IOSIF SINGER, secretarul Comunităţii Evreilor din Lugoj (n. 1936, Lugoj) – „… expresia dragostei mele pentru aceste locuri și acești oameni?

Mă numesc Singer Iosif, respectiv numele meu evreiesc este Iosif ben Abraham. Sunt născut în 1936, într‑o perioadă mai puţin fastă pentru poporul evreu. Mă gândesc la începuturile fascismului în Germania și la elementele de instaurare a unor cercuri extremiste și pe cuprinsul ţării noastre.

Părinţii mei, Singer Eugen și Singer Elena, erau angajaţii Comunităţii Evreilor din Lugoj, lucrând la un cămin de bătrâni al evreilor, care a fost înfiinţat începând cu anul 1929 și a funcţionat în continuare, până la trecerea sa în patrimoniul statului comunist, respectiv până prin anii 1946‑?47.

Am copilărit în preajma sau chiar în interiorul Comunităţii. Am o anumită nostalgie pentru vremurile de atunci, când în Lugoj vieţuiau în jurul a 1500 de evrei, număr care era mereu în creștere prin sosirea unor evrei refugiaţi din Bucovina, Dorohoi, Dărăbani și chiar din Cernăuţi. Comunitatea Evreilor din Lugoj, odinioară o comunitate importantă din Banat, era considerată o comunitate puternică din punct de vedere al organizării religioase, dar mai ales din punct de vedere al instituţiilor sale, al posibilităţilor membrilor săi de‑a susţine aceste instituţii. Este cunoscut că în Lugoj o parte mare din economia orașului și a zonei a fost creată și apoi desăvârșită de către populaţia evreiască. Industriile existente aici, din păcate unele nu mai sunt acum, au la origine stră­duinţa, munca, mintea unor familii evreiești și, spre deosebire poate de alte părţi, pe lângă o aplecare nativă asupra vieţii economice, aceștia aveau și o tentaţie deosebită spre cultură, spre desăvârșirea studiilor în ţară, dar mai ales într‑o parte din Europa Centrală.

Majoritatea celor care au iniţiat aici o viaţă economică au fost absolvenţi de universităţi din Germania, Austria, Ungaria, Franţa. De aceea existenţa noastră este legată de dezvoltarea acestei urbe, care a reușit să fie și un teritoriu în care buna înţelegere, toleranţa, respectul, au fost specifice.

Evreii s‑au dovedit în decursul anilor, chiar dacă la început aici a existat dominaţia austro‑ungară, buni cetăţeni ai urbei, care și‑au legat aspiraţiile lor de supravieţuire, dezvoltare, de aspiraţiile populaţiei românești din aceasta zonă. Aș vrea să spun că la evenimentele din 1848 ale revoluţiei care s‑a desfășurat aici, la Lugoj, pe Câmpul Libertăţii, sub conducerea lui Eftimie Murgu, populaţia evreiască în frunte cu președin­tele Comunităţii, care se numea Deutsch, și cu rabinul Oppenheimer de atunci au participat alături de populaţia română la acele evenimente.

De altfel, printre cele preconizate de revoluţionari, la un capitol de frunte s‑a înscris și emanciparea populaţiei evreiești. Evreii din această zonă s‑au simţit legaţi de mișcările existente în Lugoj, pentru câștigarea unor drepturi ale populaţiei majoritare române și, cu ocazia manifestărilor din decembrie 1918, au aderat la hotărârile Adunării Naţionale de la Alba Iulia, subliniind importanţa unirii Ardealului cu Vechiul Regat.

Am făcut această incursiune pentru că eu, în copilărie și mai târziu, adult fiind, am avut prilejul să lucrez mult în administraţia locală a orașului Lugoj și să militez fără nici un fel de rezervă pentru propășirea acestui oraș.

Copilăria, sub auspicii nu dintre cele mai favorizante, s‑a desfășurat într‑un mediu evreiesc, la căminul în care lucrau părinţii mei. Tatăl meu, evreu tradiţionalist din Ardeal, din Alba Iulia chiar, care avea o vastă cultură talmudică și cunoștea practica obiceiurilor și a tradiţiilor, a obligaţiilor rituale evreiești, a fost cel care a lăsat o amprentă impor­tantă asupra vieţii mele. Mama a știut să redea căminului nostru acea seninătate, acea plinătate a familiei evreiești care în ajun de Șabat se aduna la masa festivă și aștepta sosirea Șabatului. Aprindea cu fast lumânărelele, a știut, cu bunătatea ei și, mai târziu, cu voinţa și perse­verenţa ei, să ţină închegată familia noastră, ca și familia multor evrei, o parte dintre ei fără copii, care trăiau în acest cămin.

Am nostalgia unui mare rabin care a trăit în anii aceia, dr. Emanuel Lenke, de care se spunea că este unul dintre marii rabini de pe aceste teritorii, cu cunoștinţe mari de filozofie, chiar de știinţe pozitive. El avea curajul să ne spună în cursurile lui, pe lângă întâmplările din istoria biblică și multimilenară, și despre fenomenele fizicii, al fluxului și a refluxului, al descărcărilor electrice, când vorbea despre slobozirea evreilor din Egipt și de trecerea Mării Roșii. Sigur că ?responsele? sale, sfaturile sale, au fost pentru numeroase personalităţi evreiești și neevreiești de o mare importanţă.

Se spune că, la o vizită făcută în Lugoj de regele Ferdinand, acesta a avut o întâlnire cu rabinul Lenke la Prefectura judeţului Severin. Nu se știe nici acum ce discuţii au purtat, ce s‑au sfătuit. Știu că, atunci când acest mare rabin s‑a stins, chiar atunci când s‑a instaurat fascismul în Europa, când și în ţară s‑au succedat guvernări ostile populaţiei evreiești, a fost un doliu nu numai pentru evreii din Lugoj, ci și pentru numeroși neevrei.

