memoria.ro Bibliotecă digitală

Greutatile din timpul celor 2 razboaie mondiale

Când v-ati nascut?

1906, decembrie 29.

Unde?

Lânga Târgu Mures, într-un catun: Sântana.

Când ati venit în Brasov?

1929

Cu ce s-au ocupat parintii dumneavoastra, ce au fost?

A, parintii mei, lânga Târgu Mures, într-o localitate… cei din partea mamei mele au fost zilieri în localitatea Udvorfolva, au fost oameni saraci, oameni saraci…

Dar mama dumneavoastra?

Strabunica, cum îi spunem noi, a fost sora medicala. Mama mea, da nu stiu cum sa spun, Kiss Iuliana, dupa tatal meu, Kiss Iuliana nu mai stiu 1900… pentru ca înainte cu un an, 1887 mama mea s-a nascut. Mama mea s-a nascut în 1887.

Unde v-ati petrecut copilaria?

Eu? Da. La Târgu Mures, deci la Târgu Mures.

Ce va mai amintiti din copilaria dumneavoastra?

Din copilarie îmi aduc aminte ca tatal meu datorita unui accident a murit.

Accident?

Da, accident. L-a prins o masina si l-a facut bucatele. L-a facut bucatele si au ramas trei copii. Eu eram cea mai mare, aveam sase ani, când tatal nostru a murit. Lucra într-o întreprindere si l-a prins o masina, asa de haine, l-a prins de haine si roata aia mare îl tragea dupa ea pâna ce a oprit cineva masina. Asta era dimineata, nu stiu 1906, m-am nascut eu… în 1912 s-a întâmplat nenorocirea asta, eu atunci aveam 6 ani, au ramas trei copii: a ramas Anuska, Marton, eu . Eu eram cea mai mare, sase ani. Aveam casa si l-au luat si nu stiu ce au facut, dar cu orfanii nu se ocupa nimeni. Dupa asta mama mea a plecat si s-a facut moasa si atuncea a fost plecata la Cluj, pâna ce a dat examenul pentru moasa si atunci noi am fost dati la straini, altii aveau grija de noi pâna ce mama mea a terminat scoala de moase. Atunci nu stiu cât a fost plecata, sase ani, cât a fost plecata acolo la Cluj, noi ba aici, ba acolo pribegeam si era clar ca pribegeam si atunci mama noastra a terminat acolo a obtinut diploma, diploma de moasa si atunci am plecat, au mutat pe mama mea la tara. Au mutat-o la Nyaradmentz, în trei raioane :Akosfalva, Csenefalva si celalalt… au fost trei localitati si nu mai stiu cel de-al treilea… era Sendevenek, trei localitati unde mama mea era moasa. Acolo pentru oricine: pentru tigani, pentru oricine trebuia sa mearga pentru ca medici nu prea erau si mama mea nu avea voie sa paraseasca zona pentru ca cele trei zone mereu erau cu probleme când unul, când celalalt erau bolnavi ea nu parasea zona celor trei localitati . Nu putea sa o paraseasca si atunci ce s-a întâmplat, ea saraca pe ploaie pe noroi bateau la usa ziua si noaptea si noi ramâneam acolo trei copii mici.

 

Eu aveam sapte ani când astea s-au întâmplat si atunci ea saraca se ducea… nici la sireturi nu se putea încheia pentru ca bateau în geam si ea trebuia sa mearga. Noi ramâneam acolo la întuneric, nu era curent nici gaz lampant nu prea era pe vremea aceea. Atunci îmi aduceam aminte sa aprind focul, ma duceam la vecini si aduceam un pic de jar, îl aduceam repede acasa si cu un pai, pentru ca atunci nici hârtie nu era, nu era si în Primul Razboi Mondial înca hârtie… atunci cu un pai atâta suflam jarul acela pâna ce se aprindea si asa puteam sa fac focul. Atunci aveam sapte ani si opaitul asa îl aprindeam: un pai bagat si atâta îl zgândaream pâna se aprindea lampa. Erau vremuri grele, nu era cine sa faca de mâncare, eu eram o biata copila, ma urcam pe un scaunel si framântam aluat asa cum puteam si îl faceam. Este foarte interesant ca un copil sa faca toate astea . Asa cu chiu cu vai, dar îl faceam cumva si gateam ce sa fac, dar ceva, ceva trebuia sa mâncam . Atunci când nu aveam ce sau din ce sa fac aluat pentru taitei, cartofii cruzi îi taiam felii pe soba îi puneam la prajit si asa ne puneam sa mâncam si de multe ori nu era pentru ca asa erau vremurile. Chibrituri nu se gaseau, petrolul si atunci nu se gasea, dar mama mea asa era asa cum era ocupata de cele trei zone, pentru ca cele trei zone o tineau ocupata pe mama mea, deci cei din zona trebuiau sa asigure locuinta, caldura, lumina. Si atunci se întâmpla sa ne aducem lemne pentru noi, lemne pe care si noi înca le puteam taia sau rupe nici eu nu mai stiu cum, dar cumva dupa asta am început sa umblu la scoala, eu am început prima clasa, despre care am carnet, carnet de clasa întâia pâna într-a treia am carnet. Atunci sora mea s-a dat la scoala si acolo profesorul pe care îl aveam îi placea tare mult de mine, m-a îndragit nu stiu de ce, probabil pentru ca mama mea fiind moasa tineau la respect fata de ea si am facut clasa întâi si a doua, le-am facut bine, dar deja clasa a treia ceva mai slabut decât celelalte doua, dar deja atunci au început si fratii mei sa mearga la scoala. Nu mai stiu cum au învatat, am cam uitat, nu pot sa zic decât de mine, pentru ca asa cum sunt copiii, eram la tara, era gradina mare, aveam multi pomi fructiferi, daca ieseam dimineata afara mâncam fructe de câte ori voiam sau daca nu mai era ce sa mâncam si era o zi ploioasa sau urâta era o scara mare în casa, noi ne urcam în pod acolo toti trei ne cocotam. De fiecare data Anuska se cocota cel mai sus si atunci noi mâncam, fiecare avea un cutit în mâna, avea o bucata de pâine si ne spuneam :coaja este slanina si miezul era pâinea si asa ne saturam de mâncare dupa care mergeam si ne culcam. Erau si ocazii când venea mama, în acea zona erau foarte multe vaci si ea ne aducea un litru de lapte si noi ne apucam asa cum eram copii, daca era mamaliga uscata cu aia mâncam sau daca nu îl luam numai asa, ce sa facem eram copii. Atunci saraca mama mea trebuia sa se culce era obosita de câte ori venea acasa saraca trebuia sa se dezbrace si începea sa se curete de purici pentru ca de multe ori mergea la asa familii sarace sau la tigani pentru ca le venea vremea, ea trebuia sa mearga la toate locuintele si în toate locurile unde era chemata si când venea acasa trebuia sa se purice pentru ca asa erau vremurile pe atunci si ce sa mai spunem a fost foarte greu. Am stat sase ani în acel sat . Am stat în sat, dar satul apartinea celor trei zone. Asa cum am mai spus locuinta, caldura si lumina trebuiau sa ni le asigure ei. Nu pot spune, era destul de bine. Erau greutati ca nu era pâine, nu era una, nu era alta si atuncea se întâmpla ca mamei mele sa i se dea grâu. Se întâmpla ca unul sa nu aiba grâu, dar erau obligati sa-i dea mamei grâu pentru ca asa era contractul. Din grâu mama ne facea pâine si atunci vedeam la vecini ca au pâine din malai si noua atunci ne trebuia din aia . Dupa ce am terminat scoala erau greutati.

