Destine evreiești la Timișoara: Iudit şi Duci Cohen

Pe drum spre Lod, orăşel de lângă Tel Aviv, mi se părea că aud vocile lui Iudit şi a mamei mele, că le văd râzând şi povestind aşa cum le-am văzut adesea pe vremuri, în anii ’80-’90. Era de parcă mă duceam acasă şi aşa m-am şi simţit împreună cu Iudit, născută Ritter, şi cu Duci, Desideriu Kohn sau Cohen, numele adoptat în Israel.

Amândoi trăiesc cu intensitate prin legăturile strânse cu copiii şi nepoatele, cu prietenii, prin muzică şi literatură. În locuinţa modestă domneşte un climat de efervescenţă intelectuală. Cu generozitate exuberantă, Iudit aşterne gustări, vorbe calde, anecdote, poveşti de demult, înflăcărări pentru oameni, destine, cărţi, muzică şi tot ce e frumos şi bun. Ea, plină de temperament, Duci, mai domol şi chibzuit, amândoi deopotrivă pătrunşi de pasiune. Ideile se încalecă, sentimentele se revarsă tumultuos, dar la sfârşitul după-amiezei petrecute împreună se cristalizează esenţialul care îi animă pe amândoi.

 
Iudit, povesteşte-mi despre tine, despre părinţi şi bunici!
Iudit: Tatăl meu este de origine din Tinca, judeţul Bihor, care a aparţinut de România din 1920. Străbunicul meu a fost unul dintre fondatorii comunităţii evreieşti din Tinca, în 1830. Pe arborele genealogic al familiei suntem deja 300 de oameni pe aripa străbunicului. Mormântul lui are aproape 200 de ani şi numele lui, Ionas Ritter, e citat în „Lexiconul evreilor din Ungaria”. S-a ocupat cu comerţul, avea un magazin mare, superb, în Tinca. Bunicul a murit de la o rană din război, iar magazinul a dat faliment. Tatăl meu n-a ajuns să dea bacalaureatul şi a început să lucreze de foarte tânăr. La început s-a ocupat cu vânzarea de lemne, apoi, printr-un anunţ de publicitate, a ajuns la Oraviţa, la familia Langer, şi le-a înfiinţat o tăbăcărie din care s-a născut fabrica de piele din Timişoara, de pe malul Begheului. Tata a rămas director până şi pe vremea comuniştilor, după naţionalizare.
Bunicul meu din partea mamei a fost rabin, absolvise şcoala rabinică la Viena. Era din Borod, între Oradea şi Cluj. Au fost nouă fraţi, foarte mulţi au murit de copii. Primul lui post a fost la Biserica Albă – un orăşel în Iugoslavia, acum Serbia – apoi a ajuns la Oraviţa, unde a fost rabin ortodox peste 20 de ani. Comunitatea era mică; dar, în timpul războiului, reşiţenii au fost mutaţi în Oraviţa[1] şi astfel a devenit o comunitate destul de serioasă. Noi ne petreceam verile acolo, iar în timpul războiului ne-am refugiat la Oraviţa, pentru că în Timişoara locuiam lângă Uzina Electrică, o ţintă pentru bombardamente.
Bunica mea, rebeţina[2] mea, era din Aleşd. Era mică şi drăguţă, totdeauna la datorie. Era o gospodină desăvârşită, avea o cămară cu sute de borcane cu dulceaţă. În timpul războiului, când ne-am refugiat din Timişoara pentru câteva zile la Lugoj, au venit şi ei din Oraviţa. Când s-au întors în curtea sinagogii, gemurile ei erau amestecate cu cărţile sfinte! A reieşit că, de fapt, nu nemţii, nu armata germană nazistă a făcut ravagiile, ci vecinii antisemiţi. Vineri seara sau de sărbători aruncau cu pietre în geam. Aşadar, ei au suferit mult la Oraviţa. Emeric Marosi, care a fost Roş Hakol, preşedintele Comunităţii în Reşiţa, a scris o monografie despre evreii reşiţeni, în care un capitol e dedicat bunicului meu. Eu i-am scris că, în timpul războiului, fasciştii au vandalizat sinagoga, dar el m-a corectat că, în realitate, au fost vecinii.
 
Ai amintiri din copilăria la Oraviţa?
Foarte vag. În ’47 am fost ultima dată, aveam vreo unsprezece ani. Bunicii locuiau în curtea sinagogii. Nu a rămas nimic din sinagogă şi nici din casa aia. Cimitirul, unde este înmormântat bunicul, a fost devastat şi mormintele scrijelite cu înscrieri fasciste. Nu mai există evrei în Oraviţa.
La bunici era o gospodărie caşer nemaipomenită. Bunica făcea castraveţi muraţi în borcane de 20 de litri! (Râdem) Bunicul a fost foarte sever cu mâncarea rituală, nu admitea excepţii. Noi o omoram pe bunica să ne cumpere parizer, că la colţ era o măcelărie. Şi acuma simt mirosul! Memoria olfactivă este cea mai puternică! Ne-a prins odată că mâncăm în fundul curţii. „Asta vă place, parizerul!” (Râdem) Şi să scoată cureaua! El făcea şi tăierile tradiţionale, era şi şokhet[3] şi făcea şi Brit Mila. El făcea totul în comunitate.
A venit tata să lucreze la Oraviţa, a cunoscut-o pe mama care era la părinţii ei şi… s-a îndrăgostit bunica de tata! (Râdem) Mama avea un cavaler acolo, mă rog, asta era povestea. Dar mama ei, viitoarea soacră a lui tata, şi-a dat seama de avantajele pe care le prezenta tata. Cavalerul nu ştiu ce a ajuns, dar tata a fost un self-made man! Dintr-un copil sărac şi fără bacalaureat să ajungi director de fabrică şi prieten cu toţi directorii, e ceva! Nu era proprietar, avea acţiuni, dar puţine. A rămas sărac. În ’32 s-au căsătorit. Sora mea s-a născut în ’33, eu în ’36. În ’39 am plecat din Oraviţa şi ne-am stabilit la Timişoara.
Singura mea soră a murit în Israel. Ea a avut aici, în Haifa, o întreprindere particulară, dar nu prea a reuşit din punct de vedere financiar. A fost o fiinţă foarte caldă şi plină de umor! Pozitivă, ştii? Foarte mulţi prieteni a avut!
Tatăl meu a fost un autodidact, nu avea bacalaureat, dar a avut o cultură vastă şi citea enorm: lexicoane, enciclopedii, romane. Şi-a petrecut toată ziua în fabrica de piele, numai duminicile era cu noi, copiii. Mama era doamna Ritter, cu două servitoare şi partidă de rummy de şapte-opt ori pe săptămână. După război, în anii ’50, când tata a rămas şomer, am avut dificultăţi mari financiare şi mama s-a apucat să facă acasă ciorapi şi şepcuţe; am ajutat-o şi eu. A câştigat enorm. Unde-s banii? Nu-s! A câştigat mult, a cheltuit mult!
Când am umblat după paşapoarte, am dat de unul dintre angajaţii lui tata, care a devenit poliţist. Eram împreună cu un văr foarte dulce al meu, care m-a prezentat aşa: „Asta-i fiica lui Ritter!” La care ăla: „Vai, Doamne, câte palme am primit de la Ritter!” (Râdem) Că nu-i lăsa să fure, ştii? Îi cunoştea pe toţi angajaţii, el i-a angajat şi a avut grijă de ei şi de firmă. În ce sens a fost tata socialist? L-a făcut pe patron să închirieze la Gărâna o casă de odihnă, unde puteau să meargă toţi angajaţii fabricii. Casa era gratis, deci cazarea nu îi costa, dar trebuiau să-şi plătească mâncarea şi transportul. Iarna ajungeam cu săniile, vara cu căruţa, că nu erau maşini. Am fost şi noi trei ani la rând. Ce grozav a fost! A organizat prima creşă de fabrică gratis.

A fost membru de partid?

A fost membru de partid cu număr foarte mic[4]! Dar nu a fost ilegalist. A fost totuşi luat la ochi, pentru că ni s-a făcut percheziţie. Două percheziţii am avut: una a făcut-o Siguranţa şi au confiscat Upton Sinclair, opere complete în şapte volume. Vai, ce carte frumoasă! Sinclair era socialist, iar ultimul volum se termină în China comunistă. Pe urmă am avut o percheziţie pe vremea comuniştilor, când ne-au confiscat cărţile lui Merejkovski, Crist şi Anticrist, viaţa lui Leonardo Da Vinci – ceva minunat, cărţi legate în piele! Atunci a zis tata: „Gata! Eu bibliotecă nu mai vreau!” Şi eu am zis la fel, am adus cu mine puţine cărţi când am făcut alia, dar uite, iar am bibliotecă, pentru că toată lumea îmi dă cărţi. Le face bine să spună că n-au aruncat pe stradă, aşa că mi le aruncă mie. (Râdem)
 
Şi Siguranţa şi Securitatea v-au onorat cu vizita lor.
Da, au fost două percheziţii. Până la urmă, tata a fost dat afară din fabrică, a fost ceva foarte urât. A fost denunţat că ar fi furat, săracul a fost închis şaişpe zile, a fost în carceră. Avocatul Friedländer l-a eliberat.
Trebuie să fi fost un şoc enorm.
Groaznic! Dar el a rămas comunist! Pentru plecatul în Israel a fost mama!
 