Au existat figuri luminoase în viaţa mea, filantropi evrei, în frunte cu președintele societăţii sacre ?Chevra Kadișa?, Huszár Wilhelm, care pe urmă a fost și președintele Comunităţii și care în fiecare an, de sărbătorile de iarnă, pe lângă sprijinul acordat copiilor evrei sărmani, îmbrăca și doisprezece copii neevrei. El a fost răsplătit de Dumnezeu cu o viaţă foarte lungă, aproape de suta de ani, și poate că fericirea lui consta în rememorarea momentelor luminoase din viaţa lui.

În căminul de bătrâni m‑am bucurat de încrederea multor bătrâni, figuri deosebite, care, pentru că mama era bucătăreasă‑șefă și era ocupată, se îngrijeau de mine, m‑au învăţat să vorbesc germana, mai literar decât o știam eu, iar alţii m‑au învăţat franceza. Mulţi dintre ei erau oameni de cultură, oameni care au supravieţuit unor necazuri economice și care, mulţi dintre ei, au ajuns la cămin, deși aveau studii superioare în ţară și străinătate. Aveau și aplecare pedagogică, așa că asupra vieţii mele această comportare a celor din căminul de bătrâni, a avut un mare efect. Copil fiind, în loc să mă joc, preferam să stau cu ei, să ascult, în seri de iarnă, povestirile lor, unele hasidice, din trecutul biblic al poporului nostru, altele ? întâmplări reale din vicisitudinile vremurilor, și cred că asta m‑a făcut ca în tinereţea mea să pot să am o anumită seriozitate în toate activităţile pe care le‑am desfășurat.

Am fost întâi la o grădiniţă orășenească. Este prima mare durere din viaţă pe care mi‑o amintesc. Așa fiind, am plecat de dimineaţă la grădiniţă, dus de un bătrân de la cămin, care m‑a lăsat în grădiniţă și‑a plecat. La ora unsprezece-doisprezece educatoarea, plângând, mi‑a spus : ?Jőzsi, trebuie să pleci acasă, n‑ai voie să stai la grădiniţa românească?. Și, cu geanta aceea din metal, am plecat de la grădiniţă spre casă, eram copil mic, în jur de 5 ani, plângând. Unii oameni de suflet m‑au întrebat : ?De ce plângi ??. ?M‑au dat afară de la grădiniţă, că sunt evreu.? Comunitatea a organizat pe urmă o grădiniţă evreiască într‑o casă particulară. Pentru această grădiniţă trebuia să traversez orașul și aveam multe probleme pe drum. Era o întreprindere temerară să traversezi un oraș, să treci din Lugojul român în Lugojul german. În Lugojul român nu prea aveam probleme, era populaţia majoritar româ­nească, dar în Lugojul german eram chiar așteptat să fiu bătut. Cu toate astea, am reușit să mă duc la grădiniţă. Situaţia a continuat la școală. Fosta noastră școală evreiască, care acuma din păcate nu mai există ? clădirea a fost vândută altei instituţii ?, a fost evacuată.

Birourile Comunităţii au fost evacuate în 1940. Ne‑au restrâns doar la sinagogă și la o cameră unde, cumva, se mai putea organiza ceva din viaţa unui evreu. Dar, în general, se organiza în sinagogă, acolo se discutau problemele. Școala fiind evacuată, nu s‑a dat în schimb nici o clădire. Iniţial s‑a dat o clădire într‑un liceu industrial plin de fete foarte mari, unde predau și călugăriţe, prin excelenţă antisemite, și care învăţau fetele astea mari să ne bată. Astfel, și din școala aceea a trebuit să plecăm și am ajuns să învăţăm într‑un parc. În parc se arunca cu pietre, se urla în jurul nostru.

Atunci am continuat să învăţăm într‑o curte a unei familii evreiești, a profesorului Pick, actualmente profesor universitar la Universitatea din Ierusalim, într‑un foișor. În aceste condiţii am terminat primele două clase, mai bine zis numai clasa I, pentru că venise anul ?44‑?45.

În toamna lui ?44 i s‑au repartizat Comunităţii câteva săli de clasă la o școală germană.

Dar până la urmă, în 1946, am revenit la vechea școală evreiască și‑am fost ultima promoţie care a terminat școala primară evreiască,
în 1947. În 1948 a venit reforma învăţământului. Am plecat la școli neconfe­sionale, la școli de stat. Școala noastră avea un număr redus de elevi. Învăţătorii erau de regulă români, două învăţătoare evreice au fost, una pensionară și reactivată aproape de 80 de ani, domnișoara Kessler, și una, doamna Klein, care era și directoarea școlii. Doamna Klein era mai tânără. Dar pe urmă au fost din nou angajaţi învăţători români și‑am termi­nat clasa a IV‑a la școala evreiască cu o învăţătoare deose­bită, domnișoara Dumbravă. Oricum, în toate aceste condiţii grele în care s‑a făcut școala, erau zile în șir în care nu puteam să vin la școală, aveam probleme economice, n‑aveam pantofi. Erau necazuri, războiul abia se terminase, eram săraci. Nu numai populaţia evreiască a avut necazuri, dar și românii și celelalte minorităţi au avut probleme economice mari. Și‑atunci, în aceste condiţii, am ajuns la Școala de stat nr. 3, atunci ?Ion Vidu?, la al cărei bicentenar am participat și eu ca invitat de onoare.

Tot în această perioadă, am beneficiat și de sprijinul nemijlocit al Comunităţii, care, în mare, mi‑a asigurat lucrurile necesare : haine și altele. Domnul rabin a făcut cu noi orele de religie, era o personalitate remarcabilă, îl chema dr. Nebel, a plecat în Israel în anii ?50. Dr. Nebel a fost persoana de la care am învăţat limba ebraică. Anterior, soţul directoarei, care era secretarul Comunităţii, Klein Israel, și care avea o vastă cultură iudaică, a predat religia după moartea rabinului Lenke și până a venit noul rabin. Acesta venise din lagărele morţii în care fusese încarcerat, în lagărele din Polonia, Auschwitz‑Birkenau. Cred că aceasta a lăsat o amprentă puternică asupra personalităţii sale. Era un luptător. Fiii săi erau studenţi la Medicină, el era fără rabinesă. Împreună cu ceilalţi deservenţi de cult mai în vârstă, Friedmann Iosif, Friedmann bácsi, am învăţat primele concepte iudaice cuprinse în învăţăturile sfinte, cu care apoi am dat examenul de maturitate religioasă la vârsta de 13 ani.

