la Caransebeş, nu la Caransebeşul Nou. Acolo am învăţat a doua limbă, limba română. Până atunci vorbeam numai germana. Când am mers la Timişoara, am învăţat ungureşte. Acum vorbesc opt limbi, dintre care două mai slab.
Cum a fost când aţi ajuns la Timişoara?
Pe tata l-au dus la muncă obligatorie, la Câineni, pe valea Oltului. Ştiu că la un moment dat s-a dat ordin ca duminică dimineaţa toţi bărbaţii să se strângă pe stadion. Asta a fost la Timişoara, de Tişa Be Av[3], în 1942 sau 1941, nu mai ţin minte. Atunci mama a jurat că, dacă tata se va întoarce, ea va posti de fiecare Tişa Be Av. (I se îneacă vocea în lacrimi) Şi a ţinut post până în ziua morţii.
La cine aţi stat în perioada asta?
La început, am stat la un văr de gradul doi, tot Weisz îi chema. Pe urmă, am fost la o familie Wächter. Tata s-a îmbolnăvit, vărsa sânge… Ulcer duodenal. A fost operat, la Timişoara, de doctorul Mureşanu care a spus că sunt şanse foarte mici să scape. A zis: ,,Ce l-ar putea salva ar fi o transfuzie”. Dar nu se cunoşteau încă grupele sanguine. ,,Transfuzia e o armă cu două tăişuri: dacă reuşeşte, scapă; dacă nu, moare pe loc.” Tata a zis: ,,Eu încerc fără transfuzie”. Şi s-a făcut sănătos. Când, în sfârşit, s-a pus pe picioare, a lucrat ca electrician la puşcăria din Timişoara, unde erau închişi pe viaţă evreii care au fugit din lagărele de muncă. Tata m-a luat cu el de câteva ori, iar eu le duceam puşcăriaşilor scrisori pe ascuns.
Amintiri de la Liceul Israelit
La Timişoara am intrat la şcoala primară evreiască în cartierul Iosefin; era ortodoxă, eram cu kipa pe cap. Am făcut primele clase primare până în ’44, când s-a terminat războiul. Atunci ne-am dus înapoi la Caransebeş, am regăsit casa şi magazinul. Tata a refăcut totul şi a mers bine până în ’47, când au venit comuniştii la putere. Atunci a lichidat totul şi ne-am mutat cu toţii la Timişoara. A încercat el să deschidă un comerţ la Timişoara, dar, când a văzut că s-au instalat comuniştii, s-a lăsat şi a lucrat din nou ca electrician.
La Timişoara am continuat cu clasele a III-a şi a IV-a de liceu, având ca diriginte pe…
…tatăl meu!
Da. Rabinul Ernest Neumann. Am fost în celebra lui clasă, împreună cu Krausz Iancsi, cu Székely Gyuri, cu Reich Feri… toată gaşca pe care o ştii, probabil. În ’48 am terminat a IV-a clasă de liceu şi atunci s-a desfiinţat Liceul Israelit. Acolo am cunoscut-o şi pe mama ta. Înainte de a se căsători, pentru că ne considera prieteni, profesorul nostru şi-a adus logodnica, să ne-o prezinte. După aceea ne-a întrebat: ,,Ce părere aveţi?” Iar noi i-am dat aprobarea de căsătorie. (Râdem)
Clasa noastră edita un ziar. În orele de dirigenţie, Neumann Ernö cu Iţcovici Ivan, redactorul, prezentau articolele şi discutam ce să punem, ce nu, ce merge, ce nu merge…
Tata mi-a povestit că elevii lui au scris o teză într-o zi caldă de vară şi el a comandat îngheţată pentru fiecare. Nu ştiu dacă voi eraţi.
Probabil noi, pentru că noi am fost favoriţii lui, dar eu nu ţin minte, poate a fost înainte de a fi venit eu. Mai am o poveste simpatică cu el. Îl aveam profesor de ivrit pe Kaufteil, Kufi îi ziceam. Într-o zi, intră la veceu la băieţi şi vede pe perete: ,,Kufi – Kufcha – Kufo ‒ Kufenu, Kufechem ‒ Kufam…”, adică: Kufi al meu, Kufi al tău, al lui, Kufi declinat în toate formele! S-a dus furios în cancelarie şi l-a întâlnit pe dr. Neumann: ,,Uite ce fac bandiţii ăştia ai tăi!” ,,Ce s-a întâmplat?” ,,Uite, numele meu e…” ,,Ar trebui să fii mândru că şi acolo se gândesc numai la ivritul tǎu, la gramatică.”
V-a apărat întotdeauna.
Da, întotdeauna.
A rămas tânăr până la capăt. Îi plăceau foarte mult tinerii şi ştia să se pună la acelaşi nivel cu ei.
Noi l-am iubit şi eram prieteni cu toţii, împreună. Am făcut istoria evreilor şi religie, iar dirigenţia era, de fapt, şedinţă de lucru pentru ziarul „Solidaritatea”.
Despre ce aţi scris?
Székely Gyuri şi Krausz Iancsi scriau despre ştiinţă sau istorie. Eu eram cu chimia: experienţe de chimie, curiozităţi din chimie. Semnam: ,,Kimicus”.
Odată am făcut grevă, două săptămâni de grevă. Pe ce chestie? L-au schimbat pe dr. Neumann şi l-au pus în locul lui pe Schwartz Hermann, profesorul de matematică. De ce? Pentru că Neumann devenise rabin. ,,Ori vine el înapoi, ori noi nu mai venim!” Până la urmă, a venit înapoi şi, în următorul număr al ziarului ,,Solidaritatea”, am pus sus un titlu mare: ,,Ni s-a făcut dreptate!”
Îţi aduci aminte de alţi profesori?
Bong Eduard, profesorul de franceză. Era unul, Klein Imi, care întârzia deseori. Deschidea uşa şi se furişa înăuntru. Bong se făcea că nu-l vede, până când se aşeza în bancă. Şi atunci răsuna: ,,Afară!” Când se termina semestrul, Bong scotea o cheie, o punea pe catalog şi spunea: ,,Semestrul s-a încheiat!” Ne-a învăţat ,,Le corbeau et le renard”[4], iar tema de casă era: ,,Scris de cinci ori şi învăţat pe de rost de zece ori!”