Mama a fost mai realistă? Mai practică?
Mai anti-, de la început. Discuţiile între ei însă nu erau pe teme politice, numai pe teme financiare. (Râdem) Şi cheile erau un motiv de ceartă! Unde ai pus cheile? Aşa că eu cu Kohn am făcut un contract de căsătorie, că nu dau socoteală niciodată de ce cheltuiesc şi nu ţin sub cheie niciun dolar! (Râdem)
 

Iudit (dreapta) cu prietenele de la balet	Iudit la 18 ani

                      
Vorbeam ungureşte acasă. Mama mea a fost foarte snoabă. Snoabă! Ne trimitea la ore de balet, de canto, de pian. Luam ore de pian cu unul care s-a întors din Bor[5] şi nu putea să meargă acasă, pentru că Ungaria nu fusese încă eliberată. Era un dirijor celebru, profesor de pian, care mă tot bătea la cap. Măcar am rămas cu dragostea de muzică. Am avut o guvernantă evreică, de limbă germană, care locuia la noi şi mânca la prietena mea, Csuli. Eram cinci prietene şi am vorbit numai nemţeşte. Cu prietenele astea am rămas prietenă timp de 73 de ani. Pentru că, îl citez pe Márai [6], ei sunt martori! Ei sunt martori: nu trebuie să explici de unde vii, cine au fost părinţii tăi, prin ce ai trecut prin viaţă. Ajunge o privire! Şi nici nu te poţi supăra! Odată i-am spus lui Zsuzsi ceva ce a supărat-o. Mi-a zis: „Eu asta n-am auzit, hai s-o luăm de la început, serbus”. Deci, nu există supărare. Nici nu poţi să-ţi imaginezi să-ţi facă ceva şi tu să te superi. Am o prietenă în America şi odată, din greşeală, am zis „Te marha!”[7] Îmi zice: „Mai spune-mi o dată!” (Râdem) Aşa prietene am.
 
Duci, cum a fost la tine în familie?
Duci: Tatăl meu s-a născut într-o familie cu şapte copii, dintre care doi fraţi au murit în Primul Război Mondial. Au rămas două văduve cu câte doi copii pe care tata i-a ajutat cât a putut, în limita posibilităţilor lui materiale. Tata a fost un om onest, plin de bunătate, autodidact, mare meloman, lucru pe care l-am moştenit. Toată lumea l-a vorbit numai de bine.
Mama, tot timişoreancă, a avut doi fraţi şi o soră, a lucrat ca fotograf, iar după căsătoria cu tata, a rămas casnică. Era o gospodină desăvârşită şi a ajutat la veniturile familiei prin diferite lucrări de croitorie. Eu m-am născut în 1929. Am avut părinţi foarte buni şi iubitori. Nu pot să nu amintesc o dragă mătuşă, Helen, care m-a iubit şi răsfăţat toată viaţa ei.
Părinţii au fost, să zicem aşa, nu săraci, dar aproape!… Au făcut tot ce au putut ca eu să fiu la nivelul prietenilor mei. Mi-au cumpărat chiar şi o bicicletă, dar foarte, foarte ieftin, de la piaţa de vechituri, o bicicletă care nu mergea! (Râdem) În casa în care am stat, era o prăvălie care era şi atelier de reparat. Eu eram acolo foarte bine văzut, pentru că mă interesa ce făceau meşterii aceia, care erau nişte oameni cumsecade. Când m-au văzut la uşă, au venit imediat să deschidă. Le-am povestit că am o bicicletă, dar care deocamdată nu merge! (Râdem) Păi, nu-i nimica! Să le-o aduc acolo. Am adus-o, au reparat-o, aşa am ajuns eu la bicicletă.
Trebuie să o mai spun o dată: am avut părinţi foarte cumsecade. Mama mea era casnică, e adevărat. Cum să-ţi spun? Mergea dimineaţa la piaţă, cumpăra gâşte, din care vindea jumările, pieptul, ficatul, bineînţeles, pulpele. Şi rămâneau aripile pentru noi. (Râdem)
Iudit: De atunci nu mănânci aripi…
Duci: Însă am avut untură. Şi ce bună era! Pe pâine prăjită cu boia şi usturoi! Şi tatăl meu era un om deosebit!
Iudit: Se vedea pe faţa lui!
Duci: Deosebit de cumsecade! N-a fost om care să nu-l aprecieze… Întotdeauna am dorit să fiu ca dânsul, dar nu am reuşit. A ajutat familia, maică-mea a fost destul de supărată pentru chestia asta…
Iudit: Din nimicul lui a dat!
Duci: Foarte mult a lucrat maică-mea. La noi a trăit şi bunica până în ’48, când a murit.

În anii războiului ‒ bombardamente şi „şepci roşii”

 
Iudit: Ne mutasem la Timişoara în ’39, când eu aveam trei ani. Am trăit într-o casă cu Annie[8], pe Ştefan cel Mare, în Fabrik, o casă de Durchgang, de trecere. Deci noi am stat în Piaţa Coronini, Roosevelt, Romanilor, că tot şi-a schimbat numele, iar ea, vizavi. Câte apartamente erau? Două etaje a 4 apartamente fac 8… cu cele de pe partea cealaltă a casei, 16, plus 4 la parter şi locuinţa portarului… erau 21. În astea 21, în afară de două familii de români, toţi erau evrei.Portarul era nazist; dar copilul, ştii cum e. Ca în cărţile lui Kertész[9], noi, copiii, ne-am dus să-l vedem, că era ofiţer. De la Gestapo! Ne-am uitat cu admiraţie la el, că purta o uniformă neagră, splendidă. Când era spre sfârşitul războiului, a sfârtecat, de furie, mobila din pivniţă! Noi am dus-o acolo, că atunci când suna alarma, toată gaşca era pe canapelele din pivniţă şi continuam discuţiile. Poate căuta bani sau nu ştiu ce, de a sfârtecat toate mobilele! După război, a dispărut. Sub noi locuia o pereche, doamna era evreică şi domnul ungur, Dezső. Când portarul a înjurat şi a zis lucruri antisemite, a ieşit Dezső şi a zis: „Ce, nevastă-mea pute?! Nu ţi-e ruşine să spui aşa ceva?!” L-a pus la punct.
În ’44 au fost bombardamentele[10]. Ne-am refugiat în panică, toţi ne-am dus la Lugoj! Să-ţi spun drept, aproape uitasem de asta, ideea mi-a venit de la Alon Gal care mi-a zis: „Noi am fost la Lugoj. Tu unde ai fost?” Şi aşa am ajuns să întreb mai multă lume. Unii au ajuns la Recaş, alţii au ajuns la Lugoj. Prietena mea din America mi-a povestit zilele astea că au stat 30 de oameni într-o cameră, i-a găzduit cineva.Tata a organizat o căruţă în care au încăput vreo 20 de oameni. O căruţă cu platformă. Am ajuns la Recaş noaptea, ne-am cazat. Aveam câte o valiză, eu ştiu cu ce? Bijuterii, precis… De asta cumpărăm noi bijuterii, ca să putem pleca repede. Ne-a găzduit o ţărăncuţă; am dormit în paie, în pod. Asta mi-a rămas în memori: mirosul ăla de fân. A făcut o omletă pentru 20 de persoane, a spart, cred, toate proviziile de ouă din fermă. Şi am ajuns la Lugoj! În două zile am ajuns la fratele lui mama, care trăia în Lugoj. Şi acolo au ajuns şi bunicii, din Oraviţa. Săracii…
 
De ce v-aţi temut?
Iudit: Că vin nemţii! În Arad au intrat ungurii cu nemţii şi imediat, le-a ajuns o zi, au făcut listele cu evreii care să fie deportaţi. Au fost citaţi evreii, se pregătea deja deportarea… În Timişoara, nu au fost propriu-zis lupte. Szász János[11] a scris un roman în care este vorba de luptele din Timişoara. Tata mi-a zis că e poveste, că au fost în Fratelia[12] şi s-au auzit tunuri în preajma Timişoarei. Românii n-au plecat! Numai evreii au fugit, de frica deportării, de frica nemţilor şi a ungurilor. Deci, ştiam! Noi ştiam foarte bine ce putea să ni se întâmple. În timpul războiului, tata a fost chemat la Pădurea Verde, împreună cu toţi evreii. A plecat cu raniţa, că…
…că poate nu se mai întoarce.
Da! I-au ţinut acolo o zi şi le-au dat drumul acasă.
 
Ai amintiri din timpul războiului?
Iudit: Nu. Aşa cum părinţii tăi te-au ocrotit de comunism, de greutăţi, aşa ne-au ferit părinţii nostri de război. N-am trăit drama războiului. Duci, da. El a fost bătut. Cum ieşeau de la liceu, îi aşteptau „şepcile roşii” de la Banaţia, liceul german.
Duci: Am fost evacuaţi din clădirea Liceului Israelit.[13] S-au ţinut atunci cursurile întâi în sinagoga din Fabrik, unde clasele s-au despărţit cu pereţi de furnir; apoi s-a găsit o vilă foarte aproape de Gara din Fabrik.
Iudit: Se chema Pacsirta[14].
Duci: Vila aceea, ca şcoală, era o soluţie de compromis, în fond, pentru că dintr-o clasă trebuia să mergi în cealaltă. Era o vilă cu multe camere şi una dădea în cealaltă; şi, ca să ieşi afară, trebuia să treci prin toate clasele.
Sistematic ne aşteptau huligani din ăştia! Eu veneam din Iosefin cu tramvaiul şi mă întorceam cu tramvaiul. Fetele aveau cursuri înainte de masă, noi eram după masă. Seara se urcau în tramvai ăştia de la Banaţia, acolo unde actualmente este Medicina. Ce să-ţi spun? Unul cu două capete mai mare decât mine. A stat în spatele meu, eu nu l-am văzut. Numai am simţit că ceva mă-mpunge! Şi-atunci m-am uitat în spate şi am văzut cine este. Ne-au bătut, ne-am bătut, i-am bătut! Depinde, ştii? Depinde de câţi veneau.