După război, încet, încet, ne‑am reorganizat. Comunitatea noastră a fost gazdă bună pentru numeroși evrei fără familii, fără bunuri, plecaţi din lagăre, din Transnistria, Ucraina, Cernăuţi*. Aceștia au fost primii care au emigrat apoi în Israel. Și astăzi cu bucurie ne întâlnim câteodată. Mai fac vizite în Lugoj. A apărut literatură, memorialistică, în legătură cu perioada aceea.

Eu am avut prilejul să particip la serviciul religios, tatăl meu pre­gătea sinagoga și dimineaţa, și seara, zilnic. Învăţasem ritualul și, după zeci de ani, am început să‑mi reamintesc limba sacră în care e scrisă învăţătura noastră din Vechiul Testament, cartea noastră de căpătâi. Cele zece porunci care constituie comandamentul omenirii a fost prima constituţie care a alimentat într‑un fel viaţa oamenilor din punct de vedere spiritual. Era foarte multă lume la sinagogă, la marile sărbători se suplimentau locuri, se făceau servicii religioase în alte încăperi. Sobrietatea serviciului divin era accentuată și de ţinuta de sărbătoare a enoriașilor, de prestanţa fruntașilor comunităţii, a epitro­pilor (gabai), care aveau o ţinută specială (frac, joben). Serviciul divin era acompa­niat de corul sinagogii, pe nume ?Hazamir?, cu niște voci care mi s‑au părut extraordinare. Activitatea coriștilor se desfășura sub îndrumarea prim‑cantorului Czitrom Géza, care avea o voce de tenor. Ulterior a fost solist la Opera maghiară din Cluj și și‑a încheiat viaţa ca deservent de cult, după pensionarea lui la Operă.

Aveam în sinagoga noastră străveche o orgă la care burduful trebuia alimentat cu aer, pedalând cu picioarele pe niște scări, așa, ca mersul pe bicicletă. De mic copil am fost obișnuit să respect sărbătorile noastre, să prăznuiesc sărbătoarea așa cum se cuvine, iar atunci când trebuia să facem post, reușeam încă de la vârsta de 12‑13 ani să postesc, lucru pe care l‑am făcut și în timpul exercitării serviciului militar, confe­sându‑mă mie însumi. Sărbătoarea care se cheamă Iom Kipur este una din cele mai mari sărbători de căinţă, jertfelnicie, ispășenie. Indiferent de faptul că lucram într‑o zonă unde eram împiedicat să pot exercita în mod liber crezul meu, continuam să prăznuiesc, să postesc și să sărbă­toresc acasă. Dumnezeu m‑a ajutat să trec peste toate aceste încercări și să simt la sfârșitul zilei, când veneam acasă la cina festivă cu familia mea, o mulţumire sufletească, că dacă n‑am participat fizic la serviciul religios uneori, am participat prin săvârșirea acelui precept religios de a nu mânca și m‑am simţit solidar cu milioanele de evrei care în acea perioadă sărbătoreau Iom Kipur.

Ca elev la școala ?Ion Vidu? și până la terminarea liceului, am fost printre elevii premianţi. Aveam o bază serioasă la matematică, cunoșteam limba română, aproape literar, gramatical. La școala primară erau mai puţini copii de evrei, dar la liceu erau mai mulţi. Eu făcusem Liceul Economic, fostul Liceu Comercial din Lugoj, care a fost preferat de alţi confraţi de‑ai mei, și acolo am găsit bunăvoinţă, în sensul că mi s‑a permis ca marile noastre sărbători să le sărbătorim, chiar să absentăm de la școală fără probleme pentru noi, pentru că eram în general elevi buni. Ne era acceptat să putem pleca de la școală, să putem merge la sinagogă și să ne facem datoria faţă de credinţa noastră.

Acest lucru m‑a marcat, pentru că în decursul anilor, ajuns șef contabil, șef de serviciu la finanţe, atunci când statul comunist nu permitea oamenilor care erau în ?câmpul muncii? să sărbătorească sărbătorile mari, vorbesc de Paște, de Crăciun și altele, eu am găsit posibilitatea ca să învoiesc cu orice risc pe subalternii mei să ţină aceste sărbători. Îi trimiteam cu motive prin oraș, să nu se mai întoarcă. Eu știam când e sărbătoare, că în general oamenii la sărbători vin îmbrăcaţi frumos, se vedea că e ceva. Primiserăm dimineaţă un ordin nu cumva să îi trimit pe oameni în oraș, că se distrează, și chiar era dispoziţie să‑i împiedicăm să se ducă.

Dacă totuși se întâmpla să nu poată pleca, aduceam la birou, discret, mai o prăjitură, mai un ou roșu, mai un pahar de vin și se crea o atmosferă de sărbătoare.

În timpul școlii eu am avut o mare dragoste pentru limba și lite­ratura română, mi se părea că am un anumit har să pot însuși acea limbă a lui Eminescu, și gândirea mea mi se formase deja în limba română, citisem foarte multe cărţi de literatură, câteva sute. Am avut noroc în viaţă cu colegul meu de bancă de la școala românească de stat. Era copil de învăţător, tatăl său era învăţător de modă veche, de la ţară, și avea o bibliotecă uriașă cu tot felul de cărţi de la Editura Casei Școalelor și altele, și vacanţele le făceam împreună. Am cunoscut toate obiceiurile românești și le stimez, le apreciez, am fost părtaș la marile sărbători religioase ortodoxe și cred că a fost o compatibilitate între spiritul meu și aplecarea mea spre religie.