La ora de igienă, Feri Reich a luat o ceapă, a tăiat-o şi a atârnat-o lângă bec. Intră Sugár, profesorul, se aşază şi, la un moment dat… Ştii ce-i aia tiribombă? Se făcea din hârtie, cu ceva înăuntru, o aruncai şi pocnea. Feri a luat tiribomba şi a aruncat-o. A nimerit exact în ceapă, ceapa a căzut pe catedră, pe catalog, şi tiribomba a căzut tot pe catalog şi a făcut un poc mare. A sărit Sugár: ,,Au vrut să mă omoare!” Şotiile noastre… Pe urmă le povesteam toate dirigentului nostru şi el ne dojenea. Dar a ştiut să ne înţeleagă!
Când eram încă la Liceul Israelit, eram mare amator de chimie. La vârsta de 7 ani, când am venit la Timişoara prima dată şi am locuit un timp la un văr de-al mamei, tot Weisz, m-am jucat cu Willy, băiatul lor, cu patru ani mai mare ca mine. El avea un laborator de chimie şi făceam tot felul de substanţe: cerneală, prafuri de curăţat, lichide şi combinaţii de-astea. Pe urmă am făcut, împreună cu Krausz Iancsi, tot felul de experienţe. Iancsi avea deja înclinaţii medicale şi m-a învăţat cum se fac injecţiile. Am luat o pernă şi făceam injecţii cu acul, până ce am umplut toată perna cu apă. Când a venit mama lui acasă… Vai! A luat perna aia… curgea apa din ea!
Sionism şi carieră
Nu era şcoală tehnică de chimie la Timişoara, doar la Cluj; şi părinţii nu m-au lăsat să plec. Atunci am făcut hidrotehnica. Am avut noroc că am început să lucrez la filiala din Timişoara a Institutului de Proiectări de Construcţii Hidrotehnice din Bucureşti. În ’56 terminasem facultatea. Scurt timp după aceea, în ’57, trebuia să facem un proiect, un baraj mare lângă Reşiţa; şi, la filiala la care eram eu, eram singurul hidrotehnician. Pentru că nu era pe cine să pună şef de proiect, după mari insistenţe de ale mele şi cum nu aveau altă soluţie, m-au pus pe mine şef de proiect. Aşa că, la vârsta de 25-26 de ani, am fost şeful proiectului pentru barajul Secu, cel care este şi astăzi o capodoperă în România.
Imediat după război, am fost atras de ideile sioniste. Eu m-am înscris la Haşomer Hatzair. După un an de zile, când mi-am dat seama că ideologia lor era prea stângistă pentru mine, am trecut la Dor Habonim. Acolo am fost împreună cu Rici[5], cu Zsuzsi, Csuli şi alţii.
Aveam un sediu în Cetate, unde eu eram responsabilul. Într-o zi m-am dus acolo, uşa era deschisă şi înăuntru erau câţiva securişti. Era în ’48. Era tocmai perioada când s-a interzis mişcarea sionistă. M-au interogat, eu le-am povestit ceva, în genul ,,aici ne jucăm ping-pong…”, că erau mese de ping-pong acolo. Ei au crezut ce au crezut, m-au interogat timp de ore şi până la urmă mi-au dat drumul. Şi cu asta am încheiat activitatea mea sionistă în România.
Pe vremea aceea voiai deja să emigrezi în Israel?
În 1950 am început şi ani de zile am tot încercat. Cred că prin 1956 era la modă să se ceară plecarea nu în Israel, ci în diverse părţi ale lumii. Noi am cerut Guatemala. Întâmplarea face că, atunci când am ajuns aici, în ţară, în Israel, am avut o lucrare mare în Guatemala şi am fost acolo cu toată familia un an de zile! Deci am încercat să plecăm, dar am tot fost refuzaţi.
Ai suferit atunci din cauza asta?
Cum să nu! În primul rând, că n-am primit repartizare la facultate. Când am terminat Şcoala Hidraulică, nu aveai voie să mergi la facultate, decât cu aprobare specială. În clasa noastră s-a dat aprobare specială pentru patru persoane. Eu am ieşit al doilea în clasă; dar, fiind înscris pentru Israel, nu am primit repartizare.
Nu ai putut să dai admiterea la facultate.
Exact. Şi atunci, una din fete, care tare ţinea la mine, zice: ,,Ce eşti tu, bărbat?! Nu ştii să lupţi?” Ea era între cei propuşi, era pe locul trei. M-am ambiţionat. Eu câştigasem o serie de diplome la concursuri naţionale de matematică, de fizică, tot felul de premii am avut. La un concurs de matematică am luat premiul I pe ţară, premiu ce mi-a fost înmânat de Ana Pauker.
Mi-am făcut o strategie. S-a dat admiterea, eu n-am putut să o dau – asta era situaţia. Era în 1951. Au mai rămas locuri libere şi peste două luni urma să fie o a doua sesiune de admitere. Mi-am luat toate diplomele şi m-am dus la Bucureşti, la Ministerul Învăţământului, să cer să mi se dea voie, pe baza acestor diplome, să intru la facultate fără admitere. Mi s-a spus: ,,Trebuie să dai admitere, nu se poate altfel”. ,,Daţi-mi, vă rog, în scris.” Mi-au dat în scris: ,,Andrei Weisz trebuie să se prezinte la examenul de admitere”. Eu nu le-am zis că n-am primit repartizare. Eu le-am cerut să-mi dea voie să intru la facultate, fără admitere, la care mi-au zis că nu se poate şi că eu trebuie să dau admiterea. Am mers cu hârtia asta la facultate şi le-am zis: ,,Uite, trebuie să mă prezint la examenul de admitere”.
Asta au descoperit-o de abia când am terminat facultatea! Când să primesc diploma la sfârşit – trebuia să primesc diplomă de merit, pentru că am terminat cu note maxime –, au pregătit dosarul şi nu mi-au găsit repartizarea! Singurul lucru pe care au putut să-l facă a fost că nu mi-au dat diplomă de merit, ci mi-au dat doar diplomă obişnuită.
Erau ani grei pe atunci. Cum v-aţi descurcat financiar?