La şcoala israelită, la Politehnică, la armată

Grădinița israelită din Iosefin. Duci e al patrulea băiețel din stânga, în picioare.

Duci: În şcoala elementară din curtea sinagogii din str. Fröbl, mi-am făcut primii prieteni. Ce ani frumoşi! Şcoala elementară a fost condusă de prof. Judah Loeb Fleischer, tatăl lui Ezra[15], savant renumit în Israel. Am avut învăţători foarte buni: în clasa I, Szerén néni; într-a II-a, Kálmán bácsi; într-a III-a, doamna Fleischer; într-a IV-a, domnul Herschkovits. Am urmat Liceul Israelit din Timişoara, un for excepţional de educaţie, cu profesori ieşiţi din comun: Hauben, Schwartz, matematică, Feri Rado, fizică, Fuchs, ştiinţe naturale, Deznai, limba franceză, Eisikovits, muzică. Toţi aceşti profesori au devenit, după 1944, cadre didactice universitare. Profesorul Francisc Frucht preda filozofia şi germana, iar vara conducea jocuri pe un teren viran. A devenit poetul Anavi Adam.
Dr. Ernö Neumann mi-a fost profesor de religie, apoi a devenit prim-rabin. El era proaspăt absolvent al seminarului rabinic din Budapesta, aşa că diferenţa de vârstă dintre el şi noi nu era mare. Venea cu noi să joace fotbal, discuta cu noi despre toate. Ne plăceau orele lui, pentru că ne-a predat Biblia ca istorie şi operă filozofică.
Iudit: Eu am început grădiniţa evreiască în Fabrik, dar mamei mele nu i-a plăcut, că am venit cu un limbaj nepotrivit acasă, amestecat cu idiş, aşa că m-a dat la o grădiniţă germană şi toţi prietenii mei erau acolo, iar acum unii sunt în America; Zsuzsi şi Csuli trăiesc în Israel, comunicăm zilnic. În ’42-’43 mergeam la grădiniţa nemţească printre adăposturi săpate în stradă, deja pregătite pentru bombardamente. Am poza în arhivă[16]. Am fost la şcoala primară evreiască de pe strada Caragiale, în Fabrik, cu profesorul Székely, clasa întâi; în clasa a II-a era Irma néni şi în clasa a III-a a fost Frida, nevasta lui Kaufteil, iar într-a IV-a a fost profesor Jancsi Kaufteil, numit Kufi. Pe urmă am mers un an la Liceul Israelit, unde m-au ales şefa clasei. Asta e luptătoarea din mine, ştii? M-am născut la 7 luni. Într-un oraş ca Oraviţa, fără incubator, la 1 kilogram 700. A trebuit să supravieţuiesc. Am venit la 62 de ani în Israel şi am supravieţuit foarte bine!
 
Duci: În 1948 liceul a fost desfiinţat, clădirea a fost alocată Miliţiei şi apoi Liceului Sportiv. Clasa a VIII-a de liceu am terminat-o în anul 1948, bacalaureatul l-am dat deja la Liceul Babeş, cu o comisie complet străină. Prăvăliile şi întreprinderile au început să fie naţionalizate şi tata a rămas fără serviciu. Când a solicitat un serviciu la directorul Magazinului Modern din centru, director pe care-l cunoştea foarte bine, acesta l-a refuzat cu motivaţia că are nevoie de oameni puternici, iar tata era plăpând şi bolnav. Deci: nu avea serviciu, mama era casnică, pensie nu avea încă.
În loc să urmez o facultate, alături de foştii mei colegi, am fost nevoit să mă încadrez ca muncitor necalificat la fabrica de medicamente. Acolo lucra şi Annie Kincs şi mama lui Erzsi Feldmann[17], nevasta lui Tibi Ezri. Am avut mare noroc că m-au angajat, numai că puţea îngrozitor! Câteodată participam la fabricarea pepsinei, care se extrăgea din stomac de porc. Când mă duceam acasă cu tramvaiul, se făcea un gol în jurul meu, pentru că nimeni nu suporta să stea lângă mine! (Râdem)
Am avut norocul să fiu repartizat la laboratorul de cercetare, condus de dr. Ciuhandu, fost cadru didactic universitar la Cluj, tatăl fostului primar[18] al Timişoarei. Când Clujul a fost alipit de Ungaria prin Dictatul de la Viena, din 1940, a venit la Timişoara. Era un om extrem de inteligent, foarte bine pregătit, chimist. Era un om!… Nimeni nu m-a ajutat atât de mult cât m-a ajutat acest om! În primul rând, m-a învăţat. Cum? Mi-a spus: „Te rog să-mi faci instalaţia asta”. I-am zis că habar nu am! Eu nu ştiu ce e aia, cum se cheamă… Făcusem chimie la liceu, dar fără laborator. Zice: „Nu-i nimic! Dar de citit, ştii să citeşti?” „Da.” „Nemţeşte ştii?” „Da.” „Na bine!” Şi mi-a dat o carte. Am început să citesc, m-am documentat şi, până la urmă, cu chiu şi vai, am înjghebat instalaţia. Asta mi-a mai dat curaj. Aşa am lucrat acolo un an de zile. El ştia că eu vreau să mă duc la facultate şi, înainte de admitere, pur şi simplu mi-a dat cărţi să citesc, să învăţ şi m-a scutit de o serie de treburi.
Situaţia acasă a rămas destul de proastă, pentru că tata tot nu avea pensie. În final, şi Ciuhandu, şi doctorul Steiner, şi Anne Kincs, şi Klari Feldmann, toţi m-au ajutat mult. Am primit aprobarea să lucrez în continuare, aşa că tot timpul studiului, cu scurte întreruperi, mergeam dimineaţa la cursuri şi laboratoare, iar de la ora trei la unsprezece noaptea lucram la fabrică.
Iudit: Apoi ai făcut armata cu Kurti Plohn şi…
Duci: Cu Kurti, pe care îl ştiam încă de la Liceul Israelit, am fost în aceeaşi grupă, în aceeaşi companie şi acelaşi pluton. Eram sus, pe un platou. O căldură! Îţi dai seama, iulie-august. În barăci, cu paturi suprapuse; şi era un idiot de colonel sau ce era? În fiecare noapte ne spunea: „La ora 12 sau la 1, alarmă!” Trebuia să-ţi iei bocancii, trebuia să-ţi iei arma, să fii îmbrăcat complet şi să ajungi la locul de adunare. Ce să-ţi spun? Nu-ţi găseai niciodată bocancii (râdem), luai primii bocanci pe care îi găseai. De culcat, ne culcam îmbrăcaţi cu centură şi cu baioneta lângă noi! Când era alarmă, săreai de sus, eventual pe capul celor care dormeau jos! Repede luai prima armă pe care o găseai şi afară! Pe urmă erau careuri şi se ţineau discursuri. Plohn stătea lângă mine, cu arma, bineînţeles, eram în repaus. Deodată, Kurti, către mine: „Ţine-mă, ţine-mă! Eu leşin! Eu leşin!” (Râdem) I s-a făcut rău, dragă, de căldură! Am făcut nişte exerciţii idioate, nu-ţi dai seama ce tâmpenii!
Iudit: Din păcate, şi aici sunt cazuri urâte la armată.
Duci: Pentru că nu iau în considerare starea psihică şi fizică a acelora care se înrolează, care nu sunt obişnuiţi cu efort fizic, cu bagajul pe care trebuie să-l care şi să şi fugă pe căldură mare!
 
În anii ’50-’51, cine ar fi fost duşmanul?
Duci: Duşmanul? Am făcut o aplicaţie: forţarea Oltului; asta a fost la Făgăraş. Trebuia să stăm puţin acoperiţi, dar imposibil, solul era ca piatra, trebuia să săpăm cu o lopată tocită. Au folosit lumânări fumigene şi aşa de bine au făcut, că Oltul s-a văzut perfect! (Râdem) Dar noi nu ne-am văzut unul pe altul, nici vecinul nu-l vedeam! (Râdem) Nu era uşor. Am făcut planton în munţi şi ni s-a spus că aici a stat culcată pe burtă o unitate nu ştiu câte ore, pentru că erau partizani în Munţii Făgăraş.
Iudit: Erau partizani anticomunişti, români, mai ales preoţi şi foşti militari, care s-au retras în Munţii Făgăraş, au încercat să dea atacuri şi au aşteptat să vină americanii. A fost o mişcare de rezistenţă. I–au prins, i-au băgat în puşcărie, la Jilava. Am văzut reportaje la TVR despre asta, „Memorialul durerii”[19].
Duci: În Partidul Comunist erau mulţi evrei, cu toate că, statistic, nu erau chiar aşa de mulţi. E explicabil!
Iudit: Absolut explicabil! Evreii au fost eliberaţi de armata sovietică. În fiecare 9 mai se ţine un miting la Ierusalim, cu veteranii de război. Să-i vezi îmbrăcaţi în uniformă, cu decoraţii de sus până jos. Le-am strâns mâna şi le-am zis: „Vă datorăm viaţa”. Ideea comunismului, aşa cum scrie la carte, nu poate să nege nici astăzi nimeni că e ceva frumos.
Duci: În special pentru evrei era atractiv! De ce? Pentru că zicea „egalitate”. Pentru evreii din Europa nu a existat egalitate, decât pe perioade foarte scurte. Pentru cei eliberaţi de sub dictatura fascistă, sigur că era tentant să accepte doctrina marxistă, dar nu cea stalinistă şi nici cea leninistă.
 

