OSCAR SCHWARTZ (n. 1910, Viena) – ?Eu aș zice că evreimea reprezintă un caz special?

M‑am născut la Viena în 30 septembrie 1910. Desigur, voi fi întrebat cum de m‑am născut la Viena. Se știe că fosta monarhie austro‑ungară, care a deţinut teritorii foarte îndepărtate, nu inclu­dea numai Bucovina și Ardealul, ci mergea până la Marea Adriatică, inclusiv Trieste.

În sfârșit, părinţii, oameni tineri ? cred că tatăl meu avea 25 de ani, mama, Dumnezeu s‑o ierte, era cu vreo doi ani mai tânără, 23 de ani ? au ajuns la Viena cu gândul că vom emigra în America ; nu atât tatăl meu, cât mai mult un unchi de‑al meu a fost dominat de un fel de spirit de aventură și dorea să încerce, să vadă cum este în America.

Și am plecat împreună. Familia mea, însă, a rămas la Viena. Unchiul meu s‑a dus în America, ca după un an de zile să fie mânat înapoi din cauza nostalgiei. N‑a rezistat în America mai mult de un an. Între timp, la Viena, m‑am născut eu. […]

Tata a încercat să înjghebeze o prăvălioară, ceva, dar spre ghinionul nostru prăvălioara pe care am avut‑o a fost mistuită de foc. Între timp revine și unchiul meu din America și spune că n‑a rezistat acolo și n‑are rost plecarea, să ne întoarcem în Ungaria.

Și atunci am revenit la Brad, unde în 1914 s‑a născut fratele mai mic ? despre care nu știu dacă am mai povestit vreodată ? a fost ridicat de Securitate într‑un proces ; asta e o problemă aparte, asta se întâmpla mult mai târziu. Am venit la Brad. Acolo, odată, s‑a revărsat Crișul și noi în curte ne‑am dat cu troaca, așa de mare a fost apa atunci, era în preajma izbucnirii primului război mondial. Dacă aţi fi văzut oamenii cum se îmbătau de bucurie, nu pot să uit acest lucru. Au ieșit din cârciumi strigând ?Trăiască războiul !?. Așa au pornit la război, dar în timp foarte scurt s‑au vindecat de acest ?Trăiască războiul !?, deoarece chiar după ce au pătruns armatele austro‑ungare aici la noi, în Banat, în Iugoslavia, deja au început să fie aduși primii grav răniţi și morţi. Și nu s‑ar fi gândit nimeni că acest război va dura patru ani. În 1914 aveam 4 ani. La Brad tatăl meu conducea depo­zitul de mașini de cusut.

Dar acolo n‑am stat decât până în 1916 ; ne‑am mutat la Lipova. Acolo am început să frecventez școala primară, iarăși aproximativ un an‑doi, și de acolo ne‑am mutat la Timișoara. Este caracteristic faptul că deja nu se mai știa în ce limbă să se predea la școala primară. Au început cu limba maghiară, după aceea, nu știu în ce împrejurări, s‑a introdus limba germană. Habar n‑am avut, n‑am știut să vorbim, dar totuși a trebuit, de bine, de rău. Și pe urmă, după 1918, după ce monarhia austro‑ungară s‑a prăbușit, imediat a trebuit să frecventăm școala românească, la stat.

Eu aveam cam 9‑10 ani, și la vârsta asta deja cântam în corul școlii și, pentru ca să aducă copiii de ţărani de prin satele din împrejurimi, din jurul Lipovei, am colindat satele împreună cu acest cor, ca să facem propagandă pentru școală. Era o acţiune de culturalizare a copiilor de ţărani români. Și‑am și reușit. Într‑adevăr au început să vină la școală, să o frec­venteze. Atunci era echivalentul gimnaziului, era școală civilă de patru clase, care corespunde gimnaziului de astăzi, deci ar fi ciclul doi de învăţământ.