Din salariul tatii şi dintr-al meu, salarii mici. Dar ne-am descurcat. Să-ţi povestesc…
Au trecut anii. Tatăl meu a început să simtă povara vârstei. Într-o zi mă cheamă şi îmi zice: ,,Uite ce-i, eu îmbătrânesc şi mi-e tot mai greu să mă urc pe scări, ca electrician. Vreau o meserie pe care s-o pot face şezând. Mă dor şi picioarele… M-am gândit (asta era în 1956) să repar radiouri”. ,,Da, zic eu, e o idee foarte bună.” ,,Du-te, cumpără-mi nişte cărţi!” M-am dus la librărie, am cumpărat. ,,Ah, sunt în româneşte. Eu am făcut şcoala în limba maghiară, îmi vine greu. Capul tău e tânăr, citeşte tu, învaţă şi învaţă-mă şi pe mine.” În ’56 terminasem facultatea, lucram deja. Citeam când veneam acasă; dar ba eram eu obosit, ba era el obosit, n-a mers cu învăţatul. Într-o bună zi, am găsit un anunţ în ziar: „Asociaţia Inginerilor şi Tehnicienilor organizează cursuri de reparat radiouri”. „Tată, du-te, înscrie-te la cursul acesta.” S-a dus şi seara mi-a spus: ,,Te-am înscris”. ,,Pe mine??? De ce pe mine, era vorba ca tu…” ,,Am spus că am venit să mă înscriu pentru cursul de radio. Era o fată tânără, s-a uitat la mine şi mi-a zis: «Nu credeţi că sunteţi prea bătrân pentru asta?» Şi atunci am zis că am venit să-l înscriu pe fiul meu. Tu te duci, înveţi şi mă înveţi şi pe mine.” Aşa am învăţat eu să repar radiouri. Între timp, am cerut iar să plecăm, iar m-au dat afară, m-au degradat, mi-au dat un salariu de desenator-copist, dar făceam în continuare muncă de inginer. Şi aşa am început să repar radiouri şi magnetofoane, să mai câştig un ban în plus.
La sfârşitul cursului ni s-a zis: ,,Toţi cei care au terminat cu nota peste 8 au dreptul să se înscrie în partea a doua a cursului: reparare de televizoare”. Era în ’59. Reparatul de televizoare se plătea bine, mai ales că la Timişoara se prindeau programele de la unguri şi de la sârbi, iar pentru sârbi trebuia instalat un schimbător de frecvenţă pentru partea de sunet, ca să se poată auzi. Am făcut cursul de televizoare, iar apoi luam câte 150 de lei pentru o reparaţie.
Îl ţin minte pe profesorul Eisenscher[6], profesor de chimie. Odată m-a chemat: ,,Uite, de când soţia mea a făcut curăţenie, nu-i mai prind pe unguri”. Ce era? Era un cablu bifilar, pe care soţia lui l-a luat frumos, l-a înfăşurat şi a făcut o bobină. Fiind bobină, nu mai trecea prin el semnalul. Am luat bobina, am desfăcut legătura şi am spus: „Suflaţi aici, vă rog!” Şi am aruncat-o. În clipa aceea a apărut imaginea, era ca o scamatorie. ,,Ce-ai făcut?” ,,Sunteţi profesor. Gândiţi-vă singur.” Două săptămâni după aceea a murit şi n-am mai ajuns să-i spun…
Eşti cunoscut la Timişoara ca unul dintre cei care au participat la construcţia primului calculator electronic. Cum ai ajuns să lucrezi la acest proiect?
Am auzit că la Politehnică sunt doi evrei care fac un calculator electronic. M-am interesat, unul se numea Kaufmann, celălalt, Willy Löwenfeld. Cu Sepi Kaufmann am vorbit chiar ieri la telefon, are 90 de ani, e în Germania, la Münster. Tata mi-a zis: ,,Ah, Willy Löwenfeld, când eram copil, mă jucam cu el! Era mai mic decât mine şi tare al dracului!” Ne-am dus la institut, a deschis Kaufmann. „Löwenfeld nu e aici, dar pot să vă arăt ce facem.” Am fost încântat! Fire, tranzistoare… ,,Tare mi-ar plăcea…” Şi m-au luat. Noi am făcut primul calculator electronic la Timişoara.
,,1961-2011. Maşina electronică de calcul a Institutului Politehnic Timişoara. Cincizeci de ani de la punerea în funcţiune” (Citesc titlul cărţii din faţa mea.)
Am fost la Timişoara când s-a sărbătorit asta.
Aşa ai ajuns de la radio la televizoare, apoi de la televizoare la computere!
Am ajuns să fiu eu şeful calculatorului la Institutul de Proiectare din Timişoara. Dar, de câte ori voiam să plec în străinătate, nici vorbă! Un om ca mine nu se trimite, unui om ca mine nu i se dă voie să iasă din ţară.
Andrei şi Ruti
Ţi-am trimis fotografia de la nunta noastră. Rabinul Neumann ne-a cununat în 1964.
Cum am cunoscut-o pe Ruti? Luam lecţii de engleză la tanti Trude, care era bună prietenă cu mama lui Ruti. Ruti era medic la mama dracului, la ţară, în Maramureş. Într-o zi, îmi spune tanti Trude: ,,Fiica unei prietene vine pentru trei săptămâni acasă, în concediu. Ea nu prea cunoaşte multă lume. Ocupă-te tu de ea”. Nu mi-a convenit. Aveam 30 de ani. ,,Tanti Trude, ce am eu nevoie să mi se recomande cineva?”
Eu aveam 30 de ani, ea, 26. Ne-am întâlnit, mie nu mi-a plăcut de ea, eu nu i-am plăcut ei, dar am stat puţin la tanti Trude de vorbă şi am dus-o la un film, ,,Cucerirea vârfului Everest”. După film, am mers la un restaurant şi, după aceea, am dus-o acasă. I-am mai dat o întâlnire şi aşa mai departe… După trei săptămâni, ea s-a dus înapoi la ţară. Eu am scris o scrisoare, de politeţe, ea n-a răspuns, a doua scrisoare… Îi spun mamei mele: ,,Ruti nici măcar nu-mi răspunde”. Mama mea o cunoştea pe mama ei, mama ei a spus ce a spus… Şi Ruti a venit iar… Un an mai târziu, eram căsătoriţi. Nunta a fost în 10 decembrie 1964, ziua în care s-au dat premiile Nobel, iar fiul nostru s-a născut în 5 decembrie, exact peste un an.
