Fuga mea in vest. Bucuresti-Harward, via Constanta, Istambul, Neapole

În cursul anului 1947, semnele ca puterea comunista devenea tot mai tiranica si mai hotarâta sa-i lichideze pe toti cei suspecti a-i fi ostili erau frecvente si clare ca lumina zilei. În plus, pe lânga lovitura monetara din august, Maniu si Ion Mihalache, presedintele si vicepresedintele Partidului National Taranesc, precum si numerosi alti fruntasi politici au fost arestati, condamnati la ani grei de închisoare, din care cei mai multi n-au mai aucat sa iasa vii. Ca rezultat al acestui val de teroare, 60 000 de oameni au fost împuscati sau au murit din cauza torturilor numai în acel an.

Într-o seara, la o ora târzie, o voce anonima mi-a spus la telefon: ?Parasiti casa fara a mai zabovi nici un minut. Plecati imediat!" Avertismentul nu era lipsit de sens: foarte adesea oamenii erau ridicati de acasa fara vreun mandat legal si aruncati în temnita, unde erau torturati si tinuti pe termen nedefinit, fara nici un proces.

?Ridicarea" se facea întotdeauna noaptea târziu pe la orele 2 sau 3. Regimul nu dorea ca persoane din alte familii sa fie martore la aceasta actiune. În consecinta, chiar daca individul care trebuia sa te ridice în cursul noptii te întâlnea întâmplator pe strada, nu se atingea de tine.

Dupa avertismentul primit, am parasit casa, dar întrucât dupa aceea nu s-a întâmplat nimic, m-am gândit ca n-a fost la mijloc decât o gluma proasta; un comunist la curent cu lista de persoane ce urmau sa fie ridicate n-ar fi sunat la telefon. Asa se face ca unui alt telefon de avertisment primit peste câteva zile nu i-am dat nici o atentie. În acea noapte însa, duba neagra s-a oprit la poarta mea si trei oameni au încercat sa o deschida. Neobisnuit cu acest spectacol, câinele meu lup a început sa latre ca din gura de sarpe si a continuat sa latre astfel de fiecare data când cei trei se apropiau de poarta.

Dupa trei sau patru serii de asemenea latraturi amenintatoare si asurzitoare, toti vecinii mei au aprins lumina si s-au repezit la ferestre. Cum operatia de ridicare nu mai putea fi executata în secret, cei trei s-au urcat în duba lor si au plecat. M-am convins ca trebuia sa dispar spre a-mi gasi o ascunzatoare si totodata sa caut o posibilitate de a fugi din tara.

Dr. Sabin Manuila, un cunoscut expert în materie de sanatate publica, ale carui realizari în organizarea statisticii demografice a României reprezentau un model pe plan international, ajunsese si el la aceeasi concluzie. Cu Sabin eram în relatii apropiate înca de la reîntoarcerea mea din Statele Unite. El a pus la cale un excelent plan de fuga din tara pe calea aerului, pentru un grup de opt persoane din care faceam parte si eu. Urma ca dintr-un oras de provincie grupul sa se îmbarce la bordul unui avion care zbura spre Bucuresti. Cel mai important complice, Max Manoilescu, un prieten din copilarie era la acea data inspector general al Liniilor Aeriene Române si Pilotul Anei Pauker. Prin Misiunea Americana, aeroportul din Istanbul fusese prevenit despre posibila sosire a unui avion neprogramat, venind din directia Bulgariei inamice, cum o priveau turcii atunci.

Totul parea în perfecta ordine. Ceea ce s-a întâmplat arata însa în modul cel mai graitor cum chiar si cele mai bune planuri pot fi date peste cap. Câteva zile înainte de data stabilita pentru plecare, militia comunista a controlat ca de obicei avionul ce urma sa zboare în directia Paris si a gasit o geanta plina cu monede de aur. Pilotul a trebuit sa declare ca-i apartinea lui Max. Max dorise sa o trimita în strainatate înainte sa plece el însusi. Ca inspector general al Liniilor Aeriene Române, Max trebuia sa fie prezent la toate zborurile internationale, asa ca a fost arestat pe loc si dus la Centrul de vama, unde a fost lasat singur în una din camere. Din fericire pentru el si pentru noi, Max, care era în uniforma, a profitat de absenta paznicilor si a fugit. Înainte de a se retrage pentru multa vreme în clandestinitate, a mai avut timpul sa ma avertizeze de cele întâmplate.