Copii evrei au fost puţini în școală, marea majo­ritate s‑a înscris în școlile românești. Câţiva dintre ei s‑au dus până la Orăștie, unde a fost un colegiu reformat. Și acest colegiu a fost luat de stat, s‑a desfiinţat, și până la urmă au fost obligaţi să vină înapoi. Ei au avut greutăţi extraordinare cu limba română, n‑au posedat‑o deloc, spre deosebire de mine, deoarece eu în fiecare vară vacanţa am petre­cut‑o într‑un sat cu numele de Găvojdia (Mocioni). Era un sat pur românesc, între Radna și Săvârșin. De altfel, să știţi că mama mea s‑a născut la Vinești, de acolo ne tragem noi în parte, tatăl de aicea de la graniţă, din comuna Iatoșul Mic, cum s‑a zis în limba maghiară, în limba română este Dorobanţul. Este chiar la graniţă.

(Cum vă înţelegeaţi cu colegii ?) Foarte bine, relaţiile dintre noi, dintre copiii evrei și maghiari, câţi am fost, și copiii români, erau foarte bune până la un anumit moment dat. În perioada aceasta interbelică, din păcate, a început mișcarea anti­semită, care a fost pornită de către profesorul Cuza de la Iași, al cărui student a fost Zelea Codreanu. Era deja mișcarea legionară, și spiritul de înţele­gere, de armonie a fost cumva perturbat de anti­semitism. Au început mișcări antisemite, deoarece studenţi și legionari circulau deja prin sate, închi­riau mașini, aveau fel de fel de manifeste pe care le aruncau în stradă, de propagandă anti­semită, și în unele localităţi au și spart geamu­rile maga­zinelor evreiești. Până aicea a existat armonie. Dar cu atât mai puţin putea exista armonie când elevii evrei au fost excluși din școală, începând cu ?39. Exista o invidie, otrava propagandei antisemite. Majoritatea evreilor erau comercianţi. Chiar la Găvojdia, unde am fost eu, a fost o singură familie de evrei, care avea un mic magazin de coloniale și o cârciumă unde în fiecare duminică și sâmbătă seara veneau ţărăncile și tinerii români și dansau.

Noi vorbeam limba maghiară, deoarece în familie încă a dominat limba maghiară, foarte puţin vor­beam limba germană. Dar să știţi că mai ales evreii reșiţeni vorbeau în familie limba germană, fiindcă bunicii, cei bătrâni, au moștenit această limbă. Dumneavoastră știţi foarte bine că cărţile noastre de rugăciune, cele vechi de prin 1820, 1830, 1850, sunt traduse în limba germană. După 1860, după ce a început eman­ciparea adevărată a evreilor din Ungaria, a început asimilarea maghiară. Evreii au fost asimilaţi încă de pe vremea împăratului Iosif al II‑lea, era o administraţie germană și limba oficială era cea germană. Niciodată evreii nu s‑au opus, erau foarte ușor s‑au asimilat, și‑au însușit cultura austriacă‑germană, iar după aceea, după ce a venit valul de asimilare maghiară, și‑au însușit cultura maghiară, au devenit la un moment dat ?mai buni maghiari? decât ungurii. Era un exces de zel. Atunci a urmat traducerea cărţilor de rugă­ciuni în limba maghiară. La Budapesta a fost un seminar rabinic vestit în întreaga Europă, unde s‑au format rabini, inclusiv cu doctoratul, cum este cazul domnului Prim‑Rabin dr. Neumann.

(Dar cu vecinii cum vă înţelegeaţi ?) Noi ne‑am mutat la Timișoara, am stat cinci ani la Timișoara, până în 1918‑?19, când ne‑am reîntors la Lipova. Relaţiile noastre cu vecinii erau foarte bune. Aceste relaţii doar atunci s‑au putut deteriora, când au căzut sub o influenţă străină, răuvoitoare, dușmă­noasă, dar până atunci ea nu exista. Eu aș zice că evreimea reprezintă un caz special, un caz particular, cum în mate­matică există generalităţi, teoreme, propoziţii matematice, legi și așa mai departe, există aplicaţii particulare, așa suntem noi.

Să vă spun altceva, când au venit sărbătorile cele mari, Roș Hașana, Iom Kipur, cea mai mare zi de post ? avem această sărbătoare, de obicei toamna ?, atunci, în acea vreme, vorbesc de perioada inter­belică, prăvăliile evreilor au fost toate închise, nu se lucra. Închipuiţi‑vă dumneavoastră, vine cineva în oraș să cumpere ceva și găsește magazinul închis. Ce fel de magazin era ? Evreiesc, cu proprietari evrei. Înseamnă că în mijlocul celorlalţi tu ai fost o excepţie, cu ale tale, și ţi‑ai permis acest lucru.