Colegul și prietenul meu se numea Corneanu, săracul nu mai este în viaţă. Era din localitatea Ohaba, Mâtnic, e un sat din Caraș‑Severin care a păstrat și astăzi încă obiceiul ca oamenii să umble în costum naţional, femeile nu lepădaseră catrinţa și opregul, cum zic bănăţenii, și bărbaţii umblau în izmene, așa cum e tradiţia. Erau niște rugi splendide și niște jocuri ! Era așa, un sat în care, deși știau că sunt evreu, mai locuiseră anterior niște familii de evrei acolo, le plăcea de mine. Mie îmi plăcea să cunosc sufletul omului, găsisem acolo câţiva rapsozi, niște versificatori, niște poeţi populari care, cu naivitatea lor, încercau să reflecte marile evenimente cum ar fi : nașteri, nunţi, înmor­mântări. Îmi creasem eu niște prietenii acolo la ţară, pe lângă Puiu Corneanu, cu alţi oameni mult mai în vârstă decât mine și cu care m‑am întâlnit cu mult drag mai târziu în viaţă. Eram în bună prietenie cu mulţi oameni de acolo și am nostalgia acelui sat românesc care pe urmă l‑am comparat cu satul nevestei mele, tot un sat frumos bănăţean, cu multe obiceiuri, Criciova, înspre Nădrag. Am reușit să mă integrez foarte bine cu familia soţiei mele, care s‑a mirat de cunoștinţele mele despre obiceiuri și chiar limbajul care se vorbește la ţară și religia ortodoxă. Am creat astfel o stare plăcută, cu mesele acelea festive care se fac la sat, la praznic, la rugi și așa mai departe. Asta nu înseamnă că am renunţat vreodată la credinţa mea. De altfel, în relaţia mea cu soţia niciodată nu am căutat s‑o atrag, să fac prozelitism. Rarele treceri de la altă credinţă la religia mozaică se fac din pură convingere, dintr‑o chemare sufletească profundă. În același timp, am avut un respect deosebit faţă de soţia mea, faţă de credinţa ei, iar nevasta mea a fost deosebită. Ea a învăţat de la mama mea, cu care a trăit șapte ani împreună, gospodăria și bucătăria evreiască.

Sunt căsătorit de treizeci de ani, pe soţia mea o cheamă Maria Biriescu, de domnișoară a fost Biriescu, și pe lângă faptul că avem preocupări comune profesionale, este excepţională ca tovarășă de viaţă. Avem o bună înţelegere, practic, fără să avem vreo tendinţă anume în legătură cu religia fiecăruia dintre noi, există un respect mutual. Am avut plăcerea să am la câte o sărbătoare un invitat plecat din Timișoara în Israel, s‑a minunat ce bune găluște de Pesah a mâncat la noi și ce bun cozonac se face la Purim, o altă sărbătoare evreiască, a bucuriei, când se fac cadouri reciproce în familie sau se ajută oamenii sărmani și se fac niște prăjituri cu mac și cu nucă excepţionale. Nevastă‑mea știe să facă de toate, inclusiv pește umplut sau fasole specifică, pe care o mâncau evreii la cuptor cu carne afumată de gâscă sau cu carne de vită. Soţia mea a reușit să gătească ca să mă simt ca într‑o familie evreiască. În același timp, ea a știut să‑și sărbătorească și sărbătorile ei.

Această convieţuire care durează de treizeci de ani și sper să mai dureze ? să dea Dumnezeu să fie cât mai lungă ? a întregit viaţa mea în așa fel, încât pot să spun că am avut parte și de momente bune, chiar dacă am fost o fiinţă neliniștită, care tot timpul a avut în spatele său numeroase probleme. Evident, asupra omului lasă o amprentă deosebită toţi cei din jur. Dacă poţi să te retragi în ambianţa firească, plăcută, a familiei, atuncea poţi să supravieţuiești și asperităţilor, ameninţărilor, care pot să dăuneze fiinţei umane.

Vă spun, în perioada aceea când recrudescenţa naţionalismului exacerbat se manifesta sub anumite forme, am avut multe neplăceri. Reţin o excursie în care am plecat cu colegii evrei de la școala evreiască din Lugoj într‑un loc pitoresc al Timișului, când am fost agresaţi și s‑a strigat după noi. Am avut și alte asemenea neplăceri, dar, în general, vreau să spun că am avut foarte mulţi prieteni de toate naţionalităţile, foarte mulţi români. Și în prezent ne vizităm, suntem prieteni cu fami­liile lor, ei vin la noi, noi ne ducem la ei în vizită, și există o încredere și o stimă deplină. Desigur, am avut și discuţii cu prietenii în perioada când citeam foarte mult și luasem contact cu literatura filozofică, sociologică și din cele care nu erau marxiste. Am avut astfel de discuţii cu două prietene evreice, care amândouă au fost studente la Sociologie la Cluj, niște fete excepţionale, cu o cultură generală vastă și cu care purtam discuţii pe teme sociologice. Luasem contact cu curentele precomuniste și chiar cu cele din timpul anilor ?30, preextremiste. Oricum, mi‑au folosit toate aceste lucruri în viaţa mea profesională și am reușit să închei
o carieră pe post de șef de serviciu la Administraţia Financiară a Municipiului Lugoj, de unde în anul 1996 am ieșit la pensie. La serbarea mea de pensionare au fost prezenţi toţi colegii mei și primarul orașului, alte notabilităţi de la Timișoara și de la Lugoj.

Având o aplecare spre literatură, spre limba română, am colaborat la presa locală, chiar la presa din Timișoara, la Renașterea, care atunci se chema Luptătorul bănăţean.

Nu eram membru al Cenaclului literar din Lugoj, dar eram un fervent asistent și uneori mai și citeam din creaţiile mele, era perioada roman­tică, când fiecare scrie versuri. Eu scriam atunci versuri patriotarde, dar nu neapărat în spiritul proletcultismului. Mi‑am dat seama însă mai târziu că nu aveam realmente un talent de poet și că eram un om de sinteză, un bun consumator de literatură și de artă în general. Privilegiul de a asculta și‑a întrezări realizarea unor literaţi deosebiţi cum este Nicolae Breban și cum au fost Dan Rebreanu, Aristide Buhoiu și alţii a avut o anumită influenţă asupra dorinţei mele de‑a pătrunde tainele literaturii române și universale. Am citit literatura rusă, care ocupa 80% din titlurile ce apăreau în librării, marii titani ai literaturii ruse : Tolstoi, Cehov, Dostoievski, chiar și Ostrovski. Mai târziu am început să iau cunoștinţă cu literatura franceză, engleză și americană, care era pentru mine o noutate ? numai când s‑a produs o oarecare deschidere și au început să apară și în ţară în traducere română. Să știţi că n‑am putut să citesc decât în limba română, cu toate că cunosc și limba germană uzuală, și limba maghiară uzuală, știam franceză ceva, mai puţin engleză, totuși n‑am capacitatea să străbat o literatură fundamentală scrisă altfel decât în limba română.