A trebuit sa munciti?

Erau greutati atunci . Era înainte de razboi, primul si atunci mama s-a recasatorit cu un barbat. Asta este cel mai interesant ca acel barbat era tâmplar. Se numea Kereji. Acest om s-a comportat urât cu noi, dar de aia avea grija de mama sa ne dea mai multe oua, dar din două oua se facea papara pentru trei copii. În farfurie se împartea câte putin la fiecare si mamaliga la fel era împartita si mânca fiecare ce putea, înmuia mamaliga în papara, altadata se dadea mamaliga cu lapte si de fiecare data tatal nostru vitreg striga la noi sa strecuram bine laptele asta ca sa nu mâncam prea mult lapte.

 

Când ati terminat scoala?

Când am terminat scoala am stat cu mama sase ani în Akoszfalva, dupa sase ani am venit în oras, atunci s-a terminat razboiul, atunci au venit românii, atunci au venit românii.

În ce an a fost asta?

Asta a fost în 1918. Atunci a terminat mama mea cei sase ani de moasa, dupa care a ajuns iara în Târgu Mures. Atunci era foarte greu sa obtii locuinta. Totusi pâna la urma, datorita mamei mele, care era totusi o femeie scolita, a obtinut totusi un loc mic, mic de tot, într-un loc, într-un fel de internat, asa se spunea la acel loc. Nu stiu când a fost construit, nimeni nu stia si acolo aveam un dulap, un pat si acolo dormeam cei trei copii si mama mea. Cu chiu cu vai pâna la urma a primit locuinta si atunci a putut fie din nou moasa. Eu atunci am început sa merg la scoala la Târgu Mures si fratii mei putin mai târziu. Atunci am reusit sa termin scoala profesionala, dupa care m-am înscris la o scoala de dans. Între timp am reusit sa ma fac ucenica la un pantofar. Am stat trei luni sau cât oi fi stat nu mai stiu, dar maistrul meu la care eu eram a plecat la Reghin ca croitor si magazinul l-a lasat pe capul meu. Mai erau doi ucenici. Atunci am plecat în alta parte la un alt pantofar si am mai învatat sase luni si am obtinut specializarea de pregatitor în partea de sus a pantofului. Asa cum eram tânara eram foarte bine apreciata, lucram pâna târziu si eram un exemplu foarte bun pentru ceilalti. În aceasta perioada l-am cunoscut pe Venczel, viitorul meu sot. Lucra în acelasi atelier cu mine . El era proaspat angajat. Atunci am absolvit si eu. Asta era in 1924.

Ce va mai amintiti?

Ce îmi mai aduc aminte? Îmi aduc aminte ca nu aveam lemne, ca în acea perioada mama mea trebuia sa mearga în afara orasului la bolnavi. Mama s-a dus în alt oras la o nastere, acel oras era în afara vamii. Ea nu stia ce schimbari se fac si noaptea venea acasa, când se apropia de vama a auzit "Stai! ". Mama i-a raspuns în ungureste. Santinela iar a vorbit în româneste. Mama nu stia ca acolo au venit români si au preluat vama . Santinela pâna la urma a vazut ca are o geanta sanitara la ea si se gândea ca, daca nu se opreste le somatii este ori nebuna ori doctor si asa a lasat-o sa treaca. Nu s-a întâmplat nimic. Mama mereu ne spunea cum îi spune la santinela pe ungureste si râdea. Am uitat sa spun ca dupa ce mama s-a casatorit, când am plecat din Akoszfalva înca mai era tatal meu vitreg cu noi . Ne-a dus în zona de unde era el de lânga Tîrgu Mures, Megyesfalva, unde totul era bun, locuinta era buna. Între timp a mai venit o fetita. Dar acolo se pare ca era mama lui care nu prea ne placea pentru ca noi vorbeam ungureste si ea vorbea numai româneste, dar barbatul nu se purta rau cu noi numai când era vorba de mâncare, altfel nu era nici o problema. Asta vreau sa spun ca atunci când au venit românii, atunci când noi ne-am mutat acolo la Megzesfalva in 1918. Era o întreprindere acolo în zona aproape de noi, eu eram deja mai mare mergeam si furam scânduri . Furam tot ce se putea, am furat o masa si acuma râd când ma gândesc cum am putut-o ridica si sa o aduc acasa. Trebuia sa o ridic peste gard. Adevarul este ca se fura. Toata lumea fura în acea perioada. Mergeam cu tatal meu vitreg la furat, am fost câteva nopti la rând furam scânduri pentru ca tatal meu era tâmplar si îi trebuiau scândurile. Acolo erau de paza români care ne lasau si nu spuneau nimic. Era întreprinderea "Hayram" de unde luam mese si ce mai puteam . A fost un moment când mama nu se mai întelegea cu tatal vitreg si atunci ea a divortat de el… de aia a divortat ca mama dupa tatal nostru primea o pensie, o anumita suma de bani ca ajutor, dar niciodata nu l-am mai primit nici noi, nici mama mea. Asa, dintr-o casa cu trei camere care se construia atunci când traia tata, n-am ramas cu nimic si nici dupa moartea tatalui meu n-am primit nici un ajutor sau pensie. Pâna la saispe ani trebuia sa primim ajutorul de la stat, dar ce au facut, ce n-au facut, mai stateam în Akoskolve, unde trebuiau sa ne aduca banii. Eram noi cei trei copii si mama, deci patru persoane care trebuiau sa primeasca ajutoare . Dupa ce sora mea a împlinit saispe ani a fost chemata sa i se spuna ca nu mai primeste ajutor deoarece a împlinit vârsta de saispe ani, dar nici nu stiu ce trebuia sa primim sau cât sa primim pentru ca noi niciodata n-am primit nimic. Eu împlinisem saispe ani, dar nu m-a chemat nimeni sa-mi spuna ca nu mai trebuie sa primesc ceva. Si eu am fost proasta ca nu i-am spus mamei mele sa mergem sa vedem ce este cu banii de nu-i primim.