Eu am funcţionat un an de zile la Sighet, acolo au fost foarte mulţi evrei, cred că patru, cinci mii sau mai mulţi erau în jurul Sighetului, în Borșa și alte localităţi. Ele au fost populate de evrei reli­gioși cu perciuni. Acolo am văzut prima dată în viaţa mea evrei lucrând la munci grele, i‑am văzut cărând în stradă, pe spinare, grinzi grele. Birjele erau aproape toate ale evreilor. Vineri spre ora patru seara, când a început să se întunece, spre iarnă, mici copii care învăţau la școlile primare reli­gioase, cum erau aceste școli speciale evreiești, mergeau din magazin în magazin și strigau să se închidă, fiindcă începe Sâmbăta. Nu exista ca Sâm­băta să se lucreze. Închipuiţi‑vă dumnea­voastră, tu trăiești în mijlocul popoarelor de alte naţiona­lităţi și tu vii cu obiceiurile tale. Pentru asta trebuie să te aștepţi la o mare toleranţă, că s‑ar putea spune : nu vă dăm voie să închideţi în zilele de sărbătoare, ci vă obligăm să ţineţi deschise maga­zinele dumneavoastră, că doar trăiţi alături de noi, ce, vă faceţi legi speciale ? Și erau închise două zile, cât dura sărbă­toarea, chiar și trei.

Obiceiuri cu totul diferite de ale altora. Însă acest lucru a fost tolerat până într‑o anumită fază a istoriei.

(Care erau legăturile comunităţii evreiești cu celelalte comunităţi din oraș ?)Erau mai multe comunităţi evreiești în oraș, la Timișoara, fiindcă erau în jur de 12000 de evrei; este totuși un număr destul de mare. După 1860, când a avut loc Congresul evreilor, o mare adunare la Budapesta, a început scindarea bisericilor. S‑au înfiinţat atunci comuni­tăţi ortodoxe, care respectau cu severitate tradiţiile evreiești, și comunităţi modernizate, neologe. Erau evrei neologi și evrei ortodocși. Comunităţile de evrei ortodocși fiinţau în cartierul Fabric, pe strada Ion Creangă, acolo era un cartier evreiesc propriu‑zis, sunt rămă­șiţe și astăzi. Dumneavoastră cunoașteţi cuvântul heder ? Este școala primară evreiască, și asta a fost în strada Ecaterina Teodoroiu. Altă comunitate evreiască, tot orto­doxă, a fost în cartierul Iosefin, cu centrul pe strada Reșiţei, acolo este și sinagoga construită în 1910. Mai era și comu­nitatea evreilor spanioli, în Fabric, tot pe strada Ecaterina Teodoroiu, alături de ortodocși. Era un separatism. Ei se ţineau după ritul lor adus din Spania. Ei se considerau evrei nobili, mai ridicaţi decât ceilalţi. În limba ebraică, evreii spanioli aveau cultul sefaradimilor, iar ortodocșii și neologii aveau cultul așchenazimilor, erau evrei proveniţi din Germania, dar și din Galiţia, din Podolia. Neologii aveau sediul în Cetate, unde este și astăzi sediul Comunităţii, dar aveau sinagoga cea mare, vestită. Era o casă pentru consiliu, pentru adunările generale, în Fabric, unde astăzi este casa de rugăciuni. În casa de rugăciuni din Fabric am reușit să salvăm mobilierul sinagogii spaniole. Sinagoga din Fabric, construită în 1889, după modelul sinagogii din Seghedin, este atacată de ciuperci, bolta toată este atacată, și prezintă un pericol din cauza rezonanţei și a undelor sonore care vin de la orgă, și nu mai este folosită de ani de zile, e părăsită. Și atunci, ca să avem un lăcaș sfânt, am luat sala mare a consilierilor, unde s‑au ţinut ședinţele de consiliu, și am transformat‑o în casă de rugăciune, și mobilierul l‑am luat din sina­goga spaniolă. Evrei spanioli la Timișoara nu știu dacă mai sunt, erau : Șateles, Bivas, familii de evrei spanioli ca Borghida, Aroesti ; ei între ei vorbeau în ladino, un amestec, un jargon de ebraică și spaniolă, așa cum idișul este un jargon al lim­bilor germană și ebraică.