În prima tinereţe nu aveam nici măcar radio, radioul l‑am cumpărat când m‑am angajat prima dată, la vârsta de 19‑20 de ani. Dar, cum v‑am spus, am beneficiat de prietenia acelui copil de învăţător care avea o bibliotecă mare de cărţi datând de dinainte de ?44 și am reușit să mă pun la punct cu literatura română omisă în liceu, vorbesc de scriitori ca Blaga, Brătescu‑Voinești etc. Sigur, circulau în liceu cărţile acelea ale lui Petru Bellu, Câine vagabond, sau Mihail Drumeș, Elevul Dima dintr‑a șaptea, alte cărţi care făceau deliciul tinerilor, pentru că într‑o oarecare măsură reflectau unele aspecte ale tinereţii de care noi n‑am avut parte. Noi am trăit disciplinat, cu un ritual procomunist, așa cum era atuncea linia, pionieri, uteciști, utemiști, nu știu cum le zicea.
O perioadă din viaţa mea am devenit sionist și mulţi dintre prietenii mei de atunci sunt astăzi în Israel, unii chiar sunt personalităţi.

Eu am rămas credincios singurei limbi pe care o știu mai bine, adică limba română, și poporului român. Eu m‑am simţit legat de această unică parte a lumii și cred că aicea voi închide și ochii, pentru că în spiritualitatea evreiască, în concepţia noastră fundamentală, sfinţirea locului este în sufletul omului. […]

În Israel există o ?alia?, o comunitate puternică evreiască, aproape de 400000 de evrei originari din România. A treia generaţie de copii născută în Israel vorbesc românește. Au învăţat de la părinţii lor, care erau fie evrei din Muntenia, fie din Moldova sau Banat. Eu am cunoscut fetiţe din Israel care au venit cu niște nepoţi de‑ai mei în România și vorbeau românește de la bunica, că bunica vorbea românește în casă cu mama, și copilul a învăţat limba română. În Israel apar cel puţin două cotidiene în limba română și vreo cinci‑șase reviste. Nu mai vorbesc că sunt poeţi de limba română, care au și o asociaţie a scriitorilor, sunt chiar și premii instituite pentru asemenea poeţi. Există o mare prietenie între Israel și ţara noastră, e vorba de Asociaţia România‑Israel, care are filiale în orașele principale. Evreii din Israel au păstrat mai bine limba română, spre deosebire de alte populaţii de origine românească din afara graniţelor ţării.

După cum știţi, ideologia anterioară anului 1944, dar și cea din cursul comunismului și din păcate uneori chiar și acum, scot în evidenţă niște invenţii odioase în legătură cu o anumită specificitate a evreilor,
o anumită dorinţă de dominare a lumii și de‑a avea o anumită practică magică și religioasă, care ar fi îndreptată împotriva creștinismului. Creștinismul a trăit, s‑a dezvoltat de‑a lungul secolelor tot pe funda­mentul iudaic, tot pe acea mare carte a omenirii Vechiul Testament, pe Cărţile lui Moșe, care de fapt constituie esenţa religiei monoteiste. Evreii la nivel mondial numără 15‑16 milioane de oameni, care au reușit să menţină religia noastră.

În timpul celui de‑al doilea război mondial am plătit un tribut de sânge, fiind uciși șase milioane de evrei. Acest tribut a mai fost plătit de‑a lungul istoriei în Spania cu Inchiziţia și chiar în războaiele din Orient, acolo în timpul grecilor, al romanilor, și cu toate acestea am stăruit cu tot mai multă încăpăţânare pentru a păstra tradiţia, obiceiurile. Sigur că în cursul anilor nici noi n‑am fost nereceptivi faţă de moder­nitate. Comunitatea de rit occidental este una dintre comunităţile care a încercat să se adapteze cât mai mult înspre modernitate, cât a fost posibil pentru a nu încălca principiile fundamentale ale iudaismului, ale celor scrise în cărţile noastre sfinte, în Biblie, în Talmud.

În 1943 ne‑am mutat cu familia într‑un cartier exclusiv românesc, într‑o stradă din Lugoj care avea o denumire extraordinară, o denumire tradiţională, se chema Uliţa Mișăilor. Este o deosebire mare între cuvântul mișel și mișău, pentru că peiorativul mișel nu are nimic în comun cu Uliţa Mișăilor, deoarece mișău era un tip mai descurcăreţ, mai vesel, mai prezent, mai aplecat spre tradiţie, spre obiceiuri, mai inteligent. În strada noastră erau nume, porecle, cum zic bănăţenii. În strada mea era unul pe care‑l chema Împărătușul, ăsta era împărat, unul Craiul, unul era Vlădica ? porecle. Era o stradă modestă, extrem de modestă, fără trotuar, era paralelă cu Strada Timișorii. Uneori, când Strada Timișorii era în reparaţie, era circulaţie mare și pe strada noastră, și atunci era plin de praf. Singura fântână era la colţ, unde mă duceam cu plăcere, că uitam să vin acasă cu apa și mă jucam cu copiii de‑ascunselea, capra sau alte jocuri la îndemână ; nu prea aveam jucării înainte de război și veneam târziu cu apa și luam bătaie de la tata sau de la mama. Aveam o fântână cu roată în curte, dar nu era bună apa de băut, era apă industrială, pentru spălat.