Aveţi o familie frumoasă şi aţi realizat enorm.
Şase nepoţi: trei băieţi şi trei fete. Eu i-am spus lui Ruti imediat: eu vreau doi copii, un băiat şi o fată, cu doi ani şi jumătate între ei.
Aşa ai dat comanda şi aşa a fost.
Când eragravidă prima dată, am zis că trebuie să fie băiat. Zice: ,,Important e să fie sănătos”. Zic: ,,Nu mă interesează nimic. Băiat!” Era tare supărată: ,,Cum poţi să fii aşa?” A ieşit băiat. Şi după aceea: ,,Acuma vine o fată”. ,,Dar cum vorbeşti aşa?!” ,,Ascultă, cel mai simplu ţăran, dacă bagă o sămânţă de porumb în pământ, ştie că iese porumb, nu? Ce, eu să nu ştiu ce fac?”
Cum să plec?
Am tot vrut să plecăm… Am avut patru încercări de fugă. Prima a fost prin Iugoslavia, în ’65; a doua oară în ’69, la Viena; în ’73 am fost cu maşina în Cehoslovacia şi n-am reuşit sǎ trecem în Austria; iar în ’74, la graniţǎ, ne-au prins românii cǎ aveam diplomele la noi, ceea ce i-a făcut să ne suspecteze că vrem să fugim. Nu am depus actele niciodată cu Ruti împreună. De ce? După trei luni după ce ne-am căsătorit, Ruti a rămas gravidă, a venit imediat primul copil. E o răspundere. Dacă mă dă afară, ce mă fac? Am încercat să fug… Ruti tot timpul mă bătea la cap: ,,Uite, şi aceşti prieteni au depus actele. Tu de ce nu vrei să le depui?” Ea insista să depunem actele; şi eu: nu, nu, nu. Nu se putea cu forţa, trebuia cu capul.
Am făcut multe şmecherii în viaţă. Şi venirea mea aici, în Israel, a fost cu şmecherie. Nu numai că am primit paşaportul, am fost de-a dreptul trimis aici. S-o iau mai pe îndelete…
Prima încercare de fugă am avut-o în 1965, când Ruti era gravidă. Am cerut paşaport pentru Iugoslavia, că de acolo se putea fugi. Am primit numai eu. ,,Soţiei îi dăm după ce te întorci tu.” La Belgrad, m-am dus în strada Moshe Piade nr. 5, unde era ambasada israeliană, şi le-am spus ,,Puteţi să mă ajutaţi?” Mi-au zis: ,,Noi nu suntem un oficiu de turism, vino cu soţia şi vedem noi”.
În 1969, am fost la un congres în Weimar şi, la întoarcere, am fugit în Austria. Am ajuns cu trenul la Bratislava. Era în ’69. În august ’68 intraseră ruşii în Praga. România a fost singura ţară din blocul de Est care nu s-a alăturat ruşilor, ci dimpotrivă, Ceauşescu a ţipat împotriva ruşilor. Ăsta a fost motivul pentru care, în Cehoslovacia de atunci, românii erau foarte bine văzuţi de populaţie. M-am învârtit prin Bratislava şi, aproape de gară, am găsit un restaurant. Am intrat şi am văzut nişte grăniceri. Şedeau la masă, beau, vorbeau. Vorbeau ungureşte. Am cerut voie să mă aşez lângă ei, la masă. Povesteau glume, am povestit şi eu, am început să povestesc glume puţin cam politice şi am văzut că ei cam sunt de acord, dar îmi fac semn: „Şşşt”. Încep să şuşotesc cu unul care stătea lângă mine: ,,Măi, eu vreau să trec. Cum să fac?” Şi el îmi spune: ,,La ora cinci e un tren care pleacă la Viena, eu voi fi la control. Urcă-te în penultimul vagon”. I-am spus că am paşaport românesc, că n-am probleme cu austriecii. Bun… Era ora zece dimineaţa. Trenul era la cinci după-amiază. Hai, să văd Bratislava! Depun geamantanul la bagaje, primesc un bon, îl pun în buzunar şi mă plimb.
La patru şi jumătate vin înapoi la gară să-mi scot geamantanul. Caut bonul. Nu e bonul. Fără bon, nu îmi dă geamantanul. Până la urmă, am recuperat geamantanul. Ies afară, văd cum trenul porneşte, eu cu geamantanul greu, fug, prind mânerul la ultimul vagon, trenul prinde viteză şi eu nu pot şi nu pot să mă urc. La un moment dat, alunec şi cad. Lumea ţipă, urlete… trenul se opreşte. Eu mă scol, urc în tren, din ultimul vagon trec în penultimul vagon, mă aşez. În compartiment, o singură persoană. Era un neamţ din Germania de Vest, care fusese la expoziţia din Brno. Eu aveam ceva valută la mine, 21 de şilingi şi 60 de bănuţi. Pe vremea aceea, 25 de şilingi erau un dolar. Cum ne apropiem de punctul de graniţă, se deschide uşa: ,,Paşapoartele, vă rog!” Eu încep să caut. Mă prefac. Şi caut şi caut şi, în sfârşit, vine prietenul ăsta al meu şi zice celuilalt: ,,Lasă, controlez eu. Tu du-te mai departe”. Bun. Ajungem în partea austriacă, vine ăla cu paşaportul, nicio problemă, vine conductorul: ,,Biletele!” Îi spun: ,,Nu am bilet, dar vreau să cumpăr”. „29 de şilingi.” Mi-a plătit opt şilingi cel din Germania de Vest, am rămas cu 60 de bănuţi.