O componenta a planului este însa extrem de relevanta pentru istoria acelei perioade: Lucretiu Patrascanu era unul din grupul nostru, fapt cunoscut numai de Sabin si de mine si dezvaluit pentru prima oara acum (sunt sigur ca multe detalii pot fi gasite în voluminosul dosar al lui Sabin de la Houston Institute). Patrascanu era singurul intelectual autentic între liderii comunisti. Avea un doctorat si scrisese mai multe carti, toate cu caracter stiintific, exceptând superficiala sa prezentare a primelor trei dictaturi.

El fusese seful delegatiei care s-a deplasat la Moscova pentru Conventia de armistitiu si se spune ca semnând-o avea lacrimi în ochi (12 septembrie 1944). Ca membru al delegatiei române la Conferinta de pace de la Paris (unde l-a luat pe Golopentia ca expert), se pare ca Patrascanu, nu a evitat contactul cu reprezentanti ai puterilor occidentale.

Odata, luând cuvântul la un miting în Transilvania, a subliniat ca nu e bine sa se fluture mai ales steaguri maghiare si doar ici si colo câte un steag românesc. Lui Patrascanu, care avea o fire sensibila, îi repugna cruzimea rece a clinicii Anei Pauker. Prietenii sai cei mai buni erau intelectuali ca Anton Golopentia, E. Calmanovici si imprevizibilul Belu Zilber, economistul, sau artisti ca pictorita Lena Constante, poetul Marcel Breslasu si muzicianul Harry Brauner.

Viziunea sa despre comunism rezulta dintr-un program ideal, si nu-i de mirare ca el nu mai putea suporta ceea ce comunismul însemna în realitate. Chiar daca nu puteau sti nimic despre dorinta lui Patrascanu de a fugi, vârfurile comuniste aveau suficiente indicii despre starea sa de spirit. Curând dupa ce am plecat clandestin din tara, la Congresul din februarie 1948 al partidului comunist, Teohari Georgescu (din clica Anei Pauker) a pronuntat o lunga diatriba, acuzându-l pe Patrascanu de deviationism.

Când aceasta s-a terminat, acuzatul a parasit masa prezidiului unde se afla asezat si unde se aflau si diferiti oaspeti. A fost imediat aruncat în închisoare si tinut acolo fara judecata pâna în 1954, când a avut loc procesul sau si al multora dintre prietenii sai. Numai el si Remus Koffler, un lider comunist cooptat în conducerea partidului în perioada lui Antonescu, au fost condamnati la moarte. Un mister, dupa opinia mea, este faptul ca nici Ana Pauker, nici cei doi parteneri apropiati ai ei, Vasile Luca si Teohari Georgescu, nu figureaza în Micul Dictionar Enciclopedic, în timp ce Patrascanu figureaza.

Dupa acel fiasco pe care l-am avut cu planul lui Sabin, am început sa caut o formula noua. Nici una nu era usoara. Unele s-au dovedit a fi de-a dreptul sinucigase, întrucât multi dintre cei ce se ocupau cu organizarea trecerilor clandestine de frontiera erau banditi: sute de cadavre au fost descoperite mai târziu într-o padure la frontiera ungara. Ghizii stiau ca cei ce le erau clienti trebuie sa aiba asupra lor importante valori sub forma de devize si aur.