Era o familie de evrei pe strada noastră, Springer. Domnul Springer era un evreu de un pitoresc extraordinar, în timpul ăla, când eu l‑am apucat, avea peste 75 de ani și era de meserie birjar, dar nu mai avea birja, că i‑o dăduse lu? fiu‑său. Avuse o birjă cu doi cai. Erau doi birjari evrei în Lugoj, unul era Springer bácsi și unul era Weiss bácsi. Doamna Springer era toată ziua la noi, îi plăcea să se plimbe, în vizită, în timp ce mama mea avea mult de lucru, săraca, doi copii, mai și lucra, avea și servici, erau probleme și tata era în pensie, era bătrân. Deci, vreau să spun că am stat într‑o stradă pur românească, unde am văzut toate obiceiurile, n‑am putut să lipsesc de la nimic. Am fost la colinde de Crăciun, de Anul Nou, mergeam cu sorcova, veneau băieţii după mine, prietenii, colegii. Mergeam la pomeni, că mă chemau vecinii.

Lugojul a fost un oraș al meseriilor, tăbăcarii din Lugoj erau renumiţi, măcelarii la fel. Aici erau cei mai mulţi tăbăcari din România, vara îi vedeai pe malul Timișului spălând pieile.

Atunci erau și niște restricţii, evreii n‑aveau vie să se ducă în piaţă decât după ora doisprezece, când nu mai găseai nimic, sau nouă ne dădea numai 100 de grame de mălai, pâine, sau scria afară că nu servim evrei, nu găseai de lucru, marea majoritate a populaţiei era șomeră. Asta era în perioada ?40‑?44. Atunci am avut satisfacţia că am fost ajutaţi de vecini, de români, unguri și nemţi, unul ne servea cu lapte, mergeam seara și cu mare bucurie aduceam laptele cald acasă. Era unul, măcelar, care ne mai servea cu ceva carne, dar această mizerie s‑a prelungit și după ?44. Au fost ani grei, până prin anii ?50, au fost ani teribili, mizeria și situaţia grea am resimţit‑o în continuare alături de ceilalţi.

(În Lugoj se căsătoreau evreii între ei ?) Sigur, în perioada când erau mulţi evrei, când erau în jur de 2000 de evrei în Lugoj, atuncea căsă­toriile erau între evrei, nu erau mixte. Era un număr important de evrei, care se întâlneau la reuniunile culturale ale Comunităţii.

De fapt, atunci exista o viaţă culturală în jurul comunităţilor reli­gioase în general, prin urmare corul ?Ion Vidu? funcţiona pe lângă Biserica Ortodoxă Română, alături de corul ?Progresul?, care era un cor de bărbaţi. Era un ateneu și un teatru, o societate de teatru, ?Thalia?, mi se pare că așa se numea. Mai era un cor al Bisericii Greco‑Catolice române, corul ?Lira?. Era un cor german, care în anii ăia devenise puţin fascist, corul maghiar se chema ?Dalárda?. Nu e, poate, chiar exact ce vă spun eu acuma. Noi am înfiinţat un cor care a funcţionat și după 1944, se chema ?Hazamir?. În corul ?Hazamir? cântau și români, și alte naţionalităţi, la fel cum și unii evrei cântau în corul ?Lira?. Lugojul, spre deosebire de alte orașe, era un oraș tolerant, un oraș în care toţi ne‑am înţeles, ne‑am respectat și am cântat, deoarece cântecul a fost specific locului.

(Dvs. în ce cor aţi cântat ?)Eu am cântat în corul liceului, era dirijor ginerele lui Ion Vidu, Popescu Vasile. Era extraordinar, tenor cu voce fantastică și care, revenind de pe front, s‑a schimbat foarte mult, înainte cocheta cu cercurile mai extremiste, dar după aceea a devenit un om foarte apropiat de elevi. Era profesor de istorie și geografie, avea un talent extraordinar, desena din memorie hărţile pe tablă. Ne făcea plăcere să cânte câte o romanţă în clasă sau cânta în altă clasă și noi auzeam cum cântă. Ne duceam cu plăcere la cor.

Vreau să spun că în tinereţea noastră fetele purtau lung de tot și erau îmbrăcate cu stambă, că nu erau lucruri deosebite, dar erau foarte atrăgătoare. Chiar dacă o fată avea puţin mai scurtă rochia sau mulată pe corp, o admiram mult mai mult decât acuma, când este o anumită aplecare spre o industrie a sex‑show‑ului, care astăzi inundă televi­ziunea, revistele. Atunci nu eram mai cuminţi, că ar fi impropriu să spunem, am făcut și noi în tinereţe unele lucruri mai mult sau mai puţin specifice vârstei, dar atracţia asta fizică a fetelor era legată absolut de simplitatea cu care se îmbrăcau și acea curăţenie fizică și sufletească. Fetele erau îngrijite și curate.

Ne plimbam pe centru, pe Corso, asta era distracţia noastră cea mai ieftină. Bineînţeles, ne uitam, mai cochetam cu câte o fată, mai vorbeam, aveam dezbateri, încercam să ne construim un viitor, aveam speranţe, poate mai mult decât au tinerii acuma, eram optimiști. […]

Am terminat liceul, era o școală economico‑financiară care pregătea oameni pentru economie, am terminat secţia contabilitate și, așa cum vă spuneam, după ce am trecut prin câteva servicii, inclusiv am fost contabil‑șef la o unitate economică și bugetară, am ajuns în finanţe, unde am stat treizeci și unu de ani, până la pensie. Am lucrat și la Primărie, dar la alt serviciu, ca revizor contabil la agricultură, dar după aceea am intrat în finanţe și, din patruzeci și unu de ani de serviciu, zece am fost în altă parte și treizeci și unu în Finanţe, direct în ierarhie ; din ?65 până în ?96 nu am fost în funcţie de execuţie. Așa cum am spus, treizeci și unu de ani am fost șeful Serviciului de impozite și taxe al municipiului Lugoj.