Am ajuns la Viena. Ştiam unde să mă duc. ,,Dacă ajungi aici, să vii la mine şi nu mai ai nicio grijă”, aşa mi-a zis persoana respectivă. Era 1 iulie, căldură, era deja seară, eram în trenci, cu geamantanul greu. Şi merg, şi merg, şi caut strada… S-a făcut nouă seara până am ajuns la fosta soţie a unui văr de-al tatii, care s-a recăsătorit la Viena. Băiatul ei studia în România şi ea venea să-şi vadă fiul. Aranjasem cu ea că, dacă cumva vin, să mă ajute. Ea îmi deschide uşa. Stăm în uşă. ,,La ora asta vii?” ,,Acum a ajuns trenul.” ,,Ăsta-i singurul tren pe care l-ai avut?” (Râdem) ,,Ţi-ai rezervat o cameră la hotel?” Avea fiul în România, ştia doar care era situaţia! ,,Păi cum să vii în plin sezon fără să rezervi hotel?” Între timp, am intrat înăuntru. Zic: ,,Mă pot culca într-un colţ, e vorba de o zi…” ,,Unde? Aici e dormitorul nostru, ăsta-i salonul, biroul.” Avea vreo şase camere, dar fiecare avea o anumită destinaţie. Soţul ei, pe care nu îl cunoscusem, şi-a dat seama de situaţie. ,,Vrei să mănânci?” ,,Nu, mulţumesc, dar aş bea ceva.” Mi-a dat un pahar de apă, încă un pahar de apă, şi, între timp, ea vine: ,,Închipuie-ţi ce noroc, am găsit o cameră la un hotel foarte bun, la Kaiserhof. Să-ţi chem un taxi”. Eu aveam în buzunar cei 60 de bănuţi. La care soţul zice: ,,Îl duc eu cu maşina”. Ne aşezăm în maşină noi trei, ea, soţul şi cu mine, ajungem la Kaiserhof. Soţul îmi şopteşte la ureche: ,,Ai probleme, nu-i aşa?” Zic că da. Simt că îmi bagă o hârtie în buzunar. Când mă uit, 500 de şilingi! Am stat o noapte la acel hotel. A doua zi m-am dus să caut ceva ieftin de tot şi m-am prezentat la Sohnut…
…organizaţia care se ocupă de cei care vor să emigreze în Israel.
Da. Acolo îmi dă formularele şi vede că eu completez: soţie, doi copii. Fetiţa, un an, băiatul, trei ani. ,,Ei unde sunt?” ,,La Timişoara.” ,,Şi vrei să pleci?” ,,Vreau să plec şi după aceea să-i scot.” ,,Nu există aşa ceva. Destui vin la noi, ne bat la cap să le scoatem familia şi noi nu putem să-i scoatem. Ori cu ei, ori nu pleci. Sau renunţi la familie. Divorţezi.” ,,Cum să renunţ la familie?!” Am plâns…
Când am ajuns înapoi la Timişoara, aveam ştampila austriacă în paşaport. După două săptămâni, mă cheamă la Securitate. ,,Ah, am venit pe acolo, că era mai scurt drumul.” Şi încep: ,,Ah, e o mizerie acolo, dacă aţi şti ce rău e!” Am povestit ce rău este şi i-am convins că sunt în regulă, că văd lumea aşa cum trebuie să o văd.
Voiam să plecăm în Israel. Tactica era clară: trebuia să-mi fac prieteni.
Şeful Serviciului de Paşapoarte era un oarecare Vrăbeţ, colonel de Securitate. El locuia foarte aproape de mine. Într-o zi, îl văd pe Vrăbeţ cu capota maşinii deschisă. Avea acelaşi tip de maşină ca şi mine, o Skoda. Trec pe acolo: ,,Ah, bună ziua, aveţi o problemă? Haideţi că vă ajut eu.” L-am ajutat. Eu îmi întreţineam singur maşina, o cunoşteam. Vrăbeţ avea o fată exact de vârsta fetei mele, o chema Corina. Era un loc cu mult nisip lângă noi, se construia ceva. Am dus-o pe fiica mea acolo, am luat-o şi pe Corina. Tot aşa, când am mers la bazinul de înot. Aşa am făcut oarecum cunoştiinţă. El era mai reţinut.
În 1973, la un moment dat, am cerut paşaport să mergem în RDG. Ne-am băgat toţi în maşină, copiii dormeau transversal, pe banchete. Planul era ca din Cehoslovacia să fugim în Austria. Am încercat la un punct de frontieră, nu m-au lăsat, încă la alt punct de frontieră, nu m-au lăsat… Pe urmă am aflat că, lângă Bratislava, era mai uşor de trecut. Dar n-am mai avut curaj.
În toamna aceluiaşi an, patru zile înaintea rǎzboiului de Iom Kipur, m-am dus la secţia Paşapoarte, la Vrǎbeţ, şi i-am spus cǎ vreau sǎ cer paşaport pentru Israel. Vrǎbeţ a fost cam uimit de cererea mea, s-a uitat în dosarul meu şi a zis: ,,Aici, în acte, scrie că eşti de neînlocuit. Dar eu mă interesez. Dă-mi telefon săptămâna viitoare, spune cine eşti şi eu ori îţi spun «Vino la mine», ori închid telefonul”. Asta a fost miercuri. Sâmbătă a început războiul de Iom Kipur. N-am mai dat telefon.
Vara următoare, în 1974, m-am dus iar să cer paşaport, în Germania de Est. Am luat toate actele cu noi, tot, voiam să le ascund undeva în motor, în filtrul de aer… Când să fac asta, ploaie groaznică! Şi a plouat, şi a plouat, şi am ajuns la Oradea şi tot ploua! Ce să mă fac cu toate actele?! Am ajuns la punctul de graniţă, au găsit toate actele. ,,Ce-s cu actele astea?” Am avut o poveste pregătită: ,,Am auzit că în Germania este un medicament, ceva cu fluor, pentru dinţi la copii, şi soţia mea este medic, va trebui să scrie o reţetă şi are nevoie de acte să arate că e medic…” Şi aşa mai departe. N-a mers. Ne-au luat toate actele. ,,Vă prezentaţi la biroul de paşapoarte.”
M-am dus la Vrăbeţ. ,,Tovarăşe Weisz, ce mi-ai făcut?! Am avut încredere în dumneata!”
Plecăm!