Am eliminat varianta fugii în Austria prin Ungaria, mai ales din cauza riscului enorm la care ma expuneam, ca urmare a faptului ca nu vorbeam maghiara. Am încercat alte solutii. Ca semn de recunostinta pentru ajutorul dat în timpul razboiului, Comunitatea evreiasca ne-a furnizat legitimatii ? cu numerele 14030 si 14031 ? cu fotografia sotiei mele si a mea pe ele, dar cu nume false, prezentându-ne ca fosti internati în lagarele din Transnistria. Ne gândeam ca asemenea persoane, chiar surprinse în circumstante suspecte, nu s-ar expune la riscuri prea mari din partea militiei comuniste. Am participat si la un miting evreiesc pentru a explora posibilitatea organizarii plecarii noastre pe mare. Norocul meu a fost ca am fost în stare sa plec înainte ca cineva sa afle ca nu stiam sa vorbesc nici idis, nici ruseste, întrucât atmosfera purta o puternica tenta de ura fata de goi.

Am început apoi sa ma concentrez asupra unei scheme de fuga prin Constanta, orasul pe care îl cunoasteam atât de bine. Dar chiar si optimismul meu s-a spulberat atunci când Regele, nu de mult distins de Stalin cu cea mai înalta decoratie sovietica, a fost obligat sa abdice, dupa ce palatul sau fusese înconjurat de militia comunista. Am intrat în contact cu un ofiter de pe cargoul turcesc Kaplan, care, în schimbul unei sume substantiale, a promis sa ne ascunda într-un loc sigur pe vas. În miez de noapte, când santinelele care pazeau vasul nu puteau sa vada, ne-a condus la bord si ne-a lasat într-o camera fara sa spuna un cuvânt. Mirosindu-mi a tradare, cu tot riscul la care be expuneam, dat fiind ca portul era foarte bine luminat, am luat hotarârea sa iesim afara cât se poate de repede. Guvernul comunist promisese mari recompense pentru informatori, iar tâlharul pe mâna caruia încapuseram vroia sa profite de aceasta.

De fapt, încarcatura navei Kaplan, respectiv prefabricate pentru ladite de citrice, abia urma sa fie adusa la bord. Dupa vreo saptamâna, am luat legatura cu radiotelegrafistul de pe Kaplan. Împreuna cu un complice, el ne-a ascuns printre seturile de ladite în asa fel încât, pentru a fi gasiti, cea mai mare parte a marfii ar fi trebuit sa fie descarcata. Cargoul trebuia sa ridice ancora a doua zi, dar primul ofiter, cel ce încercase sa ne însele, informase deja securitatea portuara ca un cuplu încerca sa fuga ascunzându-se pe nava. Plecarea navei Kaplan a fost amânata cu o zi pentru ca specialistii securitatii sa o supuna unui riguros control. I-am auzit înjurându-ne atât pe noi, cât si pe informator.

Spatiul în care am ramas timp de trei zile si trei nopti era mai mic decât volumul unei mese de birou obisnuit. Când am socotit ca trebuia sa fi ajuns în apele teritoriale turcesti, am iesit din ascunzatoare spre a ne prezenta capitanului. Acesta, un om foarte în vârsta, fost ofiter în fortele navale ale Imperiului Otoman, tragea întruna din narghilea. Avea superstitia ca o femeie la bord este semn rau. Ceea ce-l înfuria însa cel mai mult era faptul ca jurase celor de la securitate ca nici un strain nu era ascuns pe vasul sau. Ne-a amenintat chiar ca ne va duce înapoi la Constanta, ceea ce ar fi facut daca nu reuseam ca, în unul din porturile în care se facea escala, sa obtinem azil politic. Fiind deja cunoscut de guvernul turc, excludeam o asemenea ipoteza.

În dimineata zilei de 14 februarie 1948, pe când ne apropiam de Bosfor, minaretele începeau sa se profileze la orizont, am aruncat cheile de acasa (pe care le tineam într-un buzunar) în Marea Neagra si ridicându-mi privirile spre cer am spus: ?Multumescu-ti tie, Doamne, pentru ca mi-ai dat aceasta sansa!". Lasasem în urma patru dictaturi si urma sa traiesc într-o lume libera. La acea data nu ma asteptam însa ca acolo aveam sa fiu supus ulterior unui tratament nedemn, amintind de un veritabil stil gestapovist.