 

Cu locurile de munca cum era? Era greu de gasit un loc de munca pe atunci?

Eu îmi gaseam de lucru, n-am avut probleme de genul asta. În atelierul unde m-am cunoscut cu sotul meu, ma îndrageau mult patronii. Noi urmam sa plecam la Brasov unde era un frate de-al sotului meu si ne chemau acolo. Noi eram deja casatoriti, am venit împreuna cu trei copii. Aveam trei copii: pe Putyi, Anuti care a murit dupa aceea si nu mai stiu daca Ioji era… ba nu, nu era asa ca am venit cu doi copii Putyi si Anuti. Anuti era în bratele mele, avea trei luni când am venit la Brasov. Am venit în septembrie si pe saispe decembrie am înmormântat-o pe micuta Anuti, fetita mea. Ea a murit subit. Dupa asta s-a nascut Josif.

De ce ati plecat din Târgu Mures? … Nu ati plecat din motive politice sau altceva?

Nu, nu am avut probleme de genul asta. Fratele si doua surori ale sotului erau aici la Brasov si sotului meu îi era dor de ei si eu îmi urmam sotul. Aici sotul meu nu prea si-a gasit de lucru, dar eu tot timpul îmi gaseam câte ceva . Nu stiu cum se facea. Ma descurcam oriunde, ma acomodam oriunde. Când s-au nascut si ceilalti copii, sotul meu trebuia sa fie flexibil, sa se acomodeze . Cred ca si tu trebuie sa fi flexibil ca sa te ai bine cu toti.

Cum ati facut fata serviciului cât si cu copiilor?

Sa cresc copiii mi-a fost foarte greu. Venczel, sotul meu lucra foarte putin, el nu putea. Ba era bolnav, ba nu putea. Asta era necazul cel mai mare si pentru asta era dat afara de cele mai multe ori. Lui îi placea politica mie nu . De aceea eram apreciata si el nu.

Primeati ajutoare de la stat pentru copii?

Nu. De la stat nu am primit niciodata absolut nimic. Doar dupa nastere aveai un ajutor de trei luni, altfel niciodata nu am primit nimic. Nu stiu ce s-a întâmplat cu actele mele ca mi-au disparut toate si nici dupa Putyi nu am primit nimic cu toate ca el a murit pe front. Si acum eu am o pensie foarte mica, abia daca iau 700000 lei (sapte sute de mii). Ce sunt banii astia?

Aveati un sot, aveati copii, dar cu distractia cum era?

N-a fost nimic… Nimic. Sotului meu care era un om foarte bun nu îi placea decât sa fie în familie La noi bautura niciodata nu fost.

Dar vreun bal, o serata?

Nu, n-a fost niciodata. Noi asa traiam nici prieteni nu aveam. Cel mai grav a fost armata, daca nu era armata era poate altfel. Sotul meu era în armata si eu lucram. Ajutoare nu primeam. Am primit doua kilograme de carne sau doua pâini daca am primit. Sotul meu din 1939 pâna în 1943 a fost soldat român. El la un moment dat a fugit o perioada în Germania.

Când a venit în 1943 a povestit ce a facut?

A, ce a povestit… A fost trimis într-o întreprindere în Cehoslovacia facând de paza. Era un om solid si prezentabil . Toata lumea l-a îndragit. Cei care lucrau acolo si mereu îi aduceau câte o prajitura si el la rândul lui îi lasa sa iasa din fabrica cu câte ceva. Fabrica era o fabrica de jucarii. Cât timp a fost soldat eu nu am primit nici un capat de ata.

 

Putyi, fiul dumneavoastra cum a ajuns în Germania?

În 1943 când pleca transportul, nemtii se retrageau, a fost si am primit de la el o scrisoare din Cracovia si alta stire de la el n-am mai primit niciodata. El a fost dus cu transportul din gara, am fost si eu în gara atunci si atunci a fost ultima data când l-am vazut [plânge]. Asta era în 1943. Într-o perioada pe aici au trecut soldati români care mergeau la trageri în poligon si erau încaltati cu opinci, asa erau soldatii încaltati atunci. Fiul meu mi-a spus "Eu nu voi fi opincar niciodata" . Asta mi-a spus si când a plecat .

Dar dupa ce a plecat ati spus ca ati mai primit o scrisoare de la el si dupa aceea nimic. De unde stiti ca a decedat? Ati primit o înstiintare… ?