Trece un an, eram deja în 1975. Am mers la un mare congres internaţional de calculatoare, la Bucureşti. Văd la unul pe ecuson: „Dr. Michael Resh, Israel”. Mă duc la el, ştiam puţin ivrit învăţat la Zsidlic: „Vreau să plec, poţi să mă ajuţi?” Eu am prezentat ceva la congres, a văzut că nu sunt un coate-goale. ,,Ştii ce, dă-mi toate datele tale, eu seara sun la ambasadă şi mâine îţi dau răspunsul.” A doua zi, unde-i Resh? Nu e Resh. Mai era încă un israelian, unul Szekely. Mă duc la el: ,,Ce-i cu Resh?” Îmi zice: ,,La recepţie mi-au spus că noaptea a făcut check-out şi a plecat”. Asta a fost în august 1975.
În 31 ianuarie 1977, pe la prânz, vin acasă. Zice soţia: ,,Te-a căutat un oarecare colonel Ionescu şi a spus să mergi neapărat la el, la camera 302”. ,,Păi acolo-s Paşapoartele!” Am fugit acolo, am intrat la el. ,,Vă rog, luaţi loc. Beţi o cafeluţă?” Până atunci, ca să pleci, stăteai seara la coadă, să prinzi formular a doua zi. ,,Noi suntem informaţi că dumneata ai vrea să pleci în Israel. E adevărat?” ,,Da, cum să nu.” ,,Astea-s formularele care trebuie completate şi asta e o listă de acte pe care trebuie să le prezinţi.” Acte că n-am datorii la curentul electric, că n-am rate, şi încă şi încă. De la serviciu trebuia să aduc dovadă că n-am lucrat cu documente secrete şi că nu sunt de neînlocuit. Totodatǎ, mi-a spus cǎ a dat dispoziţie ca totul sǎ fie pregǎtit şi, în caz cǎ undeva am dificultǎţi, mi-a dat numǎrul lui de telefon ca sǎ-l pot suna.
Între timp, se schimbase la noi directorul şi a ajuns director un fost hitlerist, care s-a făcut apoi mare comunist. Un tip foarte al dracului. Eram la cuţite cu el. ,,Tovarăşe Roth, îmi dau demisia şi am nevoie de…” ,,Nu dau absolut nimic. Ce înseamnă asta?” El ţipă la mine, eu ţip la el! Deschid uşa şi-i spun secretarei: ,,Vă rog formaţi numărul acesta de telefon şi daţi legătura la tovarăşul”. Secretarele m-au auzit ţipând şi cum dau eu dispoziţii, aşa că una a fugit afară să zică la toată lumea: ,,Vai, ăsta a înnebunit! Ţipă la director!” Cert e că a luat telefonul şi îl aud cum spune: ,,Da, da, cum să nu, am înţeles, da, da, da, da, da.” Se scoală şi pleacă, eu rămân singur la el în cabinet şi aştept. Ies afară, întreb secretara unde-i Roth. ,,A spus să te duci la directorul adjunct.” De la acela am primit toate hârtiile, tot.
Am venit acasă, îi spun soţiei: ,,Gata! Plecăm!” Am împachetat şi am plecat să facem un tur al ţării, de adio. Am trecut şi prin Bucureşti. Am ajuns pe 24 august 1977. Vreau să intru la ambasadă, că eu deseori mergeam la ambasadă, eram ca al casei. Miliţia care pǎzea nu mă lasă să intru. Eu insist ‒ nu şi nu. La un moment dat, iese maşina ambasadei şi, când mă uit, Yossi, unul dintre secretarii ambasadei, pe care-l ştiam demult, era la volan. Opreşte maşina, îi spune miliţianului să mă lase să mă apropii. ,,Yossi, vreau să ştiu ce e cu paşaportul”. Zice: ,,Nu se poate, e aicea Begin, se întâlneşte cu Ceauşescu”. ,,Dacă aveţi paşaportul meu, trimite-mi acasă o telegramă, nu contează cu ce conţinut.” Am continuat concediul, în 31 august am ajuns acasă. Tata îmi zice: ,,Ai primit o telegramă că ţi-ai uitat ochelarii la Bucureşti”.
Bun, în regulă. Am vândut tot, am primit paşaportul.
Când am ajuns aici, în Israel, bineînţeles că ştiau de toate peripeţiile mele. Ei ştiu totul. Au zis: ,,Foarte bine, acum ai venit ca domnul, cu toată familia”. ,,Da, dar aia a fost în ’69, când m-aţi trimis înapoi, iar acuma este ’77, au trecut opt ani de atunci!” Mi-au zis să mă duc la Michael Resh şi să-i spun mulţumesc, deaorece datorită lui am putut pleca. Michael Resh mi-a povestit: ,,M-am dus seara atunci, la ambasadă. Şi, când m-am întors, toata camera era răvăşită. Venise Securitatea. Ambasada mi-a zis să împachetez şi să plec din România cu primul avion”. În Israel, a luat legătura cu ajutorul parlamentar al senatorului Jackson, senator din statul Washington, cel care a introdus o clauză în legile americane, care spunea că SUA poate da Clauza naţiunii celei mai favorizate[7] numai acelor ţări care permit emigrarea.
Au fost încercările alea de fugă… Şi, până la urmă, întâmplarea a făcut să-l întâlnesc pe Resh la congresul acela. Şi atunci am văzut că, vorba aceea, actele sunt toate făcute, eu trebuie doar să le culeg: ,,poftiţi o cafeluţă!” Şi nu să stau noaptea la coadă…
Apropo de Securitate, cu Reich Feri, fostul meu coleg de clasă şi prieten, am avut o chestie pentru care nu mă iartă nici până acuma! Şi nu reuşesc să-l conving că eu am avut dreptate. Reich Feri a venit în Israel tot printr-o mică şmecherie.
Ştiu că a aşteptat 17 ani până să plece.