Cariera universitară în regimul comunist

 
Duci: Eu am fost mai întâi preparator principal la Facultatea de Chimie Industrială; salariul mic, dar ca muncă, a fost foarte bine! După aceea a apărut un post la Facultatea de Chimie, la „Procese şi Aparate”. Am ajuns şef de lucrări, mi-am dat doctoratul, aveam enşpe mii de lucrări. Am fost propus de cinci-şase ori pentru postul de conferenţiar, tot de atâtea ori m-a refuzat Ministerul Învăţământului. Mi s-a spus clar şi categoric că nu mă avansează, pentru că am rude în străinătate: soacra, cumnata şi aşa mai departe. Rectorul, acad. prof. Anton, a ţinut o şedinţă cu cei care au fost cvasirefuzaţi de Minister. După ce mi s-a spus iarăşi aceeaşi poveste, cu rude în străinătate şi că Ministerul nu acceptă, am spus: „Păi foarte bine, dacă dumneavoastră ziceţi aşa, n-am decât să plec, să mă duc la rude!” Scurt timp după aceea, am fost chemat şi anunţat că Ministerul a revenit asupra deciziei şi am ajuns conferenţiar. Cred că era în ’72; în ’70 luasem doctoratul.
Iudit: A fost felicitat de preşedintele comisiei: a spus că a făcut trei teze de doctorat într-una.
Duci: Trebuie să-ţi spun că la Politehnică nu era o atmosferă proevreiască. Erau câţiva evrei. Era Rosinger, la Mecanică, mare comunist şi mare şef la Comitetul Orăşenesc sau Regional, apoi Feigenbaum, nu chirurgul, ci inginerul, era Rothenstein, tot mare comunist, pe el îl ştiam din liceu.
 
Faptul că nu ai putut să înaintezi în carieră se datorează antisemitismului sau politicii generale faţă de cei care aveau rude în străinătate?
Duci: Şi, şi! Era şi o chestie individuală a rectorului, dar şi pentru că directiva politică oficială era aceea că persoanele care au rude în străinătate nu pot să ajungă în posturi de conducere.
 
Cum s-au comportat colaboratorii tăi? Ai simţit antisemitism din partea lor?
Duci: Nu! Să ştii un lucru: de când sunt aici, sunt trei… nu, stai puţin… şase colegi de la facultate, care mă sună în mod regulat. Versiunea oficială era că am rude în străinătate şi că de aia nu mă avansează. Până când m-am săturat şi i-am replicat rectorului destul de dur. A fost unul care a fost refuzat pe motiv că a divorţat de soţie. Pe cuvântul meu de onoare! (Râdem) Era un român. A spus: „Soţia m-a părăsit! Ce puteam să fac?” (Râdem) Tot nu l-au avansat. Numai că eu m-am înfuriat atunci, mă săturasem până peste cap şi am zis că asta înseamnă că trebuie să plec! Şi s-au răzgândit!
Am publicat multe lucrări şi cursuri, dar lucrări ştiinţifice nu s-au putut trimite în străinătate.
Iudit: Una dintre crimele lui Ceauşescu sau ale regimului lui Ceauşescu a fost că n-am avut acces la literatură de specialitate. Am stat la coadă la unt şi la smântână cu nişte studenţi şi le-am zis: „De-am putea sta aşa la coadă la cărţi!” Efectiv, n-a apărut nimic. Deci nu aveam acces la ştiinţă, la publicaţii şi la literatură. La biblioteca Politehnicii erau cărţi de chimie, dar nu destule şi nu recente din Vest.
 
Aţi putut să călătoriţi, să mergeţi la congrese?
Duci: Cum să nu?! Până în R.D.G. am fost! (Râdem)
Era o convenţie între Facultatea de Chimie Industrială, respectiv Politehnică, şi Universitatea din Magdeburg. Când veneau cei din Magdeburg pentru „schimb de experienţă”, aşa se chema genul ăsta de călătorie, eu conduceam vizita, pentru că ştiam limba germană, apoi trebuia să dau raportul. În reciprocitate, m-au trimis la Magdeburg. Aveam şi eu omul meu, un băiat tânăr, cumsecade, care nu mă lăsa o clipă singur, că mă ţinea sub observaţie. Ne-am dus la lagărul de concentrare Buchenwald. De la Weimar se urca sus, pe munte, într-o pădure, ajungeai la un luminiş mare. Au pierit acolo evrei şi comunişti. De faţă cu însoţitorul meu, care trebuia să dea raportul despre ce fac, am spus Kadiş la o groapă comună. Am spus Kadiş aşa, ca să audă şi el. Se ştia ce sunt, pentru că eu sunt din profil foarte arian![20]
Ne-am dus la Leipzig, unde am asistat la ceva colosal, care m-a impresionat profund. Am intrat la Thomaskirche, înainte de masă; nu era nimeni, cânta doar cineva la orgă. Seara era concert: Das Weihnachtsoratorium, de Bach. Ce să-ţi spun? Era ceva de o plăcere şi o senzaţie… nu am cuvinte! Şi ce m-a impresionat foarte mult a fost că erau foarte mulţi tineri în biserică şi mulţi aveau partitura în faţă. De acolo m-am dus la Dresda, am stat vreo două zile şi după aceea am venit acasă. Asta a fost marea mea călătorie! Am fost propus pentru Olanda, unde era un specialist cu lucrări în domeniul în care am lucrat şi eu. Dar niciodată! Niciodată n-am ajuns acolo!
 
Iudit, cum ai ajuns să fii medic?
Profesia mea nu e ceea ce am vrut să fac. N-a ieşit cum mi-am închipuit. Aşa cum bunica l-a însurat pe tata cu mama, aşa am devenit eu doctor, din dorinţa lui tata. A fost ambiţia lui! Că el n-a avut bacalaureat şi ar fi vrut să devină medic. A implantat dorinţa asta în mine: mi-a ales cărţile potrivite. Nu vorbesc de Cronin, că toată lumea a citit Citadela. Dar am citit foarte multe cărţi despre medici, Martin Arrowsmith, pe urmă Fleming, foarte frumos! De la început era clar că aleg medicina, matematica am neglijat-o şi nu m-au interesat decât ştiinţele umane.
 
Ce-ar fi fost pe gustul tău?
Cred că limbile!
 
A avut dreptate tatăl tău! (Râdem)
Limbi şi psihologie. Uite, fata mea e psihiatră! Dar pe atunci nu era o asemenea facultate! În ’54 am intrat din prima la Medicină şi am terminat foarte bine. Am şi fost o studentă foarte bună. Ziceau că-s tocilară, dar eu, dacă am citit ceva o dată, mi-a rămas în cap! Dacă de două ori, atunci mi-a rămas în cap pe viaţă. Am terminat cu media 9,20, aşa că am ales postul prima pe ţară[21]. Aveam deja şi copil, pe Andrei, şi totuşi am ajuns la dracu-n praznic, la Topleţ, după Herculane. Duci se ducea în fiecare zi la medicul-şef, cu copilul în cărucior, şi cerea audienţă. Acela i-a zis: „Nu se fac mişcări de absolvenţi”. Duci, cu gura mare, i-a zis: „Când se face primul transfer, nevastă-mea trebuie să fie pe listă!” A fost foarte combativ, aşa că am ajuns la Denta, unde am profesat timp de trei ani ca pediatră. Locurile pentru secundariat erau trucate! Nu putea să ajungă secundar decât cine era aprobat de Securitate, iar eu aveam o fişă la Securitate, că părinţii erau în străinătate. Locuri la secundariat nu erau decât la Salvare, deci reanimare, prim-ajutor, apoi la anestezie, reanimare şi psihiatrie. Psihiatrie la Jebel – n-am vrut! Erau nişte condiţii groaznice acolo, la spital. Şi nu sunt făcută pentru Urgenţe! Mă pierd! Am zis că dau trei concursuri de intrare în oraş şi, dacă nu intru, îmi rup diploma! Am intrat din prima încercare la Facultatea de Educaţie Fizică, Ştiinţe Medicale. Asta a însemnat fiziologie, igiena sporturilor ‒ foarte interesant! L-am avut şef pe doctorul Deleanu, care se chema Rabinovici, pe „numele de fată”. Acolo am stat 17 ani ca asistentă, fără posibilitate de avansare.
Facultatea s-a desfiinţat, aşa că m-au transferat pur şi simplu la Medicină, unde aveam de ales între două-trei catedre. M-au sfătuit să mă duc la anatomie, că de-acolo n-o să mă scoată nimeni şi sunt trei şefi care se luptă între ei, iar dacă eu ştiu să fac slalomul între ei, va fi bine. Până la pensie, am ajuns abia la treapta de lector. M-au pensionat foarte devreme ‒ durerea mea. La 57 de ani să ieşi la pensie!… Era un rector afurisit. Doctoratul a sosit prea târziu pentru mine. M-am înscris de o mie de ori şi m-au refuzat, tot pe criterii de fişă de Securitate.
 