Nu … Între timp sotul meu a plecat în Germania, de fapt el fusese în Cehia de garda la fabrica aceea, timp în care era în post cu înca un prieten si a primit o poza cu locul unde era înmormântat fiul meu. Asa am stiut ca fiul meu a murit . Dupa ce sotul meu a venit acasa, îmi aduc aminte ca era într-o duminica. A venit la noi un tânar sa ne spuna ceva… sotul meu se ferea de el si îi era frica. Nu putea nici macar sa vorbeasca. Se retragea mereu. Acel tânar a venit sa ne spuna ca Putyi, fiul nostru e mort. Tânarul ne-a spus ca Putyi a cazut în Berlinul de Est. Ne-a mai spus ca atunci au venit englezii si au început sa bombardeze si sa mitralieze si l-au prins si pe el în rafale exact în piept. Era într-o masina, el era soferul si nu a putut sa sara afara si asa a fost prins de rafala [plânge]. Acea poza a ajutat-o pe nepoata mea sa se stabileasca în Germania. Nusi a dus poza în Germania, iar eu am vrut sa-i ajut, bineînteles ca am vrut sa-i ajut, eu nu aveam nici un interes si le-am dat poza cu Putyi, iar eu cu mintea mea mica si proasta nu mi-a dat prin cap sa fac o copie dupa acea poza; o poza uite asa de mare [arata ceva gen carte postala], cu mormântul, uite asa de mare era; avea data, numele si numarul matricol, un număr ceva ; atunci acea fotografie am dat-o lui Andrei si eu am ramas fara ea. Daca aveam poza sau m-as fi gândit mai bine as fi primit pensie ceva de pe urma lui Putyi. Si de câte ori au venit acasa din Germania, Nusi si Andrei, si azi iarna au venit si le-am spus si atunci sa vad daca mai primesc poza înapoi. Dar ce sa mai zic acuma, important este ca i-am putut ajuta atunci. Si sunt bine cu ei, n-am nici un fel de probleme cu ei, tin foarte mult mai bine, dar poza aceea nu o mai primesc înapoi. Aia a fost singura poza si dupa capul meu sa fi facut o copie…

Dintre rude sau prieteni stiti pe cineva care a fost deportat?

Nu, nu stiu nimic. Poate ca si acel tânar care a venit sa ne zica de fiul nostru asa a disparut ca nici în ziua de azi nu stiu nimic de el si nu l-am mai întâlnit niciodata. Sotul meu era asa de speriat de aparitia acelui om ca nu nici macar nu l-am întrebat cine este, unde sta. Sotul meu credea ca este de la nemti sau cine stie de unde si a venit sa-l aresteze. Si asa fiul meu s-a dus; ce sa fac e copilul meu si ma doare si pe mine. Ce sa fac… [plânge].

Pe vremea aceea a fost rau, rau de tot. Pentru mine a fost rau de tot ca eu aveam aceasi bani pe care îi câstigam eu. Trebuia singura sa trimit copiii la scoala sau sa le dau de mâncare, sa le schimb scutecele sau stiu eu ce se ivea. Ce sa spun ca eu am avut cinci copii, veneau la servici unde lucram, Putyi, era ucenic, Ioji era la scoala, Tuni tot la scoala, iar Adolf era în carucior. Asa ma chinuiam pâna dupa razboi.

Va aduceti aminte când s-a facut colectivizarea, ce schimbari au avut loc?

Atât îmi aduc aminte ca sunt la servici si vin acasa si spre surprinderea mea, curtea noastra era plina de mobila. "De unde a aparut mobila asta aici? " Nu stiu nici acum. Mai era si un scaun de tors cu fus, un frigider vechi, masa, dulap nu mai stiu ce era, dar cine le-a adus nu stiu sa eu nu eram acasa, numai copiii erau, dar nici ei nu stiau nimic. Probabil ca sa nu confiste mobila de la cineva, poate era vreun evreu sau stiu eu cine… asa cred ca le-a adus la noi. Dar a doua zi când vin acasa deja era numai pe jumatate din mobila în curte. Dar nici aia nu stiu cine le-a luat. Cine le-a adus si cine le-a luat nu stiu nimic.

 

Pe vremea lui Ceausescu a fost mai bine sau mai rau?

Naiba stie. Mie mi-a fost rau si atunci si acum pentru ca bani am avut numai pe ce lucram . Într-o perioada, banii pe care îi câstiga sotul meu îi depunea la banca, dar la un moment dat banii din banca s-au pierdut cu acte cu tot. Ce sa mai spun… pentru mine a fost foarte foarte greu si atunci si acum . Cu cinci copii.

Ce schimbari ati prins în Brasov?