El a venit în ’69, începuse în ’52. Eu am aşteptat 27 de ani, începusem deja în ’50. Ţin minte când a fost Războiul de Şase Zile, el era înnebunit: ,,Ăia se luptă acolo şi eu nu pot să merg să ajut!” Securitatea a intrat în legătură cu el şi el a promis cuiva că… A făcut totul ca să poată veni. Securiştii au vrut să-l folosească pe el, să le dea informaţii de aici, din Israel. Şi pe mine încercaseră să mă facă spion, dar am scăpat printr-un tertip. Asta-i altă poveste… Să mă întorc la Feri. Eu eram bun prieten cu el şi el mi-a povestit totul. Când am fost eu la Viena, la Sohnut, el deja primise paşaportul. Eu le-am spus celor de la Sohnut: ,,Vedeţi, ăsta va veni, el e 100% în regulă, dar Securitatea vrea să-l… Ajutaţi-l cumva, ca să poată să dea un fel de informaţii, că tatăl lui e încă în România. Găsiţi o soluţie“. Când el a sosit în Israel, se ştia totul. Şi pentru asta nu mă iartă, că de ce am vorbit. Zic: ,,Am vrut să te ajut”. El zice: ,,Nu trebuia să vorbeşti!” L-au luat la început puţin cam tare. De câte ori îi tot explic, de câte ori ne întâlnim, îmi spune: ,,Dar totuşi nu trebuia!” Iar eu: ,,Binele ţi-am vrut. Că dacă ei nu ştiau chestia asta, te puteau bănui şi ajungeai mai rău”. După aceea a fost în regulă, a lucrat la armată.
Îţi era clar că destinaţia este Israel, nu SUA sau Germania?
Da. Le-am explicat şi lor: am vrut să vin acasă. Era o lege atunci în România, că trebuie să facă o şedinţă la locul de muncă, cu partidul, cu sindicatul, ca să te lămurească să renunţi la plecare. Şi am fost chemat şi eu. Eram patru persoane: trei nemţi care voiau să plece în Germania şi eu, în Israel. Se uită unul la mine: ,,Pentru ce vreţi să plecaţi în Germania?” ,,Nu vreau să plec în Germania.” ,,Dar unde?” ,,În Israel.” În clipa aceea, Vrăbeţ îi şopteşte unuia ceva la ureche, se scoală şi pleacă. N-a vrut să fie de faţă. ,,Ah, da? De ce vreţi să plecaţi în Israel?” ,,Vreau să plec acasă, am acolo rude. Ştiţi, acum 2000 de ani, când romanii…” Am vorbit vreo jumătate de oră, am făcut o lecţie de sionism, începând cu căderea celui de-al doilea templu, cu romanii din cauza cărora ne-am răspândit în lumea întreagă, cu Spania 1492, cu pogromurile din Rusia… De România şi de Holocaust n-am amintit, dar de toate le-am povestit. Nici pâs n-au zis. Am ţinut o lecţie de sionism. ,,Bun, mulţumim, o să-ţi dăm răspunsul.” De atunci aştept răspunsul.
Vrăbeţ a ieşit atunci, n-a vrut să fie de faţă. Când am fost pe urmă în vizită, la trei ani după ce-am plecat, pentru că părinţii erau încă în România, m-am dus la Vrăbeţ acasă. Doamna a venit la uşă. S-a uitat la mine, a închis uşa… Un cuvânt n-a vrut să vorbească cu mine. Era în 1980. Am vrut doar să-i mulţumesc. Nu datorită lui am plecat, dar a fost om. A fost om.
Nu-i de ajuns să ai 2000 în buzunar…
În ’83 au venit părinţii. Atunci Ceauşescu tocmai scosese o lege că fiecare trebuie să-şi plătească studiile. Şi eu am plecat în România cu 6.000 de dolari, ca să-mi scot părinţii. Până la urmă, nu a fost nevoie de bani.
Să-ţi spun o glumă, e legată de asta:
Într-un orăşel mic din România, să zicem Fălticeni, rav-ul[8] merge la domnul Kohn, care era cel mai bogat comerciant evreu din localitate, şi-i spune: ,,Domnul Kohn, azi e vineri, poţi să-mi împrumuţi două mii de lei până duminică?” ,,Da, bineînţeles, pentru rav-ul meu, sigur!” Merge Kohn, ia 20 bancnote de 100, le pune în plic, i le dă. Duminică dimineaţa, merge rav-ul să restituie banii. Mai trece o săptămână, se repetă acţiunea. Şi în fiecare săptămână, acelaşi lucru. ,,La ce-i trebuie banii?” Kohn notează toţi banii, seria lor şi ordinea în care erau bancnotele. Duminică vede că sunt în aceeaşi ordine şi sunt aceiaşi bani. ,,Rabi, cu cea mai mare plăcere îţi dau bani, dar m-ai făcut curios. De ce ai nevoie de aceşti bani, că văd că nu-i foloseşti?” ,,De Şabat, după Şaharit şi înainte de Musaf[9], eu ţin un discurs. Îmi pun plicul în buzunar, pentru că omul care are douǎ mii în buzunar, vorbeşte cu totul altfel.”[10]
Asta e gluma.
În ianuarie ’83, plec la Timişoara să-mi ajut părinţii să plece, că au primit paşaportul. Aveam la mine, în două buzunare interioare, 6.000 de dolari. Trebuia să faci un inventar cu lucrurile pe care voiai să le iei cu tine şi cu inventarul să mergi la Bucureşti, la vamă, pe Rahovei. Era deschis de trei ori pe săptămână, între orele 12 şi 14. Numai câte 20 de persoane se primeau de fiecare dată. Când am ajuns la Bucureşti, era şase dimineaţa, am mers pe Rahovei, era deja coadă, 12 persoane, noi eram pe locul 13, deci eram printre primii 20. După zece minute de stat afară, în februarie, ni s-a făcut groaznic de frig. Măi, aici trebuie făcut ceva. Îi spun tatei: „De-acum nu mă mai cunoşti, am o strategie”. Am plecat, m-am întors, am deschis repede uşa de la vamă, am intrat înăuntru, dau de portar. ,,Ce-i cu oamenii ăştia aici?” ,,Ştiţi, ăştia aşteaptă să primească…” ,,Şi de ce stau aici?” ,,Că numai la ora 12 îi primim.” ,,Cine a dat ordinul ăsta?” ,,Tovarăşul Ionescu.” ,,Cheamă-l aici!” ,,Ştiţi, eu nu pot să…” ,,Atunci du-mă pe mine la el.” Intru. Erau două persoane. ,,Care din voi este tovarăşul Ionescu?” ,,Să trăiţi, eu sunt.”,,Ce-i cu oamenii ăştia? Nu ştii că sunt turişti pe-aici? Vrei cumva să vadă că sunt cozi la noi? Să te ocupi imediat de asta! Imediat! Nu vreau ca turiştii strǎini sǎ vadǎ cǎ la noi sunt cozi!” ,,Da, să trăiţi!” N-a avut curajul să întrebe cine sunt şi ce sunt. Omul cu bani în buzunar altfel vorbeşte. A rămas şi tata perplex, cum, dintr-o dată, totul s-a aranjat şi am intrat la căldură. Ăsta nu-i sfârşitul poveştii.