Multe şi mărunte despre viaţa la Timişoara

 
La voi acasă se ţinea caşer?
Iudit: La noi în casă, nu. Bunicul mânca la noi în farfurii speciale. Fratele lui mama, deci fiul lui, n-a mâncat nicio felie de pâine la noi. Nu am fost caşer. Era şi greu de ţinut şi lipsea convingerea… La noi se ţineau sărbătorile, mergeam la biserică, ne ducea cu şcoala la biserică.
Duci (iritat, o corectează): La sinagogă!
Iudit: La sinagogă! Se respectau sărbătorile. Eu aprind lumânări de Şabat, de când ne-am căsătorit. Vineri seara. La sinagoga de aici nu mă duc – am fost doi ani la rând, dar nu e aşa cum era la noi.
Duci: În fiecare sâmbătă, noi, din oficiu, eram la sinagoga ortodoxă din Iosefin, pentru că eu am făcut acolo nu numai grădiniţa, ci şi şcoala elementară, care era direct în curtea sinagogii. În aceeaşi curte se făcea şi tăierea rituală. Cu ocazia unei vizite scurte a prietenului meu, Gyuri Gerö, ne-am dus să vizităm locurile unde am copilărit împreună şi am găsit uşile fostei grădiniţe închise cu bare. Nimic nu mai era acolo, nimic! Clădirea frumoasă a şcolii primare a devenit depozitul unei fabrici. Nici n-am putut să intrăm. Ne-am dus să vedem clubul de canotaj Előre. Se face încă ceva canotaj, dar… totul e străin, înţelegi?
Iudit: Duci a vâslit la opt plus unu, eu în dublu cu Zsuzsi. Am devenit campioni, aşa a scris în Neue Banater Zeitung, că nu am avut concurenţă. (Râdem)
Până când au început serbările colective la Comunitatea evreilor, serbam Purim-ul cu prietenii. Uite, în fotografia asta suntem noi doi, Duci şi cu mine, îmbrăcaţi ca Pierrot şi Pierrette, la un Purim la familia Buium Stux. Iar în poza asta, Duci a fost domnişoară, a îmbrăcat nişte chiloţi (râdem), budigăi[22] cu elastic galben şi nu ştiu de unde a avut şi o fustă plisată. El şi cu Feri Reich erau domnişoare. (Râde) În alt an, Duci a fost mirele lui Zsuzsi, care s-a costumat ca mireasă gravidă. (Râdem) Împrumutam costumele de la Krauser!
 
Închipuie-ţi, Krauser există şi acum în Fabrik! Şi azi se închiriază costume de acolo!
Nu mai spune! Păi, am împrumutat costume ţărăneşti şi pentru copii, pentru serbări.
Din ’52 am format o gaşcă a noastră, cinci fete şi cinci băieţi. O rudă ne-a adunat şi ne-a spus: „De ce nu sunteţi voi prieteni?” Ne-am întâlnit la podul Neptun. Băieţii şi-au împărţit deja între ei cine la cine va face curte. (Râdem) Tomi Werner – săracul, a murit! – trebuia să fie cu Zsuzsi, dar Zsuzsi era cu trei capete mai înaltă (râdem) şi au facut switch pe drum. Ne întâlneam zilnic la Ştrandu’ Mare, la Pădurea Verde, la mine acasă, că mama ţinea casă deschisă şi spunea: „Nu contează cum arată scaunul, ci cine se aşază pe el!” Şi nu conta că veneau douăzeci sau treizeci. Nici nu făceau mare pagubă. De obicei era picnic, fiecare aducea ce putea, iar băieţii erau foarte serioşi. Ăştia toţi au terminat Politehnica şi au ajuns foarte departe. Peter Wittenberger, iniţiatorul grupei – săracul, a murit!– a ajuns la Banca Mondială, ca sfătuitor pentru irigaţii şi investiţii din partea Israelului. Bandi Weisz[23] a făcut primul aplicaţiile primului calculator pentru mecanică şi pentru industrie. Acum lucrează la întreprinderea de apă din Israel. Nu-l lasă să iasă la pensie, cu toate că are vreo 79 de ani. Miki Schön a ajuns pediatru în New York. Gyuszi Weiss are un birou de proiectare electrică în Israel. Matyi, adică Reich Feri, a fost inginer în armată. Şi acuma lucrează!
 
Şi cântă la vioară…
E pe şantier la construcţii şi cântă la vioară.
 Mergeam la concerte! Acolo ne-am cunoscut cu Kohn. Dragoste mare! În ’48 s-a înfiinţat Filarmonica în Timişoara. La fiecare concert am fost: un leu biletul la galerie. Pe urmă am coborât la sală, deja cu doi lei. Savurăm muzica şi acum fantastic de mult, avem noroc cu canalul Mezzo, vedem nişte spectacole nemaipomenite. Nu demult am văzut Hamlet, cu Thomas Hampton şi Dessay. Ceva atât de frumos!
Deci ne-am cunoscut în 1954, la un an după aceea ne-am căsătorit. Săraci. N-am avut lună de miere. Aşa de bine stăteam cu banii, că mâncam la cantina Sfatului Popular sau la Centrofarm şi, bineînţeles, mergeam acasă pe jos, luam o prăjitură, costa un leu…
Duci: …şi pe aia am mâncat-o în doi. (Râdem)
 

Iudit şi Duci, costumați de Purim

Iudit: Bogaţi n-am fost niciodată! Noi, cu Kohn, niciodată n-am fost bogaţi. Am fost odată foarte, foarte săraci. Când am terminat Medicina, n-am mai avut bursă, iar Duci avea 300 de lei
salariu ca preparator la Politehnică. Cu trei lei am rămas! Patru lei costa o pâine. M-am dus cu cei trei lei la loterie şi am câştigat! (Râdem) Duci îmi spune: „Eşti nebună?!”
 
Să dai ultimii bani pe un bilet de loto!
Da. Asta-s eu. Jucăuşă. Homo ludens.
 
Mama mi-a povestit că aţi jucat rummy împreună. Ea a ţinut foarte mult la tine.
Da, la o partidă de rummy ne-am cunoscut. Am admirat-o întotdeauna la sinagogă, toate privirile erau îndreptate către locul unde stătea. Rebeţin, cu pălăria aia cochetă, cu voal aşa, întotdeauna elegantă. Nu ştiu cine a plecat din grupa de rummy şi m-au chemat să vin, că „Rabineasa vrea neapărat să vii”. (Râdem) Şi a fost aşa… o dragoste la prima vedere! Cum să-ţi spun eu, am simţit nevoia să stau cu ea. Am ieşit de la facultate, am avut o oră liberă, la voi m-am dus, înţelegi? Şi cu ea şi cu tatăl tău se putea vorbi despre orice subiect. Şi mă simţeam acasă… cu toate că era o diferenţă mare de vârstă între noi. Era o femeie atât de înţeleaptă! De multe ori i-am cerut sfatul în anumite lucruri. Ieşeam pe terasă ca să vorbim, că ştiam că sunt ploşniţe[24] peste tot. (Râdem)
Am avut numai de câştigat din această prietenie. Eu n-am mai avut prieteni, n-am avut părinţi, n-am avut rude în Timişoara, ea a fost totul pentru mine! Şi m-a împins în sus, înţelegi?
Ţi-am mai povestit cum am petrecut o zi cu Editke la Szeged. După ce s-au deschis graniţele, lumea încerca să facă un ban prin vânzare de vechituri. Şi noi am plecat în mare taină la şuk[25]-ul din Szeged. În mare taină, că nu se cădea pentru o rabineasă şi pentru o doctoriţă să meargă la piaţă să vândă vechituri. După ce în 10 minute am făcut bani cât să ne ajungă pentru un taxi, ne-am dus în oraş şi ne-am răcorit în cofetăria cea mai de lux. Am băut o cafeluţă bună şi am pornit-o spre casă. Am fost frânte de oboseală, pentru că la graniţă am stat o groază. De asta n-am mai vrut să repetăm aventura, cu toate că ne distrasem aşa de bine. Binecuvântată să-i fie amintirea!
 
Ai fost în cercuri de evrei şi de neevrei. Ai observat vreodată manifestări antisemite?
În anturajul meu, efectiv, n-a existat antisemitism. De ce? Pentru că Timişoara e atât de cosmopolită! Eu n-am auzit să se spună la noi acasă: „neamţul ăla” sau „românul ăla” sau „az a goy”[26]. N-a fost! Conta omul! Aşa am fost educaţi! Aşa mi-am educat şi eu copiii. Toate amorurile lui Adina au fost studenţi români. Dacă o lua unul de nevastă, nu era nicio problemă! Iar pe mine, toţi m-au luat aşa cum sunt.
Antisemitism n-am simţit din partea colegilor, dar politica oficială era altceva. La începutul studiilor am fost 27 de evrei în an. În anul V i-au dat afară aproape pe toţi. Eram 270 în an, cam aşa ceva, din care 27 de evrei, deci 10%. Eu am rămas şi Jakabfi Vera care nu se declarase evreică. Ceilalţi erau înscrişi să plece în Israel şi i-a dat afară în sesiunea de examene! Au fost daţi afară din UTC cu tam-tam mare, că patria este unde te-ai născut şi poveşti dintr-astea… Treaba cu „originea nesănătoasă” a fost la admiterea la facultate. Am aflat ulterior că aveau o listă cu cine n-are voie să intre: copiii de „capitalişti”, proprietari de magazine, de fabrici… Nu era împotriva evreilor, dar mulţi evrei au intrat în această categorie. La români, mai erau şi copiii de preoţi. N-aveau nicio şansă să intre.
 