A! În Brasov! Da aici îmi aduc aminte ca veneau nemtii înapoi. Vedeam ca vin nemtii înapoi, erau prizonieri de razboi, îi vedeam saracii cum erau dusi si mergeau si acolo unde este Rulmentul actual, acolo era lagarul, lagarul de prizonieri. Atunci când au venit rusii, îi duceau pe nemti acolo la Rulmentul si atunci mergeam si eu si era multa lume, multa mergea acolo. Dar sa spun mai întâi ca odata vin acasa si gasesc un bilet în usa, adus de un carutas care mi-a adus lemne si pe bilet scria ca Hamberger Venczel este în lagar. Apoi nici mie nu mi-a trebuit mult si ia-o Iulianna la fuga, am lasat munca, am lasat copiii, am pus ceva alimente în geanta, ce aveam si eu pe acasa, nu mai stiu ce am pus în geanta si fugi, numai cu gândul acolo în lagar, sa dau de sotul meu sau de fiul meu. Ce stiu eu ce gândeam atunci! Si am plecat. Si am plecat sarmana femeie pe jos. De aici de unde stam [din Bartolomeu] si pâna la Rulmentul. Si m-am dus si am ajuns într-un târziu si îl caut pe Hamberger Venczel. De unde sa stiu eu daca îl cunoaste sau nu-l cunoaste cineva, dar se pare ca nu-l cunostea nimeni. Acolo era lume multa si unii plângeau mai tare ca altii, unii afara, altii în veceu. Si atunci eu ce am facut : aveam un rucsac la mine, am pus mâncarea în ea si peste gard am aruncat rucsacul spre mirarea celor din jur. Nu stiu cum mi-a dat Dumnezeu atâta putere sa fac treaba asta, deoarece aproape de mine era si lume, dar mai ales era un soldat în post, dar ori nu m-a vazut ori n-a vrut sa ma vada. Când am aruncat rucsacul peste gard am strigat în gura mare ca sunt alimente si pentru maghiari si pentru nemti. La un moment dat din interior a fost cineva dragut care a ridicat rucsacul si a zis înspre mine: "Draguta doamna, daca mai aveti vreun pachet de dat înauntru zice si tare ca dati si la nemti si la unguri. " Ce sa fac ? Mie mi-era mila de toti care erau acolo si as fi vrut sa-i ajut pe fiecare, dar nu mai aveam absolut nimic. Si omul acela mi-a multumit, a scos mâncarea si mi-a aruncat mâncarea înapoi. E curios ca cel din post nu a zis si nu a facut nici un gest sa ma opreasca si cel mai curios m-am uitat în jur si am fost singura persoana care a facut acest gest. Cel din post era un rus. Dar n-a zis nimic. Eu am tot strigat înspre lagar ca îl caut pe Hamberger Venczel si am plâns mult, dar n-a aparut nimeni cu numele asta. Si cu toate astea eram convinsa, dupa acel bilet ca el este acolo. Am umblat înspre lagar vreo trei-patru zile, dar nu l-am întâlnit niciodata acolo. Mi se spunea ca a fost dus ba la curatat cartofi la bucatarie, ba încoace, ba încolo, dar sotul meu sigur nu era printre ei pentru ca în atâta timp putea cineva sa-i spuna ca îl caut, dar nu era nici el acolo, nici fiul meu. Eu nu stiam de nici unul unde este si îmi era foarte greu. Pâna la urma sotul am aflat ca era în Cehoslovacia si cum a reusit sa vina de acolo acasa, asta ramâne si în ziua de astazi un mister. Atât am înteles de la el ca l-au prins rusii la un moment dat, dar el avea ceva acte la el si rusii i-au dat drumul si asa cu chiu cu vai a venit acasa, dar a venit acasa foarte bolnav. Ce sa spun. El era în post acolo în Cehoslovacia, de garda si lui tot timpul îi placea sa fie bine cu toata lumea si s-a pus bine si cu cehii. Ei, când a venit acasa nu aveam decât un ou, nici pâine, nici malai, nimic, am fiert oul acela pentru ca altceva nu aveam ce sa-i dau. Am avut eu probleme mari când au venit rusii. Am avut parte de oameni de omenie, dar si de lepre. De exemplu politaiul care era atunci era un om rau, dar în schimb era padurarul Mândru care ma întreba :"Va e frica doamna? ", iar eu îi spuneam :"Da, mi-e tare frica". Dar el ma linistea mereu :"Nu-ti fie frica, doamna! " Era un om tare bun. Dar nici nu mi s-a ceva rau. Mai aveam si unul Dogaru care era politist … era aici vecin cu noi, statea si aproape de padurar, ei m-au luat si m-au dus si stiu ca era frig, eram îmbracata doar cu o rochita, dar ei m-au dus la politie. Dar de aceea m-au dus pentru ca Adolf, care era fratele sotului meu, era dezertor. Si mereu aveau probleme din cauza lui, pentru ca îl cautau pe el si negasindu-l, ma luau pe mine ca si cum eu stiam unde este. Dar pe el l-au luat nemtii, vreau sa mai spun ca era sticlar si nemtii i-au adunat la un moment dat pe toti sticlarii si i-au adunat aici la Magurele. Dar pentru ca pe mine ma chema tot Hamberger ma luau si ma duceau la politie. Le spuneam ca nu sunt sotia lui, dar ei ma luau : "unde este Adolf? " . Eu de unde sa stiu unde este? Habar nu aveam. Ei m-au luat, m-au urcat într-o caruta si m-au dus si pe mine la Magurele. Nu eram numai eu, erau si alte femei acolo. În fine, eram speriata si când ajung acolo, ne coboara din caruta si spre surprinderea mea vad o femeie care primeste o masina de spalat din acelea vechi, altele primesc unele, altele… Eu stau si ma uit mirata ce se întâmpla.

 