Eu am fost acuzat de promovarea spiritului occidental, și pentru că mi‑am pus oamenii să‑mi spună domnul Singer, și nu tovarășul Singer. Numai eu am fost de naţionalitate evreu la Primărie, eram oricum puţini minoritari, era ici colo câte un ungur, un german. Aș vrea să subliniez ca la Primărie am fost în poziţia în care am putut să ajut efectiv Comunitatea Evreilor din Lugoj, deși nu puteam să fac pe faţă acest lucru, încercam să păstrez totuși o legătură permanentă cu Comunitatea și să o ajut. […]

Fiind legat de Comunitatea Evreilor, vă povestesc de o scenă pe când eram la Primărie și Comunitatea a avut o problemă, în care am fost implicat vrând‑nevrând. Era în anii ?78 sau ?79 și a murit o evreică fostă ilegalistă, fostă membră de partid în ilegalitate. Pe când era Partidul Comunist în ilegalitate, s‑a constatat că a adus niște materiale subversive pentru vremurile de atunci și a fost găsită de poliţie și cercetată. Mai târziu, i‑a fost recunoscută această activitate. Fiica ei a fost promovată la București, ajunsă activistă, mă rog, cum erau regulile. Vreau să spun că această femeie a murit, și dorinţa fiicei sale a fost să‑i facă un ceremonial din ăsta comunist, care era foarte laic, așa, o adunare în care să fie expusă la Casa de Cultură. Ea voia să împace însă două lucruri, să împace partea asta laică și să zicem ateistă cu cea religioasă, adică să fie înmormântată în cimitirul evreilor. Însă Comunitatea i‑a pus problema așa : ?Pe noi nu ne interesează ce se întâmplă în afara Comunităţii, dar în clipa în care apelaţi la noi să fie înmormântată în cimitirul evreiesc, trebuie să se supună ritualurilor, obiceiurilor, obliga­ţiilor noastre religioase și să se procedeze ca atare?. Sigur că cei de la partid s‑au simţit ofensaţi, ei se considerau puternici și toată lumea trebuia să asculte de ei. Ascultau de ei și poliţia, și Securitatea, așa o putere aveau. L‑au chemat pe președintele Comunităţii Evreilor și i‑au spus : ?Dom?le, dumneata o iei și o înmormântezi acolo. Noi venim cu alaiul din oraș, cu fanfară, și o ducem la groapă. Dumneata ne deschizi cimitirul și noi o înmormântăm, mai ţinem două cuvântări acolo și o îngropăm?. Și președintele, un om mai simplu, care trăiește și azi, este oficiantul nostru, din păcate este foarte bolnav, îl cheamă Biedermann, vine la mine și‑mi spune : ?Jőzsi, uite ce vor ăștia de la mine, vor să mă forţeze. Eu am vorbit cu Bucureștiul, cu Federaţia, și au spus : ?Dom?le, cimitirul este al nostru, nu primim în cimitir, numai dacă respectă regula??. I‑am spus la Biedermann : ?Măi, vorbește cu doctorul Rosen?. Era rabinul‑șef al României și a avut un mare rol pentru păstrarea tradiţiilor, indiferent ce se spune despre el, că a colaborat cu autorităţile. Sigur că a colaborat, dar a știut să‑și păzească obștea și să menţină o viaţă evreiască și chiar să ia niște măsuri economice extraordinare pentru populaţia evreiască săracă din vremea aia. Și atunci, domnul Biedermann a vorbit la cancelaria doctorului Rosen și ni s‑a spus categoric : ?Dom?le, orice forţare de a nu respecta condiţiile ritualului înmormântării constituie o profanare și ca atare nu sunt de acord?. Și, în acest context, mă cheamă fostul prim‑secretar de atunci la el și‑mi zice : ?Voi ce francmasonerie sunteţi, faceţi stat în stat ??, zice, ?cum, domnule, nu puteţi voi înmormânta cum vrem noi și pe cine vrem noi, ce‑i asta ??. Și eu i‑am spus : ?Dom?le, de ce mă întrebaţi pe mine, eu nu fac parte din nici o francmasonerie, eu sunt membru al P.C.R., asta e francmasonerie ??. Și el s‑a uitat așa la mine, n‑a comentat, dar a hotărât să nu mai forţeze nota. Și astfel am reușit ca noi să nu acceptăm să fie profanat cimitirul nostru. Rezultatul a fost că i‑au făcut funeralii comuniste. Printre alţii pe care i‑au chemat să vorbească atunci, m‑au chemat și pe mine. Eu am spus că sunt o fire emotivă și nu pot vorbi. ?Ei, nu ești dumneata o fire emotivă, nu trebuie să vorbești, îţi dăm noi să citești și e destul.? Adunarea s‑a ţinut la un club, veniseră și câţiva evrei din Lugoj. La înmormântarea respectivă a vorbit cineva de la partid, mai mare. Eu nu am respectat cuvântarea dată și am vorbit așa cum auzisem că vorbește Prim‑Rabinul dr. Neumann la înmormântări, fără să dau exemple biblice, m‑am bazat doar pe biografia bătrânei și un fel de rămas bun, așa cum obișnuim noi să ne luăm de la cei care pleacă în eternitate.

La fiecare înmormântare de aici, din Lugoj, dacă nu este posibil să vină domnul Prim‑Rabin dr. Neumann, oficiază domnul Biedermann, partea liturgică, ebraică, împreună cu noi, adică domnul președinte Bloch, iar eu pregătesc o cuvântare, o biografie, o predică în care evocăm și preceptele noastre biblice. […]

Este un cimitir foarte mare în Lugoj, unde sunt înmormântate și personalităţi. Este al doilea cimitir evreiesc din Lugoj. Primul s‑a închis la sfârșitul secolului trecut. Oricum, este foarte vechi și acesta, care este în funcţiune. Acolo sunt pietre funerare de prin anii 1850‑?60 și e posibil să fi fost reînhumate rămășiţe din vechiul cimitir, cu respectarea ritualului. E un ritual deosebit de complicat. Bunicul meu, care a murit în 1898, are mormântul în cimitirul nou. Eu îi îngrijesc mormântul bunicului și îl vizitez la marile noastre praznice și atunci când este obiceiul să facem asemenea vizite la noi în cimitir.