Cum era văzut statul evreu, Israelul?
S-a înfiinţat Asociaţia de prietenie România-Israel; am avut 500 de membri din mediul intelectual. Pe mine m-au pus secretară. Primul preşedinte a fost Gheorghe Leahu[27]. Aşa un filosemit! El ştia şi idiş. El a povestit prima dată despre Yad Vashem[28], despre secţia cu un milion şi jumătate de copii ucişi. Al doilea preşedinte a fost Pius Brânzeu[29]. Băcanu[30] a fost membru, a fost la fiecare şedinţă, era extraordinar. Dădea note mici, dar ceea ce m-a învăţat era fantastic! Zicea: „Cum nu ştii ce e în medicamentul ăla? Ce îi scrii bolnavului? Păi îl omori dacă nu ştii!” (Râdem) A avut dreptate. De atunci, primul lucru pe care îl fac şi azi este să mă uit ce compoziţie are un medicament, fie el generic sau negeneric.
S-au ţinut conferinţe, toţi s-au luptat să poată să ţină o conferinţă la asociaţie. Rabinul Neumann a aranjat să avem un sediu foarte frumos, un apartament cu patru-cinci camere, unde se ţineau şi concerte. Lumea venea! Ce mai, crema Timişoarei! Pe Kogălniceanu a fost sediul. Păcat că s-a desfiinţat, nu ştiu de ce. Înainte de Asociaţia asta, conferinţele se ţineau la Comunitate, organizate de rabinul Neumann; veneau foarte mulţi neevrei. Conferinţe excepţionale! A fost Nicolae Cajal[31], povestea că medicina este o meserie de cercetare, că trebuie să pui mereu întrebarea talmudică: „De ce?” Nu accepţi lucrurile aşa cum vin, ci întrebi de ce.
Duci: Şi Anatol[32] a ţinut conferinţe.
Iudit: Da. Şi unul care a devenit parlamentar pe urmă.
 
E vorba de Radu F. Alexandru, nu?
Iudit: Da. Conferinţele se ţineau fără bani, iar cotizaţiile erau modeste.
 

Plecarea în Israel – o preocupare constantă

 
Părinţii mei au venit în Israel în 1960, când a fost Brit Mila a lui Andrei. În ’59 au primit paşaportul, renunţaseră deja la locuinţă, dar s-a oprit plecarea şi au aşteptat timp de un an, în condiţii foarte proaste. La sora mea a fost aceeaşi poveste, numai că ea a aşteptat doi ani.
Părinţii au sosit singuri în Israel. Tata a cules frunze în parc şi mama a fost servitoare. În trei locuri. Mie mi-au scris că mama lucrează la un atelier de croitorie. Cineva l-a sfătuit pe tata să meargă contabil într-un moşav[33] şi aşa a ajuns la Arbel, un moşav în nordul ţării. Superb! Lângă Tiberias. În foarte scurt timp, el a ajuns capul moşavului, că era un organizator înnăscut. A făcut o fabrică de lapte, adică un loc unde să se adune laptele, ca să nu meargă fiecare separat în oraş, cu laptele lui. A studiat ce soiuri de vaci sunt adaptate pentru regiunea aceea şi a adus vaci din Elveţia. Moşavnicii se uitau la el ca la un Dumnezeu!
Când moşavul a împlinit 50 de ani, am asistat la o serbare mare. Din păcate, n-am înţeles eu tot ce se vorbea, că eram în vizită. Asta a fost în ’69. În timpul întregii serbări a fost vorba de tata. Au făcut scenete umoristice despre el. Ştii cum? În ivrit „mi” înseamnă „cine” şi „ma” înseamnă „ce” şi el tot spunea invers! (Râdem) Era ca un copil, îşi ridica ochelarii, era foarte miop, şi zicea: „Mi, ma”! L-au iubit nemăsurat. În fiecare an spunea că pleacă, pentru că mama nu suporta să trăiască într-un sat. Se duceau în concediu şi, când veneau înapoi, cei din moşav îl aşteptau cu o baie nouă sau cu un pridvor. În fiecare dimineaţă îi aduceau lapte şi lubeniţă şi tot felul de bunătăţuri. Era pur şi simplu adorat! În cele din urmă au plecat din moşav, s-au dus la Haifa şi acolo a suferit el. Clima e foarte grea la Haifa, e cald şi umed. A lucrat ceva la sora mea, dar era veşnic nemulţumit.
Moartea lor a fost foarte tragică pentru mine. Mama a avut cancer laringian, era fumătoare, fuma două pachete pe zi. Nu mai avea voce, dar nu s-a dus la un orelist. Iar tata a murit înaintea ei, de necaz! Pur şi simplu de necaz. Chiar i-am spus zilele astea lui Duci: „Am să spun asta public: nu a fost frumos cum s-au purtat pe atunci autorităţile de la paşapoarte”. Am vrut să o văd pe mama care era pe moarte. Era în ’75-’76, am obţinut foarte greu paşaportul de la Miliţie. N-a vrut să-mi dea, porcul ăla, cum îl chema…
Duci: Cu „V” parcă îi începea numele.[34]
Iudit: Nu voia să-mi dea paşaportul. Tot mă întreba ce părere am despre ăia care îşi lasă copiii şi rămân afară! Până la urmă, m-a lăsat. Am sosit seara. Mamei i se făcuse deja traheotomia. A învăţat ventrilogie, iar profesoara ei mi-a spus că a excelat în grupa ei. În prima seară ne-am sfătuit cu cumnatul meu, un băiat adorabil şi binecrescut, şi cu sora mea să o internăm într-o clinică. Tata ne-a auzit fără să vrem şi a zis: „Dacă faceţi asta, eu mă sinucid!” A murit la 71 de ani, cu câteva luni înaintea mamei, de o congestie cerebrală. Astea-s amintiri grele! Noi voiam să rămână acasă, dar nu era simplu, ştii? Copiii surorii mele erau mici şi să vadă un om suferind aşa…
 
Voi nu aţi vrut să plecaţi?
Iudit: Nu, noi n-am vrut! De fapt, nu pot să spun la plural. (Privind spre Duci) El n-a vrut. N-a vrut şi n-a vrut. Nu te uita aşa la mine! Da, da. „Că sunt războaie şi copilul trebuie ferit… Că dacă ne înscriem, atunci pe mine mă dă afară din facultate! Că băiatul va fi dus la armată…” Tot felul.
Duci: Nu a fost aşa de simplu. Prin 1946-1947, împreună cu prietenul meu, Gyuri Gerö, ne-am prezentat la poliţie pentru a primi formulare de cerere de plecare în Israel, mult înainte de a o cunoaşte pe Iudit. Eram în organizaţia sionistă Hanoar Hatzioni[35]. Ghinionul a fost că cel care se ocupa de această problemă era un căpitan evreu, cunoştinţă a părinţilor noştri; locuia chiar într-o casă cu noi. Soţia lui fusese ilegalistă, făcuse şi închisoare. Ne-a alungat pur şi simplu, nici nu ne-a dat formular.
Când s-a pus din nou problema să facem alia, eram deja inginer chimist cu serviciul la Politehnică. Repercusiunile ar fi însemnat desfacerea contractului meu de muncă, fără posibilitatea de a fi angajat altundeva, copiii nu ar fi fost admişi la facultate; nu ştiam ce s-ar fi întâmplat cu Iudit.
Desigur, în această perspectivă de a rămâne, pe de o parte, fără venit material, pe de alta, Israelul înconjurat de duşmani, ca şi în prezent…
Iudit: Şi într-un ocean de arabi şi de războaie, unul după altul.
Duci: În afară de asta, realmente mi-a plăcut foarte mult ceea ce făceam profesional.
Iudit: Eu am fost întotdeauna sionistă! Am fost în organizaţia Dor Habonim, pentru că asta era în casa de vizavi. Asta a fost organizaţia pentru chibuţim, organizaţia sionistă cea mai de stânga, de care am aflat între două pupături cu băieţii. (Râdem)
 
Dor Habonim ce înseamnă?
Iudit:„Dor” e „generaţia” şi „habonim” ‒ „constructori”. Generaţie de constructori.
 
Scopul era pregătirea pentru alia?
Iudit: Probabil. Ne-au dus în trei tabere de vară, se chema „Moşava”. La Bucureşti era o asociaţie care organiza cursuri de agronomie, ca pregătire pentru viaţa la ţară. Eu am fost din ’46 până în ’48. În ’48 s-a desfiinţat, sionismul a intrat în ilegalitate; atunci am rupt steagul, l-am făcut bucăţi şi l-am purtat pe corp, că devenisem ilegalişti. Organizatorul nostru era securistul care ne-a şi turnat. (Râde) Am aflat ulterior. Era membru în Dor Habonim, a spus să ne întâlnim din când în când, că eram în ilegalitate. Ne-am întâlnit de vreo două-trei ori şi pe urmă a zis: „E periculos, nu ne mai jucăm, nu realizăm cu asta nimic”.
În casa părinţilor tăi l-am întâlnit pe Mazen, ambasadorul Israelului în România. M-a întrebat: „Organizaţiile sioniste mai au vreun rost în România?” Eu i-am zis că nu văd viitor în asta. Se poate pleca, nu e nevoie de nimeni să organizeze plecarea în Israel.
 
Ai tăi au plecat şi voi…
…noi am rămas. Nouă ani nu ne-am văzut. Când am venit aici, nu mi-am recunoscut mama. Aşa o durere… Mare durere!
 
Ai venit singură?
Întotdeauna singură. O dată am fost cu Andrei. Nu ne-a dat voie împreună sub nicio formă.
 
În cele din urmă aţi plecat cu copiii împreună?
Adina a terminat Medicina şi a venit aici singură, în ’90, iar Andrei a venit în ’96. Noi, în ’97.
 
Cum de v-aţi hotărât?
Eu am spus că nu mai vreau să vin. Când am fost ultima dată, am văzut lucruri triste, apoi moartea mamei… Am zis: „Gata, eu renunţ la lupta asta!” Dar am rămas singuri, tu! Am rămas fără copii, fără familie, fără prieteni, fără nimic! Am avut noi prieteni, dar cei mai mulţi erau deja aici. (Spre Duci) Ce te-a făcut să spui să venim?
Duci: În primul rând, copiii. Şi-n afară de asta, mi-am dat seama că este vorba de o comunitate în dispariţie.
Iudit: Da. Foarte trist. Să vezi oamenii aşa, bătrâni, dormeau acolo, la sinagogă, la căminul de bătrâni.
 