La un moment dat eu îi spun rusului ca eu stiu sa cos la masina. Imediat m-au luat de mâna si m-au dus într-o pivnita, dar acolo în beci erau numai haine noi militare, curate si erau o gramada de masini de cusut si m-au pus la o masina de cusut si atunci sa vezi minune. Imediat mi-au adus sa cos tot felul de material si haine. Atunci m-au îndragit tare si rusii. Pentru munca asta îmi dadeau o pâine seara. Numai sa ma duc si a doua zi. Si toata treaba asta pentru o pâine. Seara m-au adus ei acasa pâna aici aproape de casa. Saracii copii, singuri înfometati, Dumnezeule ce vremuri am trait! Macar cu pâinea aveam noroc sa le dau ceva de mâncare. No asa a fost atunci. Dar sa vezi ca pâna la urma l-au luat pe acel politai Dogaru si nici nu a mai venit înapoi, l-au dus undeva pe la Dunare si pe nevasta-sa au dat-o afara din casa asa ca a primit si el tot raul înapoi, atâta rau cât mi-a facut mie. Asa se comporta el nu numai cu mine, dar unde vedea câte o familie nevoiasa îi purta pe drumuri. Am fost purtata de mai multe ori la politie din cauza lui. Acolo am vazut cum acest Dogaru palmuia tineri nevinovati. Astea au fost. Dar politistii tot veneau mereu, stiau ca sotul meu nu este acasa, ca este plecat în Germania, veneau peste mine, desigur veneau ca el nu era acasa. Odata îmi aduc aminte ca era într-o seara, aveam altfel ca geamul si usa si la un moment dat aud ciocanituri în usa. Dumnezeule! Stiam ca trebuie sa vina politistii, dar acestia erau rusi si toata lumea stia ca acolo unde sunt femei fara aparare intrau si îsi bateau joc de ele. Aud batai în usa, vreau sa-mi iau rochia pe mine, nici nu puteam sa ma îmbrac cu rochia asa speriata eram, pâna la urma ma duc sus, nu deschid fereastra, ci dau doar perdeaua la o parte si când vad, este un rus atunci le spun la copii . "Suntem pierduti! " Ma gândeam ca sparge usa si intra peste noi sau cine stie ce face. Aveam atunci masina de cusut chiar lânga geam, ma urc pe ea, deschid gemuletul de deasupra si în gura mare strig :"Militia! Militia! ", ba nu "Politia! Politia! " . La un moment dat nu stiu ce a început sa mormaie pe ruseste, numai el stie, atunci a început câinele Buby sa latre, aveam un câine tare inteligent, a întors spatele si a iesit din curte. Când am vazut ca a iesit pe poarta îi spun baiatului mijlociu, Ioji, sa mearga sa închida poarta, ca eu nu mai eram în stare de nimic. Rusul a iesit si s-a dus dincoace unde era o pereche tânara, aveau un copil mic si a intrat acolo. Ce a vrut acolo nu stiu, atâta stiu ca barbatul femeii pregatise toporul sa-i dea în cap rusului, dar rusul i-a lasat în pace si a intrat la cealalta usa unde era o prostituata si lucrurile s-au linistit.

Dumneavoastra I-ati prins si pe rusi si pe nemti. Cum se comportau ei?

Practic cu nemtii n-am avut nici o problema, dar aici este o treaba interesanta. Când sotul meu a venit acasa au aparut rusii la noi, chiar mâncam mamaliga cu lapte în seara aia. Noi mâncam, dar când i-am vazut ca intra în curte rusii, asa ne-am speriat si noi si copiii ca n-am mai putut înghiti nimic. Ei ne îndemnau sa mâncam, dar noi n-am putut mânca nici o firimitura. Atunci unul din rusi ne spune ca pleaca si sotul meu sa-i însoteasca. Eu eram speriata desigur. De ce sa-l ia pe barbatul meu? Nu vroiam sa-l las sa plece. Atunci rusul zice sa-l las sa mearga ca el garanteaza ca vine înapoi daca nu este vinovat. Dar cine credea în ei? Eu una nu. Sotul meu iese pe usa si îmi face semn sa-l urmez. Rusul îmi face semn sa nu îndraznesc sa-l urmez ca ma împusca pe mine sau pe Venczel. Ma mai duceam dupa ei un pic, iar rusul îmi face semn cu pusca, pâna la urma a trebuit sa ma întorc . Nu am avut ce face. Am venit si pe Venczel l-au dus. Desigur, am început sa plâng. Cum sa nu plâng? Pe urma, a doua zi, dau o fuga la Hordea Sonz, un vecin care banuiam ca l-a turnat pe sotul meu, pentru ca nu se stia ca el a venit acasa. Si eu credeam ca el l-a turnat, când acolo nu el l-a turnat, ci aveam aici în vecini o rusoaica care a ramas aici din Primul Razboi Mondial. Ea avea o fata care era o stoarfa mare aici în cartier si atunci ma duc la ea ca ea stia ruseste si o întreb daca nu stie unde l-au dus pe sotul meu. Ea cu nasul pe sus îmi spune "pe naiba, eu nu stiu nimic, pentru nimic în lume eu nu stiu nimic! " Când acolo ea l-a turnat pe sotul meu, pentru ca peste un an de zile ma duc cu aceasta femeie pentru ca era rusoaica si stia ruseste, mergem la arest. La cazarma unde erau rusi si ea a vorbit cu ei si îmi traduce ca sotul meu nu este acolo. Pe sotul meu îl interogau si daca îl gaseau nevinovat îi dadeau drumul. Într-adevar dupa trei zile i-au dat drumul si a venit acasa. Dupa asta într-o zi stateam pe banca în fata portii la o vecina si apare aceasta rusoaica, se repede la mine si ma pupa pe mine si îmi spune "nu va suparati pe mine, dar eu a trebuit sa-l torn, altfel ma împuscau pe mine. " Si atunci am aflat cine l-a turnat pe sotul meu. Dupa asta, cum am mai spus, i-au dat drumul sotului meu, dar zilnic trebuia sa se prezinte si sa faca prezenta la ei, daca lucra, noi am lucrat si la Puscas, acolo veneau si rusii si noi trebuia sa muncim pentru ei. Dar material nu ne aduceau niciodata. Dar noi de unde ca noi lucram la patron…

 

Dar concediu când aveati si unde mergeati?

Noi n-am avut concediu niciodata. Niciodata. Nu aveam dreptul la concediu, doar eventual daca ne luam concediu medical, daca erai bolnav, asa cum am fost eu când nasteam.

De plecat ati plecat undeva?