(Există cimitire evreiești în Timișoara ?)Da, în Mehala există un cimitir mic, iar în Cetate cel central, unde se înmormântează atât evrei neologi, cât și ortodocși. Poate mai există cimitire în Lipova, poate și la Ciacova, nu știu, cred că mai există. Unde erau comunităţi evreiești cât de mici, Lugoj, Caransebeș, fiecare‑și avea cimitirul propriu. Aici, în Calea Lipovei, este cimitirul central, unde sunt înmor­mântaţi aviatori, ofiţeri evrei, nu numai de infanterie, ci și de artilerie. În Mehala nu se mai practică nimic, era o comu­nitate ortodoxă acolo. Sunt comunităţi neologe și sunt comunităţi statu‑quo.

(Existau organizaţii evreiești în Timișoara ?)Da, exista în perioada inter­belică un partid evreiesc, Partidul Evreiesc, președintele parti­dului cred că era avocatul Theodor Fischer, secretar general Mișu Benveniste, ei erau conducătorii Partidului Evreiesc. După aceea existau organizaţii sioniste, legal consti­tuite, și organizaţii de femei, cu numele ?Wizo?. Erau organizaţii de femei, de binefacere. Exista în cadrul Comunităţii ?Chevra Kadișa?, era o comu­nitate sfântă care se ocupa cu înmormântări și cu ajutorarea săra­cilor. Kadiș înseamnă sfânt în limba ebraică. Era o organi­zaţie cu scop social, aveau azil de bătrâni pe strada Inocenţiu Klein, aici în Timișoara, cred că s‑a naţionalizat. Azil de bătrâni există și astăzi în cadrul Comunităţii, în curtea sinagogii. Nu mai știu precis, era un azil sau două. Pe strada Inocenţiu Klein era unul, pentru că eu, când n‑am mai avut posibilitatea de‑a preda la Liceul Israelit, pentru că s‑au desfiinţat catedrele, n‑au mai fost elevi, am fost detașat la Serviciul Social și în această calitate a trebuit să mă duc să văd azilul din strada Inocenţiu Klein. În Fabric exista un fel de cantină a săracilor, să spun așa, doar pentru evrei. În general, astăzi la cantina restaurant din Cetate vin bătrâni și studenţi evrei.

(Ce alte locuri de întâlnire mai erau ?)Erau cluburi sportive, ?Hakoah? și ?Kadima?, sediile n‑aș putea să spun unde erau. De altfel, să știţi că s‑a introdus pentru studenţii evrei, pentru doritorii de a învăţa la școli supe­rioare, s‑a și legiferat numerus clausus, care până la urmă a devenit numerus nullus. Numerus clausus a însemnat limi­tarea numărului de studenţi evrei la Medicină etc.

(În ce perioadă a fost introdus ?)Prin ?28 deja n‑ai mai știut dacă poţi continua studiile în România. Era o totală nesiguranţă sau te băteau, eventual, studenţii români. Ei purtau insignă cu ?ești student creștin?, făceau parte din organizaţii ori legionare, ori antisemite, era ?Asociaţia studenţilor creștini din România?, care aveau insignă cu S.C., student creștin. A început o restrângere, s‑au plâns că prea mulţi evrei sunt în comerţ, în industrie, năpădesc prea mulţi în avocatură, prea mulţi medici evrei, prea mulţi ingineri evrei. A venit o limitare a numă­rului lor, chiar s‑a legiferat, s‑a dispus prin lege. A fost începutul legilor rasiale, să nu uităm acest lucru, deja a început această persecuţie a evreilor.