Desi pâna la urma lucrurile s-au aranjat, în sufletul meu a ramas o cicatrice de nesters. Turcii, care urmând o veche traditie erau foarte circumspecti cu toti strainii, ne-au lasat sa asteptam o zi înainte de a ne acorda azil politic. Un vechi prieten, Aurel Decei, un distins savant, specialist în istorie si civilizatie otomana, ne-a acordat gazduire. Ceea ce reusisem sa pun deoparte din diurna primita în cursul misiunii din 1944 se afla lasat de mine la Mircea Bunescu, pe atunci atasat comercial al României. Dar chiar daca adaugam si ceea ce luasem cu mine atunci când am fugit, banii de care dispuneam nu ne-ar fi ajuns multa vreme. Un prieten cu stare, un magnat milionar, mi-a împrumutat o suma importanta fara dobânda si fara termen fix de rambursare. Aceasta mi-a înlesnit instalarea în Statele Unite, în primii ani pe care i-am petrecut în aceasta tara.

Puternicii functionari francezi

Se întelege ca toate serviciile de informatii turcesti, americane, englezesti asteptau sa afle ceva de la mine. Un lucru pe care îl consideram ca fiind extrem de important se referea la maresalul Tito. In cursul lui decembrie 1947, el venise la Bucuresti pentru a semna un tratat de prietenie cu România. Intr-un mod socant si inexplicabil venise cu un tren personal precedat de un convoi de securitate, cu bucatari proprii si produse alimentare. Nu puteam gasi nici o explicatie pentru aceasta masura excesiva si, desigur, jignitoare, de precautie.

In curând însa, dupa aceasta vizita, national-taranistii infiltrati în celule comuniste ne-au informat ca în tedintele lor de îndoctrinare, Tito era prezentat ca un tradator al poporului. Pentru mine, acesta era un semnal clar ca relatiile lui Tito cu Moscova se apropiau de criza. Seful retelei britanice de informatii nu era de acord cu interpretarea mea, astfel ca m-a invitat la un ceai împreuna cu specialistul lor în probleme iugoslave. Acesta se îndoia si el de versiunea mea.

Cum însa, peste câteva zile, rin cele mai multe canale informative au început sa se propage stiri despre o tensiune crescânda între Tito si Moscova, reprezentantul serviciilor britanice de informatii nu stia ce sa mai faca pentru a afla ce altceva mai stiam.

Intrucât informasem pe Joseph A. Schumpeter si pe Wassily Leontief despre fuga mea, am primit imediat o telegrama de la Wassily care ma anunta ca mi se oferise un post si fusesem angajat si ca deci puteam sa solicit o viza de emigrant. Dupa ce am primit-o, am început sa ma ocup de aranjarea calatoriei. Nu exista decât o singura modalitate de a traversa Atlanticul cu vaporul. Problema era însa ca cele mai mult locuri pe putinele vase care mai faceau curse erau rezervate pentru oficialitati din diferite tari.

Cea mai apropiata data la care am putut rezerva locuri a fost pe 24 iunie, când S.S. Mauritania pleca din Cherbourg. Pentru aceasta îmi trebuia o viza franceza, ceea ce avea sa reprezinte un mare obstacol în calea noastra. Consulatul francez din Instanbul trebuia sa aiba acceptul autoritatilor de la Paris, are, asa cum mi-a spus consulul general francez de la Instanbul, nu vor da în ruptul capului o viza unui refugiat dintr-o tara cu regim comunist.