De plecat undeva nici vorba de asa ceva. Vreau sa zic ca lucram în atelier, atelierul era condus de sotia mesterului care între timp murise, dar la un moment dat tinea foarte mult la noi si l-a pus responsabil pe sotul meu, pentru ca stia si e om corect si bun muncitor. Atunci rusii si-au facut un obicei sa vina la noi, pentru ca Venczel trebuia sa se prezinte zilnic la ei; ei veneau la atelier si noi deja stiam ca pe la zece-unspe vin rusii, ba trebuia sa le facem o pereche de pantofi sau cizme. Dar de unde? Din ce? Pâna la urma patroana ne-a lasat sa facem pantofii din materialul ei si când am facut pantofii, vin rusii si spun :"hara so! ", vai ce "hara so sunt!". Rusu îi ia si da sa plece, eu îi spun "da-mi bani pe ei", iar sotul meu ma trage înapoi si-mi spune: "Lasa-i sa plece cu ei numai sa ne lase în pace! ". Bine a plecat si nu ne-a dat nici un ban. Dupa asta vine alt rus acesta era seful, cel care a dat ordin ca Venczel sa fie arestat, lui ala îi trebuia o pereche de cizme. I-am facut si lui cizmele asa de bine au reusit cizmele, foarte bine au reusit, noua ne placeau mult si vine rusul, vede cizmele, vai ce s-a bucurat de ele, dar când îi ia în mâna, îi ia si le da de pamânt, le trânteste cât poate, înjura. Noi ne uitam stupefiati la el, ce s- întâmplat, nu stiam ce s-a întâmplat. Când ne spune rusul ca cele doua margini de unde vine prins cele doua curele pentru a fi încaltate, trebuiau cusute de mâna, nu cu masina, iar eu le-am cusut la masina pentru ca asa eram obisnuiti. Dar el le trântea, le dadea de pamânt ca el vrea sa fie cusute de mâna. Atunci sotul meu îi spune :"Nu te mai necaji . Vino dimineata si vor fi asa cum vrei tu. " Sotul meu s-a apucat în seara aia si le-a desfacut si le-a cusut de mâna. Toata cizma a cusut-o cu mâna ca sa-i placa rusului. Toata noaptea n-a dormit numai ca sa poata termina cizmele. A doua zi a venit rusul dis de dimineata. Le-a placut, a fost multumit, dar nici acesta n-a platit nici un ban. Dar pentru asta tot trebuia sa mearga si sa se prezinte în fiecare dimineata la cazarma, sa nu aiba alte probleme. Dupa o perioada, nu mai stiu cât a durat aceasta prezenta, rusii s-au linistit, dar dupa aceea iar l-au luat si l-au dus, de data asta l-au dus în alta parte, acolo unde azi e un cinematograf, pe strada Gradinarilor. Pâna la urma a scapat si de acolo cu chiu cu vai. Ah Doamne câta umblatura si sperietura am mai tras în perioada aceea. Asa s-a întâmplat. Asa am patit noi.

Dar v-ati mutat de multe ori dintr-un oras în altul…

Ah da! Eram tineri pe atunci ! Atunci când fata mea avea doi ani, ea s-a nascut în 1932, iar Ioji în 1930, atunci am mers la Timisoara pentru ca acolo o aveam pe sora mea mai mica si mereu îmi scria :"Iulianna, hai aici cu copiii, hai aici! " Putyi, Ioji si fata mea… ei aveau atunci… cel mare în clasa a doua sau a treia, Ioji avea cinci ani si fata doi ani. Si atunci am plecat la Timisoara. Da am plecat si acolo, desigur ne-au primit bine, dar si acolo am patit-o ca nu se gasea de lucru, eu mi-am gasit totusi de lucru. Nu stiu cum, dar pe mine unde ma puneau puteam lucra oriunde, pâna la urma am reusit sa intru într-o întreprindere, într-o sectie destul de buna, dar Venczel nu vroia sa lucreze acolo. Am lucrat si la o fabrica de postavuri, cu toate ca meseria mea era de pantofar, dar m-am descurcat foarte bine si acolo. Patronii erau niste evrei si de Craciun mi-au dat atâtea prajituri, multe lucruri si bunatati, atunci deja îl nascusem pe al patrulea copil. El s-a nascut acolo în anul 1935 si pentru ca am fost si calauza în acea perioada, toata lumea tinea mult la mine. Atunci sora mea era plecata la Bucuresti si pe lânga toate bunatatile primite de la patroni, sora mea mi-a adus pentru fiecare copil încaltari de iarna. Ei atunci a fost într-adevar un Craciun de care m-am bucurat si m-am simtit foarte bine. Acolo am mai stat câteva luni, dupa care am plecat la Târgu Mures pentru ca mama mea ne chema acolo, sa mergem acolo ca asa viata buna vom avea. Dar când am ajuns acolo nici nu vroia sa ne primeasca . Nu ne-a primit deloc bine mama mea. Asta era firea ei, mai rece. Acolo am stat doi ani si acolo eu m-am descurcat bine cu serviciul, nu stiu cum Dumnezu, dar eu nu aveam probleme de serviciul nicaieri, dar asa mi-a dat Dumnezeu ca sa pot lucra oriunde, asa de bine ma întelegeam cu mesterii, în schimb sotul meu nu pentru ca el tinea mereu partea ucenicilor sa nu fie batjocoriti sau palmuiti, asa cum se proceda atunci cu ei. Dupa doi ani ne chema fratele sotului meu care era la Brasov si atunci sotul meu vroia sa mergem la fratele lui ca îi era dor de el. Fratele sotului meu, Adolf, ne-a trimis un costumas de haine pentru baiatul meu mai mare [daca vrei sa vezi acel costumas, uite am o poza acolo cu el. Îmi arata poza de pe perete].

 