Și atunci acele familii de evrei care erau mai înstărite și‑au trimis fiii și fiicele în străinătate. Din acest motiv am ajuns și eu la Viena, dorinţa mea a fost să‑mi revăd orașul natal. Dar și în Ungaria, și acolo a început acest numerus clausus, fiindcă am întâlnit la Viena foarte mulţi studenţi evrei din Ungaria. Numerus nullus a fost sistarea completă, n‑ai mai putut să te înscrii deloc. Rar s‑a întâmplat, prin nu știu ce minune, câte unul să se strecoare și ai văzut că a terminat Medicina cu toate restricţiile, dar asta era o excepţie. La Poli­tehnica din Timișoara, nici piciorul n‑ai putut să‑l pui, pentru că era numerus nullus total, nu exista evreu care pe vremea aceea ar fi putut să termine Politehnica sau să se înscrie la Politehnica din Timișoara, ăsta era un bastion antisemit de primă mână, s‑au bătut studenţii de la Politehnică cu cei de la ?Hakoah?, de la ?Kadima?. Erau bătăi deschise. […]

(Care au fost cele mai bogate familii evreiești din oraș ?)Familia Sana, Totis. Din cei mai vechi era Eisenstädter, de prin 1862‑?64, când s‑a a sfinţit sinagoga din Cetate. Era Langer, fabricant de piele, chiar și vila aceea de pe Loga era a dânsului, cred că e muzeu acolo acuma*. Era și Securitatea pe Loga, acum e Fizioterapia.

O personalitate mare de tot a fost doctorul Vértes Adolf, a fost președintele comunităţii neologe, cel mai renumit. Dr. Vértes era direc­torul și acţionarul principal al fabricii de pălării. Aceste nume au fost nume maghiarizate. Istoria numelor noastre, cum­pă­rarea numelui ? cu cât numele era mai simplu, cu atât era mai ieftin ? este un capitol aparte.

(Existau reviste evreiești ?)Era ziarul Déli Hirlap și Temesvári Hirlap, cu proprietari evrei. Faptul că în fruntea anumitor organizaţii, a multor între­prinderi sau a redacţiilor de ziare erau evrei, acest lucru a stârnit la un moment dat o invidie, și invidia asta a generat și antisemitismul, au mers mână în mână aceste lucruri.

(Erau grădiniţe evreiești ?)Da, particulare, dar exista și o școală evreiască, ?heder?‑ul, și în Iosefin în curtea sinagogii este clădirea școlii evreiești. Pe urmă Liceul Israelit. Ocupă un dreptunghi uriaș în centrul orașului, lângă Primărie.

În majoritatea familiilor evreiești din Timișoara se vorbește în limba maghiară, în limba română vorbesc cei care provin din Vechiul Regat, deci evreii din Vechiul Regat, care sunt românizaţi. Evreii din fosta monarhie austro‑ungară sunt maghiarizaţi.

(Cum credeţi că se simt evreii bănăţeni ?)Noi simţim o influenţă mai puternică apuseană și ne simţim deosebiţi de evreii din Vechiul Regat. Ei sunt ?regăţeni?, și noi ?apuseni?, ne simţim mai cultivaţi, deși nu este just. Evreii din Vechiul Regat se pot mândri cu niște oameni extrem de valoroși, pe care noi aicea în Ardeal nu i‑am avut, deși un mare scriitor al ungurilor, Molnár Ferenc, alt scriitor, Kis József, printre artiști, erau de origine evreiască ; mulţi dintre ei au și lepădat credinţa tradiţională, au trecut la ortodocși, reformaţi, catolici. Asta e asimilare deplină.

(Aţi influenţat în vreun fel viitorul profesional al fiului dvs. ?)Ăsta e un lucru individual. Dorinţa mea a fost să devină intelectual. Văd în mai multe familii, de intelectuali îndeosebi, că copiii urmează aceeași carieră ca și părinţii. E o sete de carte a evreilor, de‑a cunoaște, de‑a ști cât mai mult, mai puţin la religie, fiindcă constatăm astăzi că rămă­șitele de evrei din Timișoara nu mai sunt religioși, nici nu mai vin la biserică, sunt foarte puţini, și aceștia poate vin din interes. Aceștia nu știu nici măcar să citească în limba ebraică, e o durere extraordinară, ăștia sunt evreii din clasa mijlocie sau puţin mai jos, proletariatul, care nici­odată în familia lor nu au practicat tradiţiile. Trebuie să le fi moștenit. Dacă tu ai trăit ca fiu de evreu într‑o familie evreiască religioasă, atunci tu ai prins aceste tradiţii și nu poţi trăi fără ele, au deve­nit o a doua natură, tu trăiești în acest mediu cu credinţa asta a ta. Afară de cazul în care ai început să te asimilezi. În secolul trecut asimilarea a dus și la anumite tragedii și mari scriitori au început să se ocupe de problema aceasta, de drame, în scrierile lor. Cel mai mult a combătut aceste tendinţe de asimilare Max Nordau. A fost sionist, a scris cartea Doctor Kohn, tragedia asimilării.