Totuşi comunitatea este încă activă, dar este…
Duci: …în scădere, fără posibilitatea de revenire.
 

Am sosit acasă

 
Iudit: Şi am ajuns, cu 50 de kilograme fiecare. Un tip de la Sohnut a venit la aeroport, la Otopeni, şi mi-a şoptit „Haţlaha!”[36] când am plecat. Doi bătrâni. A fost un succes, aşa simt eu! Ajungi la aeroport, te întreabă cum vrei să te cheme. Spui: Nu vreau „Dezideriu”, vreau numele evreiesc, „David”; nu vrem „Kohn”, vrem „Cohen” – nicio problemă! Că Kohn-ii aici sunt toţi Cohen.
Am stat la Adina vreo două săptămâni şi pe urmă ne-am şi mutat aici. Am primit o pensie imediat! A doua zi am primit buletinul israelian. Şi, după încă două zile, asigurarea medicală în casa de asigurări cea mai bună. O sumă de bani cu care am putut să cumpărăm toate cele. N-am venit nici noi cu mâna goală, înţelegi? Noi nu am avut avere, dar am economisit ceva.
 
Sunteţi luptători.
Luptători suntem, da. Şi prieteni avem! Tu! Tu vii acasă! Vii la copiii tăi şi vii la prieteni. Îţi spun: n-am pus încă fundul pe scaun, când prietena mea din copilărie, Zsuzsi, a sunat-o pe Adina: „Da’ când vine odată mamă-ta?” A simţit că eu vin. N-a ştiut, că n-a fost în legătură cu Adina. Foarte mulţi prieteni au venit, fiecare cu un cadou. Adina mi-a zis: „Să nu aduci cratiţe, nici farfurii, toate o să le primeşti!” Şi aşa a şi fost. Zsuzsi: „Fată, vrei asta? Uite, ia sticla asta!” Şi sticla sticlă-i! O am şi-acuma. Ştii? Am fost primiţi cu entuziasm!
Cea mai mare dificultate este însă limba, pe care n-o vom mai învăţa.
 
Aţi făcut ulpan?
Am făcut ulpan şi am început şi ulpanul B, dar s-au născut gemenele, fetiţele Adinei, şi… Eu citesc ziarul în fiecare zi; înţeleg televizorul 80%. Duci, nu! Şi ăsta-i un handicap groaznic! El citeşte ziarele israeliene, dar în limba engleză. Ascultăm ştirile israeliene, dar în limba engleză. Este infernal de greu. Ilogică limba asta! Nu seamănă cu nimic! Rabinul, tatăl tău, m-a ajutat foarte mult. Mi-a spus cum să caut rădăcinile cuvintelor şi să caut logică în ele şi mi-a dat şi nişte cărţi foarte bune. Am venit în ţară cu o mie de cuvinte ştiute. Am avut un ulpan excepţional! Cinci luni, zi de zi. O profesoară din Yemen, iar elevi, de pretutindeni: din Ucraina, din Rusia, din America, din Venezuela, din Etiopia, din Turcia… De unde n-or fi fost?!
Duci: Brazilia!
Iudit: Brazilia. Nemaipomenit! Aşa tineri ne-am simţit! Era perioada poate cea mai frumoasă în Israel, ştii?
 
Studenţie!
Iudit: Studenţie. Directoarea: „Tu, doctoriţă, el, profesor universitar, mergeţi într-o clasă de avansaţi”. „Dar noi nu ştim aproape nimic!” „Ştiţi să scrieţi, să citiţi, mergeţi acolo.” Am învăţat repede şi bine. Însă prima palmă acolo am primit-o: când am absolvit, a venit tipa de la Sohnut să ne spună ce drepturi avem. A intrat şi-a spus: „Zdrazvuite![37]” (Râd) Râzi! E o insultă groaznică. M-am ridicat şi am spus: „În sala asta se spune Shalom”. Şi aici sunt mulţi evrei din Rusia şi vorbesc tot timpul ruseşte, dar îi pun la punct! Nu-i normal. Te duci la o policlinică şi aia începe să-ţi vorbească pe ruseşte! Am zis, „Spune-mi încă o dată, în ivrit”. Atunci, vaaai, că n-a ştiut, că mă confundă. Noi am venit acasă, în Israel, ei îşi aduc casa lor, aici. Aduc marfă rusească, conserve ruseşti.
 
Am fost şocată când am ajuns la aeroport, scria sus…
„Bine ai venit!” în ruseşte.
În engleză, ivrit şi după aia, ruseşte!
Pe pachetele de alimente scrie ruseşte. Mi-am cumpărat un robot de bucătărie, Dumnezeu să îl binecuvânteze, instrucţiunile ‒ în limba rusă! Noroc că scrie şi în româneşte! (Râsete) Dar nu în ivrit!
 
Spuneai că în Israel trăieşti perioada cea mai fericită din viaţă. Te simţi acasă?
Mă simt acasă! Am ieşit în primele zile pe o terasă – nu era elegantă – şi am văzut palmierii! Avem un parc foarte frumos şi aici, vizavi. Şi mi-am zis: nu-mi vine să cred că sunt aici! Toate visele mele erau legate de Israel! Am vrut să trăiesc aici. E ţara mea! Meseriile de bază sunt aici soldaţi şi cântăreţi. Tot al doilea evreu cântă ceva acolo, melodii sefarde şi aşkenaze şi ce vrei tu, frumoase… unele splendide. Stă publicul acolo şi cântă şi cunoaşte textul cântecelor. La Cezarea şi la Herzliya este un amfiteatru şi se dau spectacole în aer liber!
Duci: Şi concerte se ţin acolo, şi spectacole de operă, şi…
Iudit: …şi expoziţii, şi muzee. În Israel e aşa un amalgam de populaţie. Ghetoul îl duci cu tine. Adică noi nu avem alte cunoştinţe decât timişoreni. Nu români. Timişoreni. Am o vecină sus, aia-i din Bucureşti şi nu mă am bine cu ea. (Râdem) Adina a avut prietene şi sabre[38], de origine marocană. Dar acum şi ea e prietenă cu două familii din Cluj. Au ceva în comun.
 
Dacă suntem atât de diferiţi, care sunt trăsăturile noastre comune?
Iudit: Inteligenţa! (Râdem) Genele, este dovedit. De ce să ne ascundem?! Deci: evreul este o fiinţă inteligentă. Foarte asimilabilă. Foarte flexibilă, probabil din cauza nomadismului şi poliglotismului.
 
Dragostea de carte! Ne numim „am hasefer”[39].
O să moară cu computerul, dragostea de carte! Copiii ăştia nu mai citesc; şi nu spun că e rău. Pentru că am luat foarte mult gunoi, în afară de frumos, din cărţile pe care le-am citit. Şi eu citesc pe internet, pe Facebook, mă uit pe Google după o carte, după un actor. Mă uit la un film, uneori nu îl înţeleg complet. Îl caut pe Wikipedia sau pe Rotten Tomatoes[40]! Mă uit pe Google, aflu totul!
Şi dacă scriitorul sau actorul e evreu! (Râde)
Da! În primul rând! Nepoatele mele îşi bat joc de mine că tot vreau să ştiu dacă unul e evreu sau ba! (Râsete)
 
Ne leagă religia?
Am studiat singură embriologia, ceva fantastic de interesant. Atunci când am terminat de citit, am spus că trebuie să existe Dumnezeu! Este fantastic cum se formează omul! Cum, din câteva celule, ies şi osul, şi muşchiul şi vasele! Şi Einstein a zis că lumea-i aşa de perfectă.
 
Şi a spus că Dumnezeu nu dă cu zarul.
Da, a spus că nu e întâmplător. Duci este religios.
 
De când?
Dintotdeauna. El se roagă în fiecare vineri. Şi face Kiduş vineri seara. Eu aprind lumânări de Şabes, dar sunt împotriva religiilor. Ţin la tradiţie şi dau mai departe ceea ce am primit. Fetiţele ştiu pe dinafară Kiduş-ul lui Ota. Şi chiar dacă fiică-mea nu ţine acasă…
Duci: Aprinde lumânări vineri seara.
Iudit: Aprinde lumânări. Una din nepoate a sărutat mezuza[41] şi i-am zis: „Ai să devii religioasă?” Iar ea a zis: „Asta e legat de tradiţie, nu de religie”. Eu sunt atee. Dar o forţă? În asta cred. Am văzut un film după romanul lui Gabriel Garcia Marquez, „Dragostea în vremea holerei”. Unul întreabă: „Crezi în Dumnezeu?” „Nu, dar mi-e frică de El”. (Râdem) Dumnezeu – ca forţă de generare a lumii, de facere a lumii. Aşa văd eu. Trebuia să fie o forţă la întâlnirea a două molecule. Dar sunt împotriva religiilor, pentru că au creat mizerie! Şi războaie! Şi ură! Şi poate exista ura aia oricum, că este în firea omului să fie răzbunător. Nu ştiu, eu nu am asta în mine. Eu n-am avut sentimentul că trebuie să mă răzbun pe cineva sau să simt furie. Religia a reuşit să prostească oamenii să creadă în toate poveştile absurde, una mai absurdă ca alta. Cine a scris Biblia? S-a transmis din gură în gură! Tu crezi c-a fost dată de Dumnezeu? Tablele lui Moise? Au colaborat mai multe creiere şi mai multe generaţii. Dar ce se tot adaugă la ea este dezastruos.
Să inventezi lifturi care se opresc la fiecare etaj[42] şi să spui că tu n-ai denigrat Şabat-ul, dar să pui pe altul să-ţi aprindă lumânarea! Cum zice Oz[43], nu poţi dialoga cu trei categorii de oameni: cu fundamentaliştii, cu extremiştii şi cu Dumnezeu.
 