Statutul meu de refugiat nu putea fi ascuns întrucât, neavând nici un pasaport, singurul meu document de identitate era un laisser passer eliberat de Consulatul Statelor Unite. naltii functionari francezi, a caror putere n-a putut fi clatinata de nici una din revolutiile franceze, actionau de capul lor si nu în baza vreunei hotarâri guvernamentale, atunci când refuzau o viza unui asemenea solicitant. Practic, toti erau simpatizanti ai comunismului. Asa cum laureatul Nobel Czeslaw Milosz, care prin 1950 traia la Paris, a scris în nota din 1981 la cartea sa The Captive Mind, "intelectualii francezi aveau resentimente fata de faptul ca tara lor depindea de ajutorul american si îsi puneau sperantele într-un… lider de o incomparabila întelepciune si virtute Stalin".

Refuzându-i, admiratorii lui Stalin voiau în mod clar sa pedepseasca pe toti cei care nu erau dispusi sa recunoasca ce minunata era viata în raiul comunist si care fugeau demonstrativ din interiorul lui. Trimiteam (pe banii mei) telegrama dupa telegrama, fara a primi vreun raspuns. Seful biroului de informatii secrete al Angliei în Turcia mi-a dat o viza de emigrare în tara sa, în ideea ca o asemenea decizie prin care mi se facea o mare favoare va impresiona pe cei de la Paris, facându-i sa aprobe demersul meu, prin care ceream doar "o viza de tranzit fara oprire". Nu s-a întâmplat însa nimic si nu pot sa nu divulg si faptul ca respectivul sef al biroului englez de informatii ma prevenise ca viza pe care mi-o daduse era falsa si ca, daca încercam sa intru în Marea Britanie pe baza ei, vor fi arestat fara doar si poate, ceva care cadra perfect cu un ingenios ofiter din Intelligene Service.

Mai ieftin decât pe piata neagra

Urmând opinia exprimata de mai toti diplomatii pe care îi cunosteam, am parasit Turcia spre a ma apropia de Cherbourg, astfel încât sa pot ajunge acolo daca viza ar fi fost data în ajunul plecarii vaporului. Italia, pe care înca nu avusesem prilejul s-o vizitez, parea locul ideal în care sa stau în asteptare. Am plecat cu vaporul, pe atunci unicul mod de a calatori la îndemâna, îndreptându-ma de la Istanbul spre Neapole, unde am avut o alta aventura.

Portul orasul Neapole fusese complet distrus de bombardamente. Unicul chei utilizabil a fost însa rapid ocupat de alt vas, plin cu italieni din Statele Unite, ancorat în acelasi timp cu vasul nostru. Nimeni nu putea sti unde s-au debarcat bagajele sau unde se putea obtine viza vamala de intrare în tara.

Se lasase întunericul în momentul în care am putut pleca spre Continental, un hotel de stil european, ai carui proprietari erau deosebit de amabili si ospitalieri. Intrucât portul era distrus, nu existau nici lumini si nici taxiuri care sa astepte pasagerii la scara. Erau însa în asteptare mai multi tineri napolitani, scapati teferi din razboi, ce ne puteau duce la destinatie bagajul pe carucioare cu doua roti.

Indreptându-ma spre Continental ma gândeam, poate cu deplin temei, la posibilitatea ca prietenul meu napolitan s-o ia la sanatoasa în bezna cu toate lucrurile mele. El n-a facut asa ceva si nici un italian nu m-a înselat sau jefuit în cursul lungilor mele vizite în aceasta tara. Tot drumul pâna la hotel, proaspatul meu prieten napolitan a cântat cu foc cantonete din repertoriul lor popular.

In cursul acestei vizite, am avut un alt prilej sa observ, asa cum eram înclinat sa o fac pretutindeni, lucruri care nu se potriveau cu unul sau altul dintre principiile consacrate de teoria economica. n cazul dat era vorba de principiul în baza caruia pe piata neagra preturile sunt întotdeauna mai mari decât preturile oficiale, libere. Cu acest gând în minte, am rugat pe casierul hotelului sa-mi schimbe niste dolari.