(Vorbiţi‑mi despre căsătoriile mixte dintre evrei și neevrei.)Căsătoriile mixte au apărut o dată cu asimilarea. Vă spun un lucru, la evreii ortodocși o căsătorie mixtă este inimaginabilă, însă cei moderni, care nici nu mai ţin prescripţiile biblice, practică această căsătorie mixtă. Nu există antisemitism între soţi. Dumneavoastră știţi la ce tragedie a dat naștere acest lucru ? După revoluţie foarte mulţi creștini s‑au despărţit, unguri de români și invers. Când animozitatea dintre două popoare începe să fie mai pronunţată, asta duce la dezbinarea căsăto­riei. În momentul când există o ură faţă de o naţiune, în acest moment nu mai există nici armonie în căsnicie. Această ură, dușmănie, acest antisemitism străbate mediul familial.

(Ce a menţinut solidaritatea evreilor ?)Numai tradiţia, credinţa foarte puternică, monoteistă, cre­dinţa în Dumnezeu.

(Cum vedeţi viitorul Comunităţii Evreilor din Timișoara ?)Al nostru este jalnic, asta este chestiune de timp, dizolvarea totală. Nu știu cui rămân bunurile noastre, probabil statului Israel, că alt moștenitor nu știu care o să fie. Știţi dumneavoastră, și în timpul Inchiziţiei evreii au murit pe eșafod, strigând acele cuvinte care pătrund în rugăciunea noastră : ?Șemá Jisrael, Adonái Elohénu, Adonái Ehad?, ăsta este strigătul nostru, înseamnă : ?Ascultă Israele, Dumnezeu este unic, unul și nimeni altul?, mai pe scurt : ?Dumnezeu este unul și numai unul?. Acest strigăt îl pro­nunţăm în fiecare zi în rugă­ciunile noastre, nu numai o dată, de două ori, poate și de trei ori. Există și cărţi de rugăciune traduse în limba română, în Vechiul Regat, ale noastre sunt ungurești și nemţești.

(Există proiecte legate de memoria Comunităţii ?)Aș dori, dacă am putea să colaborăm, cu profesorul Neumann, cel tânăr. El a scris Istoria evreilor din Banat*. Noi n‑avem o monografie, decât atât cât a scris doctorul Neumann. Ar trebui să facem o monografie a Comu­nităţii din Timișoara, deocamdată nu e cine să o scrie.

(Puteţi să‑mi faceţi un portret al bănăţeanului ?)L‑am văzut pe bănă­ţeanul român, șvab, evreu, maghiar, au învăţat unul de la celălalt, nu era invidie, deși am avut un coleg, un profesor, care spunea că, dacă vrea cuiva să‑i dorească rău, îi spune : ?Să fii tu slugă la neamţ?. Aţi auzit de această vorbă ? (Nu.) Ei, nu‑i chiar așa, desigur că erau români angajaţi cu anul la fermierii șvabi și era un contract prevăzut, cu câte rânduri de cămăși, pantofi, haine, întreţinere și un venit, un salar. Dar românii au învăţat mult de la ei, fiindcă sunt un popor disciplinat ; poate că e un neajuns la ei că sunt zgârciţi, într‑adevăr sunt foarte zgârciţi, nu au mâna așa largă. Nu au largheţea asta. Uitaţi‑vă și dumnea­voastră la satele astea de aici cum arată, Pișchia cum arată ; nemţii au stat acolo, se mândreau că‑și vopsesc casele fiecare în altă culoare, este o frumuseţe să treci prin aceste sate. Bucovina a fost la fel sub influenţa austriacă, administraţia austriacă. Până în perioada interbelică, până ce n‑a intervenit o ură aţâţată și aţâţările astea naţionaliste, șoviniste, xenofobe, antisemite, până atunci totul a fost în deplină armonie și înţelegere.