Cum i-ai caracteriza pe evreii israelieni?
Eu văd aspectele pozitive ale acestui popor. Nevoia de a ajuta pe aproapele tău face parte din identitatea evreului. Nu-l laşi în stradă, nu-l laşi în mizerie. Se spune că nu ştiu cât la sută trăieşte sub nivel mediu şi eu trăiesc la limita sărăciei sau sub limita sărăciei. De-ar trăi toţi pensionarii din România aşa cum trăim noi! Deci, o trăsătură comună este solidaritatea. Şi asta se învaţă, am primit asta prin educaţie, probabil. La noi în casă, în fiecare sâmbătă, lua masa cineva de la casa de bătrâni.
Duci: În Israel este dezbinare: între sefarzi şi aşkenazi, între secularişti şi reformişti, între ultrareligioşi şi tradiţionalişti. Şi categoriile sunt bine definite! Mafia există şi aici, nu numai în Sicilia! Există o categorie mare de intelectuali, una de bogătaşi, alta, foarte mare, de săraci. Şi, în afară de asta, există categoria de haredim[44].
Iudit: Şi mai sunt tradiţionaliştii, ca noi.
 
Privind din Israel, cum vi se pare mentalitatea românească astăzi?
Duci: Sunt mult mai docili decât alţii!
Iudit: Îşi subestimează capacităţile! Văd totul în negru, tot ce se întâmplă în ţară.
Duci: Ceea ce nu este de mirare, pentru că e corupţie foarte mare, dar nu există ţară în care să nu fie.
Iudit: Sunt extrem de autocritici, până la autodenigrare şi nu au speranţă! Nu sunt destul de activi să înlăture ce pot înlătura! Nu sunt nici destul de patrioţi. Nu-şi iubesc destul ţara!
 

Sub semnul dorului

 
Duci: Asta am uitat să-ți spun. În anul III şi IV, am avut doi profesori nemţi: unul era chimist şi era reprezentantul IG Farbenindustrie. Eu ştiu că în anii războiului a stat la poarta de la Deutsches Haus la Timişoara, îmbrăcat în uniformă maro, cu cizme. A ajuns profesor la Facultatea de Chimie, la Politehnică. Celălalt profesor preda tehnologia produselor farmaceutice, iar înainte avuse farmacie la Arad, unde era afişat afară „Juden unerwünscht”[45]. Am învăţat pentru examenul de farmaceutică din monografii, am citit despre enzime, despre antibiotice. N-a avut ce să facă! Trebuia să-mi dea nota maximă. Cel cu Deutsches Haus, mare hitlerist, ăla mi-a dat numai 9. Dar n-au avut ce să-mi facă! Le-am spus lucruri pe care, eventual, nici nu le ştiau! Am citit atunci enorm de mult, monografii întregi. Nu era aşa simplu…
Iudit: N-a avut o viaţă uşoară, Duci al meu…
Duci: Şi încă ceva! Trebuia să lucrez de trei ori mai mult decât ceilalţi colegi! După ce eram deja asistent şi făceam cercetare, de trei ori mai mult am lucrat! Ca să am suficiente lucrări. Am avut foarte multe lucrări, numai că nu au apărut în străinătate, doar după ’89.
Ştii ce este? Acuma îmi dau seama că cine vine în Israel trebuie să vină cât timp e tânăr. Eu, când am venit aici, eram deja un om în vârstă, la pensie. Şi nici aici n-a fost uşor…
Iudit: Nu. Pentru Duci n-a fost uşor. Nu a fost uşor…
Duci: Au fost şi părţi foarte frumoase…
 
Vă lipseşte Timişoara?
Duci: Mie? Da! Da, da, îmi lipseşte. Eu nici nu neg treaba asta!
Iudit: Mie nu-mi lipseşte, dar eu iubesc Timişoara! Nu-mi lipseşte. Îmi place acolo. Cum să spun? Plec de acasă şi mă duc acasă. Mă plimb pe străzi, parcă n-aş fi plecat! Ştiu fiecare colţ, fiecare casă. E frumos, e splendid! Şi oamenii! Noi nu ştim de necazurile săracilor şi ale pensionarilor. Cei pe care îi cunoaştem, se descurcă. Nu se plâng. Am fost la mulţi foşti colegi de la facultate şi ne-au primit aşa de frumos!
Duci: Eu am fost iniţial foarte rezervat faţă de întâlnirea de la Haifa[46], că am zis că n-am ce să fac eu, bătrânul, acolo. Dar am găsit şi oameni mai în vârstă şi m-am întâlnit cu o serie de foşti studenţi de ai mei.
Iudit: Întâlnirea a fost formidabilă, încă o dată trebuie să te felicit. Cât m-am luptat cu snobii ăştia, cu Duci şi cu alţii, că sunt numai tineri şi ce să caute, că nu ne cunosc şi nu-i cunoaştem… Ce m-am bucurat! Au fost copiii prietenilor mei; şi Adina cu tot corul de la Comunitate stăteau la o masă. Păi nu-i frumos? Şi ginerele meu bucureştean, ce încântat a fost! Şi a zis: aşa ceva bucureştenii n-au să facă niciodată. Nici nu pot!
Duci: M-am întâlnit acolo cu o serie de oameni chiar de vârsta mea. Cu Tomi Laszlo, de exemplu, el e mai în vârstă ca mine şi pe el îl ştiu din liceu.
Iudit: Frumos a fost! Şi tămâierile, scurte. Totul a fost foarte reuşit!        
Când am fost în Timişoara acum doi ani, a fost chiar Şavuot. Şi cine cântă? Eva, Gloria şi soprana era Florica Ivan, care a fost cântăreaţă de operă şi care a fost colegă de clasă cu mine. Când a cântat „Şema, Israel”[47], s-a uitat la mine…
Îţi curgeau lacrimile!
Iudit: Da, da. Mi-a spus, „Pentru tine am cântat.” Asta îmi lipseşte aici!
Serviciul divin era foarte frumos la noi!
Iudit: Splendid! Şi cuvântările rabinului Neumann despre pericopa săptămânii erau întotdeauna legate de actualitate. Dacă se întâmpla ceva în Israel, ne rugam pentru Israel, dacă era război, dacă se întâmpla ceva în lume, apela la compasiune pentru ceea ce se întâmpla în lume. Când am fost acuma doi ani în sala aia nenorocită de lângă Sinagoga din Fabrik, care şi-acuma funcţionează, n-am vrut să stau pe locul unde a stat mama ta. Am stat lângă locul ei.
 
Îmi vine foarte greu să merg acolo!
Iudit: Te cred. Eu nu intru în casa în care am crescut! N-am fost! Niciodată. Că aud vocile. Nu, nu, nu pot să mă duc. M-am uitat de departe cum arată, n-am intrat. Şi ţie ţi-e greu… Auzi vocile! Auzi vocile… Ne e dor!
Duci: Un chimist alimentar terminase la Galaţi şi a venit să se înscrie la doctorat cu frecvenţă. Era la laborator, împreună cu noi. L-am ajutat, că era în domeniul pe care l-am studiat şi eu, i-am dat bibliografie, i-am dat o serie de idei. Acum e decan la Sibiu. A venit la Timişoara, pentru că ştia că vin, de la o colegă pe care o ajutasem la doctorat. Pe ea am ajutat-o în sensul că i-am făcut legătura cu acest profesor la Sibiu, care a acceptat să fie membru în comisia ei de doctorat, pentru că şeful meu nu a acceptat-o. Ei bine, decanul de la Sibiu a aflat de la această colegă că venim la Timişoara şi a venit special, ca să ne vadă. Zilele trecute mi-a telefonat iar colega.
Iudit: Şi din Germania îl cheamă colegii, tot timpul. Era foarte respectat. Aici nu prea are prieteni, nu ridică telefonul, nu vorbeşte la telefon.
Duci: Îţi spun care este handicapul mare: din poziţia pe care am avut-o, nu că era nu ştiu ce, eu nu mă laud grozav că am fost ceea ce am fost, dar acum am devenit un analfabet, înţelegi? Asta este ceea ce mă dărâmă! Cum să-ţi spun? Se spune că vorbeşti ivrit cala, ebraică elementară, dar ivritul meu este deosebit de elementar! Când am fost la ulpan să învăţăm limba, nu auzeam! Acum am un aparat auditiv, dar atunci n-am avut! Dacă nu am în urechi aparatul, nu înţeleg cuvântul. Şi vârsta contează, pentru că n-am venit la 20 de ani!
Iudit: Şi este foarte meticulos. Desena literele, avea nişte caiete grozave. Şi cine are caiete frumoase…
Duci: …nu are timp să înveţe.
Iudit: E foarte meticulos. Şi la computer, şi cu telefonul. Îi spun: nu încerca să înţelegi tot! Apasă pe buton şi vezi! El citeşte şi se uită la filme. Citeşte scrisori, ziare, foarte multe ziare, în cinci limbi, germană, engleză, franceză, română şi maghiară.
Duci: Uneori, foarte rar, în maghiară, ca să mă autoexcit! (Râdem) Să-i înjur![48]
 
Ce ziceţi: alia în Israel a fost o hotărâre bună?
Iudit: Pentru mine, sută la sută.
Duci: Dar preţul a fost totuşi destul de ridicat.

Duci şi Iudit Cohen împreună cu Getta Neumann. Lod, Israel, nov. 2012

Interviu realizat de Getta Neumann
Lod, Israel, noiembrie 2012.
Interviu publicat în volumul „Destine evreieşti în Timişoara. Portretul comunității din perioada interbelică până azi”. Editura Hasefer 2014