Am ajuns aici, în Israel. Asta era încă înainte de povestea de la Bucureşti. Eram de foarte puţin timp aici, aveam de făcut urgent o lucrare în Thailanda, la Bangkok. Pe vremea aceea, încă nu se zbura direct. Plecam de aici la Copenhaga şi de la Copenhaga cu Scandinavian Airlines la Bangkok, cu escală la Delhi. M-am dus la bancă să scot un avans, 2.000 de dolari. Capul meu încă era în România: 2.000 de dolari, cu 60 de lei dolarul, sunt 120.000 de lei. Vai de mine, asta-i o sumă! Când mi-au dat de la bancă banii, aşa-mi tremurau mâinile! Am plecat cu Scandinavian cu business class… Am ajuns la Copenhaga seara, Scandinavian mi-a dat o cameră de hotel, că aveam a doua zi zborul, la Royal Hotel, 5 stele. Când am văzut, nici n-am ştiut ce să fac mai repede, ce baie, ce televizor, ce… Ce mai, 5 stele la Copenhaga! Să mă culc? Nu. Hai să văd mai întâi oraşul.
Am văzut un magazin cu sandvişuri. Nu-mi era foame, că în avion mâncasem, dar mă uit la preţuri: 18 coroane. Adică 2 dolari, 2 dolari cu 60 de lei sunt 120 de lei. În România costă un sandviş 2 lei şi aici 120! Nu cumpăr! Şi aşa mai departe… Deci, a fost un şoc! Un şoc imens. În avion, la bussines class, mă întreabă dacă vreau hârtie să scriu. ,,Da, dar cum se expediază?” ,,Ne ocupăm noi.” M-am gândit: „Nici nu mă costă timbrele!” (Râdem) Am scris pǎrinţilor la Timişoara: „Ţineţi minte bancul cu cei 2.000 de lei? Acum eu sunt omul cu 2.000 în buzunar. Dar am ajuns la o concluzie: nu-i de ajuns să ai 2.000 în buzunar. Trebuie să fii şi obişnuit cu ei!”
Epilog
V-a fost dor de Timişoara?
Deloc. A trebuit să mă duc de două ori acum recent, dar…
Amintirile neplăcute domină?
Da. Da. De câte ori mă înscriam pentru plecare, eram retrogradat. Şi după aceea, iar urcam sus, şi pe urmă iar jos… Trebuie să ai un psihic extrem de sănătos pentru a răzbi. Am avut un ţel în viaţă. Nopţile visam la asta. Am zis: cum ajung, sărut pământul! Dar am uitat. Am venit cu un avion românesc. Am văzut Haifa, din avion se vede universitatea din Haifa. Şi, când am ajuns aici, am văzut hamali evrei, poliţişti evrei… Mult timp mă gândeam: ,,Uite, ăsta-i un evreu!” Până m-am obişnuit.
Ai făcut armata când ai sosit?
Da. Am sosit la 44 de ani. Armata am început-o la 46 ani.
Şi totuşi te-au luat?
Eu puteam să zic da sau nu. Am zis da.
Şi cât timp ai făcut?
Trei luni. Ofiţerul meu avea 21 de ani şi îmi spunea ,,bunicule”. Dupǎ aceea, în fiecare an, miluim[11]; pânǎ la vârsta de 54.
Care erau sarcinile tale în armată?
Eu am fost pus la aviaţie, am luat şi o decoraţie. Am fost responsabil la câini. Jur împrejurul aeroportului e un gard păzit de câini. Eu le dădeam mâncare şi, de fiecare dată, trebuia să port altă uniformă care avea un anumit miros cunoscut de câini. Dacă venea altcineva, câinii săreau la el. Când a fost războiul din Liban, în 1991, de acolo porneau avioanele Phantom. La sfârşitul războiului am primit o decoraţie.
Cum te-ai realizat în Israel? Ce aţi realizat amândoi, tu cu Ruti?
În Israel am ajuns la ulpan. Am rămas douǎ luni. Între timp, am primit o listă întreagă de posturi. Unul era la primăria din Ierusalim, la secţia de ape, altul era la Technionul[12] din Haifa. În sfârşit, am ajuns la Tahal, un institut de proiectare pentru tot ce are legătură cu apa: irigaţii, centrale hidroelectrice, de alimentare cu apă, în Israel şi în toată lumea.
Ruti a fost şefă de secţie la spitalul din Bat Yam, care era cel mai mare spital de psihiatrie din ţară. A avut la început probleme, deoarece limba este unealta principală pentru un psihiatru. I-a fost greu, dar a reuşit să înveţe ebraica foarte bine. Copiii: Adi are master în fizică, dar lucrează în calculatoare şi acum şi în telefonie. Iar fiica mea are master în biologie şi lucreazǎ la secţia de fecundare artificialǎ in vitro.
Începuturile au fost tare modeste, că am venit cu nimic. Am avut o bancnotă de o sută de dolari, ascunsă. Cu asta am început. Şi acum ‒ patru case! De la zero am pornit. Am muncit tare, şi eu şi soţia. Şi uite, muncim până astăzi, la vârsta noastră.
 |
| 1964. Nunta lui Ruti, născ. Birnholz, şi Andrei Weisz. Pe dreapta, lângă mireasă, cantorul Salamon Katz (cu ochelari) şi rabinul dr. Ernest Neumann. |
 |
| Ruti şi Andrei Weisz, 2012, Shoham, Israel |
Interviu realizat de Getta Neumann, Shoham, Israel, noiembrie 2012. Publicat în volumul „Destine evreieşti în Timişoara. Portretul comunității din perioada interbelică până azi”. Editura Hasefer 2014