Nu este nimic misterios, spre deosebire de alte culte. Noi nu avem un cult special al morţilor, ci doar un respect al morţilor. Cultul nostru are chiar anumite restricţii. De exemplu Sâmbăta, în ziua de odihnă, nu mergem la cimitir. De asemenea, la toate marile sărbători religioase, nu mergem la cimitir.

Este o lună din an în care nu se vizitează cimitirul. Vizitele în cimitir se fac de regulă înaintea sărbătorilor de toamnă, când vin zilele de căinţă, de ispășenie, atunci facem deci vizitele în cimitir. […]

Aș putea să vă vorbesc despre ce s‑a întâmplat în decembrie ?89 și ianuarie ?90, când am fost ales să conduc Finanţele până la numirea unui alt director. A venit alt director, însă câteva luni am condus eu Finanţele și era o perioadă foarte dificilă, era un vid de putere în oraș, centrul de putere s‑a mutat înspre Frontul Salvării Naţionale ? F.S.N., care se formase în Lugoj, imediat, în 22 decembrie. În 20 decembrie 1989, primăriţa convocase o ședinţă ca să‑l ascultăm pe Ceaușescu. Eu nu m‑am dus, am ignorat asta. Aveam anumite informaţii că, având un frate în Germania ? alţii aveau alte rude, era o listă de șapte persoane care trebuiau daţi afară ?, urmam să fim daţi afară pentru că aveam rude în străinătate. Noi n‑am fost nici rezistenţi, nici dizidenţi, noi n‑am fost nimica. Se discuta despre o inevitabilă plecare a lui Ceaușescu, ba se vorbea și de Iliescu că i‑ar succede, se vorbea despre întâlnirea lui Bush cu Gorbaciov. Eu ascultam foarte des ?Panorama?, era o emisiune la televiziunea maghiară. Apoi aveam sârbii, știam și de Tökés, dintr‑o sursă foarte directă, chiar de la un preot reformat, deci eram foarte în temă și simţeam că în aer plutește ceva. Chiar în ziua în care s‑a produs aicea revoluţia română din 20 decembrie, am fost informat de cineva care venise la mine la birou să spună că azi după‑amiază se va face grevă la o fabrică din Lugoj și că vor veni muncitorii la Primărie. Și eu am dat drumul la fetele de la finanţe să plece mai devreme acasă. Eu cu un inspector am rămas ultimii, am închis niște geamuri, am aranjat biroul ? atunci am văzut ultima oară biroul întreg ? și‑am plecat acasă pe la cinci. Acasă i‑am spus neveste‑mi să nu răspundă la telefon sau, dacă răspunde, să spună că nu sunt acasă. Am primit un telefon de la Primărie, eram chemat acolo. Nu m‑am dus. Am mai primit un telefon de la niște cunoștinţe de‑ale noastre, prieteni de familie, care ne‑au spus că în astă seară se vor întâmpla lucruri grave ; auziseră ce s‑a întâmplat la Timișoara, erau la curent cu lucrurile de acolo. A doua zi pe la nouă m‑am dus la Primărie, Primăria ardea. Eu aveam un prieten care stătea acolo, era vecin cu Primăria, el mi‑a spus la telefon ce se întâmplă. Cert este că a doua zi m‑am dus acolo, am intrat în incintă, am încercat să stingem focul care mocnea.

În biroul meu erau niște mese răsturnate. Am venit acasă, au trecut câteva zile, am încercat să reorganizăm Primăria, n‑am reușit. C.P.U.N.‑ul ne‑a chemat în termeni foarte revoluţionari, duri, așa, au discutat cu mine și cu alţii care erau acolo, noi trebuia să facem ce spun ei, dar nu ne recunosc pe funcţii.

În 28 decembrie a venit cineva disperat la mine acasă, că vine Anul Nou, Revelionul, nu sunt bani, școlile nu au bani, gospodăria comunală n‑are bani, spitalele n‑au bani, cum facem, cum ne descurcăm. Am luat legătura cu un inspector, ne‑am dus la directorul care era la bancă, am vorbit cu el, am primit bani fără ștampilă, erau vreo 10 milioane în cont. Am dat 2‑3 milioane la spital, ne‑am luat și noi salariile, în 30 dimi­neaţa toată lumea a fost plătită. În 3 ianuarie am fost numit șef al Administraţiei Financiare prin alegere, dar am fost propus și susţinut de C.P.U.N. Imediat ne‑am apucat de reconstrucţia Primăriei, am făcut rost de fonduri împreună cu primarul de atunci, domnul Straja, am mers la Timișoara la directorul nostru, am mers și pe la Serviciul de planificare, am angajat un număr de pensionari care ne‑au refăcut contabilitatea la finanţe.

A început privatizarea, am sprijinit pe toată lumea, inclusiv oameni care astăzi sunt foarte bogaţi sau alţii care azi nu mai au nimic, dar pe atunci am sprijinit foarte multă lume. Am reușit să mă integrez foarte bine în spiritul vremii, n‑am avut idei preconcepute, inhibiţii, n‑am primit telefoane de ameninţare, oamenii au venit deschiși la mine, am discutat. Până am ieșit la pensie. Am discutat cu directorul care venise, să mecanizăm evidenţele, să aducem calculatoare, să intrăm pe calcula­toare cu evidenţele fiscale.

În 1990 am venit la Comunitate, de atunci nu prea există să nu mă duc la sinagogă. În scurt timp am fost ales în Consiliul de conducere al Comunităţii ca și consilier cu probleme social‑economice, până în 1997, când am fost ales secretarul Comunităţii din Lugoj. Dacă bunul Dumnezeu vrea să mai stau în această demnitate, pentru mine este onorantă. Fac și contabilitate, și casierie, și secretariat, o serie întreagă de probleme. Este foarte mult de lucru la Comunitate, este singurul loc în care cei bătrâni care mai există își găsesc alinare, sfat și mod de a se întâlni între ei. Noi am reușit, cu domnul președinte împreună, să facem cât mai prietenoasă atmosfera, sunt condiţii bune, noi suntem la dispoziţia enoriașilor și să sperăm că o mai putem menţine câţiva ani. […]