Bănăţeanul e la un nivel mai ridicat și la muncă, poate și la învăţă­tură, fiindcă și‑a dat copiii la ?Notre Dame?, totdeauna și familiile de români fetele le‑au dat la Școala de Menaj. Familiile mai înstărite și‑au dat copiii la ?Notre Dame?, unde erau maici, și aicea se bucurau de o educaţie deose­bită. Și evreice au fost, cumnata mea a fost la ?Notre Dame? în Iosefin, a învăţat să picteze în ulei, muzică, pian, vioară, a trebuit să citești clasicii germani, iată că erau locurile acestea unde se puteau cultiva, educa, această tendinţă exista în general, dorinţa aceasta de cultură.

(Ce era o organizaţie sionistă ?)Sensul și definiţia organizaţiei sioniste au fost și poate că sunt și acuma greșit interpretate. Sionismul nu era și nu este o altă mișcare decât reclădirea Sionului, adică recâștigarea ţării evreilor, a patriei lor, să recâștige căminul lor naţional, de unde a trebuit după 70 e.n. să plece în lumea mare, când a luat naștere diaspora cea mare, fiindcă diasporă exista totdeauna, evreii au trăit și pe vremea aceea la Roma. Erau cetăţeni romani. În România organizaţiile sioniste erau legal înscrise. Mai târziu acest cuvânt, sionist, a devenit un cuvânt peiorativ, în sensul de înjosire, de a egaliza cumva acest cuvânt cu ceva rău, cu ceva dușman, ceva comunist sau ceva asemănător. Pe vremea lui Stalin au început procesele de toate felurile, erau procese contra medicilor evrei, că‑i omoară pe creștini, îi tratează și‑i omoară, erau procese contra milita­rilor, a devenit la modă și procesul contra sioniștilor. Organizaţiile s‑au des­fiinţat pe vremea comuniștilor, această dușmănie a început în epoca comunistă, în regimul comunist, și atunci pe toţi aceia pe care Securitatea îi descope­rea că fac parte din organizaţii sioniste au încercat să‑i bage la Articolul 206 al Codului Penal din România, ?vătămarea ordinii sociale? : era considerat un delict, adică vrei să răstorni ordinea socială în România cu sionismul. Fratele meu*  ? Dumnezeu să‑l ierte, a murit anul trecut ? a făcut parte dintr‑o orga­nizaţie sionistă (erau mai multe, de diferite culori), al cărei scop final era același, reclădirea Israelului, adică a ţării strămoșești. În cazul concret, ce s‑a întâmplat cu familia mea : a fost un avocat, care a fost și el membru în organizaţia sionistă și a fost și în legătură cu Ambasada Israelului în România. Fapt este că a fost condamnat, închis. Fratele meu, fiind prieten cu acesta, l‑a ajutat cu o pereche de panta­loni și familiei sale i‑a donat vreo 120 de lei. A fost tragic ca fratele meu să fie judecat, condam­nat la cinci ani de închisoare, tot în baza Articolului 206 C.P.

Procesul a avut loc în 1956‑?57, aici, la Timișoara, dar erau și în toată ţara, și rabinul de la Arad a fost arestat și închis împreună cu fratele meu.

(Unde a fost închis ?)A venit acasă de la Periprava Grind, este după Tulcea, a fost și la Gherla, a scris o carte în limba maghiară și în limba română.

(Cât timp a stat în pușcărie ?)Aproape patru ani. N‑a făcut un an. Știi din ce cauză ? Pentru că Ambasada a dat o mie de dolari pentru fiecare sionist închis și condamnat și l‑a eliberat. Au fost vânzările astea de oameni. În procesul sionist a fost amestecat și învăţătorul Herșcovici, care, săra­cul, a făcut donaţii primite de la Ambasada Israelului, a împărţit vreo 50000 de lei ; a fost condamnat la zece ani de închisoare, împreună cu doamna Hasenfratz, soţia unui avocat din Timișoara. Găsiţi asta în carte. Trebuie să citiţi cartea, În labirintul suferinţelor.