Pe vremea aceea ni se dadeau niste haine pentru ajutoare, dar acele haine erau facute din hârtie, asa ca daca le spalam o data se deteriorau si nu le mai puteam îmbraca niciodata. Erau chiar din hârtie asta e adevarat. Asa erau hainele atunci ce le primeam. Iar pantofii erau cu talpa de lemn partea de sus mai mergea cum mergea, dar talpa nu era buna deloc, ca mereu cadeam cu ele, nu erau bune deloc si nu tineau deloc . Mi-aduc aminte ca am fost odata la câmp cu ele si mi-au înghetat picioarele de nu le mai simteam deloc. Nu erau bune deloc. Astea ni le dadeau ca noi eram la orfelinat dati si altceva nu ne dadeau decât haine de hârtie si pantofi cu talpa de lemn. Nu eram numai noi acolo la orfelinat, erau multi alti copii acolo, dar noi am stat acolo doar cât a facut mama scoala de moase la Cluj. Dupa asta a venit si ne-a luat de la orfelinat, n-a fost mai bine, dar totusi a fost mai bine ca acolo. Aia s-a întâmplat în anii 1914, atunci era mama mea moasa ca trebuia sa lucreze ceva ca nu aveam ce mânca. Daca tatal meu n-ar fi murit, poate altfel ar fi fost si viata noastra, pentru ca noi am avut casa mare, dar dupa moartea lui, ce s-a întâmplat nu stiu, dar cert este ca efectiv am ramas pe drumuri ca ni s-a luat tot. Daca traia el sigur aveam si noi o alta viata. Dar ce sa-i faci asta ne-a fost soarta. Asa ne-a fost scris. Am gustat viata asta, razboiul, dar ne-am descurcat. Caram lemnele cu spatele ca sa nu le fie frig la copilasii mei dragi . Cu spatele îti dai seama ce înseamna asta? Totusi aveam timp sa ma duc si la serviciu, aveam timp sa-mi termin treburile gospodaresti, aveam masina de cusut acasa si când nu aveam timp la atelier aduceam de lucru acasa, în timp ce copiii dormeau eu cântam si lucram. Da. Sa stii ca asa stateau lucrurile si asa erau vremurile acelea. Pot sa-i multumesc lui Dumnezeu ca ma descurcam cumva si copiii mei nu se culcau flamânzi. Niciodata. Veneau acasa, îl aveam pe Ioji, era destul de maricel, el putea deja sa aprinda opaitul sau focul, dar trebuia adusa si apa care era la colt de strada, dar mie seara sau noaptea mi-era frica de moarte sa ies afara sa aduc apa. Daca ieseam sa aduc apa si cineva s-ar fi oprit în spatele meu cred ca as fi murit pe loc de spaima. Veneam târziu acasa si ma uitam ca nu am foc, n-am lemne, n-am ce sa le dau la copii. Aveam noroc ca zilnic cumparam doi litri de lapte, cred ca era cinci lei litrul, asa cred eu, luam de la niste vecini si cu asta mai puteam completa masa copiilor. Faceam o mamaliga, imediat era gata cina, asa se continua si dimineata de multe ori. Când nu se gasea pâine, nu era faina, copiii mergeau si aduceau sfecla. Aia o radeam, faceam ca o melasa, atâta o fierbeam pâna devenea ca un sirop si atunci ce sa fac, nu aveam pâine. Ceva cartofi mai aveam . Cartofi aveam mereu pentru ca ma zbateam ca sa avem macar cartofi, curatam cartofi, îi fierbeam si puneam câte un pumn sau doua de faina alba când fierbea, dupa care îl strecuram ca pireul de cartofi, aia o framântam si îl mâncam. Atunci aveam numai lapte de capra sau daca aveam posibilitate sa iau lapte de vaca, asa mâncam, eram eu cu sotul meu si cinci copii, deci eram sapte persoane la masa. Cu asa ceva am trait timp destul de îndelungat. Atunci nu prea se gasea faina, aveam pe atunci si trei purcelusi de care ma ocupam ca sa avem si carne, dar si cu aia am fost pacalita, asa m-a pacalit chiar sora mea cu un milion pe vremea aceea, atunci au intrat în circulatie banii românesti si pentru un milion mi-au luat porcul într-o seara si nu m-am ales nici cu banii nici cu porcul. Au plecat si buni plecati au fost. Asa mi-a dat Dumnezeu sa traiesc, dar cu ajutorul lui am supravietuit . Caram lemne cu spatele si dupa asta sa plec si la serviciu sau sa-mi fac treburile gospodaresti, dar Dumnezeu m-a ajutat si pentru asta îi multumesc. L-am avut si pe cel mijlociu foarte bolnav, a avut tifos, pe vremea aceea a venit si mama mea la Brasov, ea fiind cadru medical într-un fel, ea stia de la medicii de acolo cum se trateaza un bolnav de febra tifoida. I-a facut ceai de musetel si tratament cu coniac medical, o lingurita sau nu mai stiu exact cât era reteta. Pe atunci aveam numai o camaruta unde dormeam toti, dar baiatul meu fiind bolnav a fost internat în spital unde a stat sapte saptamâni din care si eu am stat cu el sase saptamâni si mama mea a avut unde sa doarma. Desigur, dormea în locul meu. Si într-o zi vine o sora si îi face clisma cu apa si sapun. În clipa aceea fata lui s-a albit, ochii s-au albit si credeau ca în clipa aceea va muri si unghiile s-au albit. Atunci fiind speriata, nu era nici un medic pe aproape, fug acasa si îi spun mamei mele ce s-a întâmplat . Ea a început sa-si smulga parul si sa zica cum de poate face cineva asa o tâmpenie sa-i faca clisma cu apa si sapun unui copil bolnav de tifos. Copilul va muri. A spus ca se poate face clisma doar cu ceai de musetel si tratament cu coniac medical. Pâna la urma a venit si medicul la fata locului, doctorul Motoc, îi spun ce s-a întâmplat. Medicul îmi spune ca viata copilului depinde numai de mine si sa fac asa cum m-a învatat mama mea. Si eu am facut asa cum stiam . Si copilul si-a revenit. Mi-au eliberat copilul pe raspunderea mea. Dar copilul era asa de slab, era ca un schelet. Sapte saptamâni nu a stat pe propriile picioare . Am adus un carucior, ca sa-l aduc acasa si când veneam spre casa toti se apropiau si spuneau ca eu duc un mort în carucior. Închipuie-ti cât de slab era copilul! L-am adus acasa, era înca bolnav, dar se vedea pe fata lui cât de bucuros era ca nu mai e în spital, ci este acasa cu mine si cu fratii lui. Dupa doua saptamâni m-am dus cu copilul la control si doctorul a ramas mirat cum era copilul. Dar asta a fost si o învatatura pentru doctor care a învatat astfel cum se trateaza de febra tifoida. Dar cât m-am chinuit cu el atunci sa-l salvez de la moarte când era mic, asa nu l-as fi putut salva, acum când a ajuns la maturitate. A murit într-un accident de munca la IUS. Saracul baiat! Dumnezeule, Dumnezeule! Dumnezeule, Dumnezeule!