Spre suprinderea mea, acesta a vrut sa faca schimbul la un curs cu mult mai scazut decât cel oficial, publicat zilnic în toate ziarele. Ma asteptam sa obtin un curs mult mai bun, caci tocmai de aceea piata neagra e piata neagra! Niste bancheri mi-au explicat aceasta situatie care ma lasa perplex. Cu ani în urma, un mare volum de capitaluri fusese transferat ilegal în strainatate, prin piata neagra, proprietarii respectivi fiind aproape siguri ca la alegerile ce urmau sa fie organizate, comunistii aveau sa ajunsa la putere.

Aceasta perspectiva a fost însa rasturnata de faimoasa Declaratie Truman1, iar capitalurile au început, treptat, sa revina în tara. Ele nu puteau reveni însa prin banci la cursul legal, întrucât aceasta ar fi însemnat ca cei care anterior faptuisera infractiunea sa-si dezvaluie identitatea. Pentru a nu se expune la urmarire penala, delincventii trebuiau sa recurga la piata neagra, pe care oferta de valuta straina era extrem de mare.

Cu taxiul prin Paris

In cursul sederii mele în Italia doream foarte mult sa-l întâlnesc pe Corrado Gini, un remarcabil statistician, cunoscut mai ales pentru originalii indici pe care-i imaginase pentru o serie de probleme complicate aflate în atentia statisticienilor de la Liga Natiunilor. Tot de atunci dateaza relatia pe care o pretuiam atât de mult cu Carlo Benedetti, ale carui contributii la dezvoltarea statisticii se caracterizeaza prin originalitate si perfecta stapânire a instrumentarului matematic. Gini si Benedetti sunt cei carora li se datoreaza acel admirabil dar facut de Italia stiintei statistice care este periodicul Metron.

Persoanele oficiale de la Ambasada Frantei din Roma erau, ca si cele din Istanbul, foarte dispuse sa ma ajute, dar figura se repeta, Parisul ramânând mut la orice telegrame referitoare la mine. Data plecarii mele apropiindu-se, m-am decis sa ma mut la Geneva (Elvetia), de unde apoi as fi putut trece cel mai repede în Franta. Acolo ma astepta o mare surpriza, consulul Frantei fiind fratele generalului Charles de Gaulle. Din gura lui am aflat ca, absolut sigur, Parisul nu-mi va acorda niciodata, dar niciodata, o viza. Oricât ar fi de incredibil, el m-a sfatuit sa iau un taxi si sa strabat Franta, asa cum altii faceau cu sutele în fiecare zi. Eu însa nu puteam sa utilizez aceasta stratagema caci, daca din întâmplare eram prins si arestat, ca persoana intrata clandestin în Franta, mi-as fi pierdut viza pentru Statele Unite.

Ca o ultima încercare, m-am gândit sa trimit un SOS lui Radu Plessia, un alt refugiat român, care traia la Paris. Plessia lucrase la Ministerul Afacerilor Externe din România si colaborase cu Ministerul Economiei Nationale. Aveam dreptate sperând ca în calitatea sa de fost diplomat îsi stabilise unele relatii importante cu omologii sai din Ministerul Afacerilor Externe al Frantei, unde se decidea asupra problemei eliberarii vizei. Dupa ce am vorbit la telefon cu Plessia, s-a întâmplat miracolul: viza mea de tranzit fara oprire mi-a parvenit pe 23 iunie 1948, doar cu o zi înainte ca Mauritania sa ridice ancora.

1. La 11 martie 1947 presedintele Truman a schitat în fata Congresului S.U.A. un program al politicii externe americane pentru combaterea "pericolului comunist" în lume ("Doctrina Truman"); în acest scop el a cerut Congresului sa aprobe un credit de 400 milioane dolari pentru "ajutorarea" Greciei si Turciei. Moementul, care avea sa declanseze în fapt rîzboiul rece, nu privea deci Europa Occidentala, ci Grecia, amenintata de comunism, Turcia, unde U.R.S.S. revendica partea de nord-est (Anatolia). Era vorba, asadar, din partea americana, de politica de "containment", "îndiguirea" expansiunii sovietice. Doctrinei Truman i-a succedat planul Marshall.